Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Știrile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - 17 decembrie 2006 :: Ultima zi de toamna in Neamtului

Bookmark and Share

17 decembrie 2006 :: Ultima zi de toamna in Neamtului

Albumul foto complet (NEAMTU)


   Telescaunul Sorica - Vf. Cazacu - Culmea Orjogoaia - Vf. Rusu (1902 m) - Vf. Neamtu (1923 m) - Piciorul Neamtului - Valea Azuga

  Buna dimineata munte …

   Am inceput sa nu imi mai fac planuri … ca oricum nu se potriveste socoteala. Dupa Leaota am spus … gata pe anul asta. A fost sa fie Siriu … dupa Siriu am spus gata, totusi, pe anul asta … Telescaunul Sorica
    Este devreme (pentru noi, pentru ultimele saptamani …), doar 9 si jumatate, si ne-am adunat langa telescanul din Azuga. Destul de sincronizati, am ajuns la mica distanta in timp, si trupa din Brasov si trupa din Bucuresti. O combinatie de participanti din ultimele iesiri (Retezat, Leaota … Siriu), dar, in primul rand, parteneri buni de drum!
     Dar, hai sa ne organizam … ca ziua e scurta. Lau si cu Tibi urca cu masinile, pe drumul forestier, pana la cabana Stevia, unde vor lasa masina lui Tibi (la coborare urmeaza sa ne scuteasca de 10 km de drum forestier – uhh nu vi l-as dori; l-am facut pe jos de doua ori, cu ani in urma, si pe zi si pe intuneric, si nu-i o placere, ca dupa o zi de mers pe creste sa numeri bornele forestiere, de sa-ti vina acru …)
    Ii asteptam pe baieti, la o cafeluta calda (tot n-a apucat nimeni dintre noi sa-si serveasca viciul de dimineata), la localul “Nu ma uita” de langa telescaun, iar dupa ce ne adunam cu totii (opt la numar), ne saltam fundurile in telescaun, si … hai la deal.  Or zice unii … ia uite-i si pe astia, mari montaniarzi, si-si urca fundul in transport pe cablu … da! Dar ziua-i scurta, treaba-i lunga, iar cele 90 minute de urcat, scutite, ne-or ajuta mult mai tarziu, prin zona Neamtului …
     Brrr, este mai frig azi de dimineata. Prin Azuga, strazile sunt inghetate, baltile de ieri, s-au facut patinoare, azi. In telescaun ii la fel … curentii reci de aer ii simti pana in maduva oaselor. Daca privesti spre Bucegi, vezi Cerbul si Morarul infundate cu zapada … dar o zapada inghetata, pe unde doar coltarii mai musca din poteca … altfel, nu!


Emi, Daniela si Bucegii

     Pe Sorica, sus, ne mai inmuiem oasele la soare. Ultimele pregatiri … ultimele aranjari de curele, de rucsaci, de bete … si pornim. In fata noastra se ridica muntele Cazacului, primul mai important din drumul de astazi.  De ce i-o zice Cazacu`, nu prea am inteles, dar pe aici sunt multi munti cu astfel de nume (Cazacu, Rusu, Neamtu, Turcu). S-or fi certat in istorie, pentru muntii astia, mai multe neamuri (de fapt si muntele Baiul Mare, din Bucegi, are numele asta, pentru ca era pricina de cearta intre comarniceni si rasnoveni, in privinta apartenentei muntelui). Initial ne indreptam spre saua dintre Cazacu si Baiutul, cu gandul de a lua la picior poteca ce duce pe curba Vf. Cazacude nivel spre Orjogoaia... dar... hai d-le si sus pana pe Cazacu, ca tare fain se vede tara de acolo. Urcam muntele cu 1753 m altitudine, de-a dreptul, din mica sa, enervandu-ne prin galmele de iarba vantului. N-am scapat nici aici de ele... Nici bine n-am plecat la drum, si ne-a luat foamea, asa ca ajunsi sus, insiram fiecare ce are la indemana, prin iarba mare de... decembrie. Incet incet, soarele dispare, in fasii cenusii de nori ce tot se zoresc dinspre Bucegi. Azi e ultima zi de toamna... sunt ultimele ceasuri... Ne intindem oasele, cat mai putem, la caldurica ierbii. As trage un pui de somn... si nu mai aveam mult pana sa adorm.
     Hai la drum... ca drumetilor din noi, iar le va sade bine cu intunericul. De pe Cazacu coboram prelung o mare diferenta de nivel. Trebuie sa ajungem la vreo 1450 metri alitudine, dupa calculele noastre. Dupa un sfert de ceas ajungem in saua de deasupra vaii Prislop, unde grupul o ia pe cai diferite. Majoritatea aleg drumul alpin, ce merge pe curba de nivel pe sub toate varfurile pana in capatul crestei. Dani cu Laurentiu si cu mine, alegem varianta “matematica”, pentru a ne racori ochii cu frumoasele vai nordice, ce se lasa spre apa Azugai. Este o zona deosebita, care m-a fascinat mereu … Acum cativa ani, am fost cu vechii colegi de la clubul montan Tampa, din Brasov, prin zonele acestea, si am facut un bivuac, sub culme, aproape de marginea padurii, incantati de peisajul din zona … un versant inierbat, destul de inclinat, care se lasa apoi usor spre marginea padurii rare de fag. Iti dadea o senzatie de liniste, de siguranta … Asta mi-a placut mereu in muntii Baiului, ca pe mai toti versantii sari peste zona intunecata de molidis, si treci din gol alpin in foioase insorite. Privind in urma, spre Baiutul (1826 m), un versant puternic inclinat si intunecat, se lasa spre valea Prislopului, cu cateva sute de metri, diferenta de nivel … uhhh, patria avalanselor pe acolo … iar sus pe Baiutul, nu e chiar asa de lata culmea.

Coborand de pe Cazacu (in ultim plan, Vf. Unghia Mica si Rusu, iar mai in stanga, Stevia)

  Cu ochii cand spre Valea Ceausoaiei, cand spre Valea Prislopului, trecem peste Varful Ceausoaiei. De aici, spre nord, se lasa o culme prelunga, spre Valea Azugai. In golul alpin, pe culmea Ceausoaiei, vedem o mare stana, spre care si duce un drum destul de bine conturat. Ceva drumeag de caruta, ca nu-i exclus ca ciobanii sa ajunga cu ea pe aici. Vf. Unghia MicaNu e departe de culmea principala, in maxim zece minute ajungi la casuta … iar de jur imprejur mai sunt ceva acareturi improvizate. Dinspre stana ne auzim strigati, si cascand bine privirile, vedem cateva siluete pe langa adapost … si o dara de fum de foc. Uhhh, si noi care ne credeam singuri pe aici. Mi-aduceam aminte cum obisnuiam si eu sa folosesc, iarna, stanele ca adapost … bun adapost. Salutam din mers, turistii de la stana, si ne vedem de drumul de creasta, ce se strecoara printre varfulete marunte si ceva culoare ciudate (cum mai intalnisem in Leaota, pe versantul vestic, dinspre Raiosu).
      Tot mai aproape de noi, vedem abruptul sudic al Unghiei Mari, un varf de 1847 m altitudine, primul din inalta culme a Neamtului. Din varf, spre Valea Unghia Mare, se lasa o coasta foarte inclinata, fragmentata de torenti formati de ploi si avalanse. Varful asta are o fascinatie aparte, si tot mergand pe culmea Orjogoaiei, privirile nu se pot desrpinde de el. Dupa aproape un ceas si jumatate, din Cazacu, ajungem in capatul culmii, unde ne asteapta restul grupului. Ne intalnim langa un mic lac nival, fara nume (ca mai toate lacurile nivale din zona asta), cu ceilalti cinci. Pe cateva petice de zapada, gasim urme de ursoaica si pui de urs … proaspete. Incepe sa fie asa, o usoara teama, nefondata de altfel … dar starnita de vederea urmelor proaspete. Noi, singuri, in pustietatea asta, si o ursoaica nervoasa pe aici, pe undeva. Pauza de fotografii, noi si Unghia Mare … fotogenic tandem. De aici, inainte, vom urca cel mai serios sector al traseului … Vremea s-a stricat de-a binelea, soarele s-a ascuns de tot, o pacla groasa, de altitudine inca ridicata, s-a asezat peste tot, si parca incepem sa simtim intunericul, desi este doar ora doua si jumatate. Este, de jur imprejur, o senzatie de sinistru … la cat de neumblati sunt muntii astia, de ce sa ma mir!? Iar pe vreme rea, cu vizibilitate redusa, sansele sa te ratacesti prin zona sunt foarte mari. Iulia, in capatul OrjogoaieiIn capatul culmii, la marginea padurii, se poate vedea o stana. Nu ajungem pana acolo, caci trebuie sa schimbam directia de mers. In muntii Baiului, in caz de vreme rea, sunt multe adaposturi pastorale, bine intretinute, astfel ca iti pot fi de folos la nevoie.
      Si incepem sa urcam spre varful Rusu. Este cea mai anevoie ascensiune din zona crestei principale a Baiului – Neamtu. Dar, suntem tot mai sus, si privind spre varful secundar al Unghiei Mari (1896 m) vedem cum se apropie de noi, cu fiecare pas ce-l facem. Porniti in urcus sustinut, punem prima frana abia pe Varful lui Manole, undeva la peste 1700 metri altiutdune. Inca suntem in zona culmilor late, pe care urci pe unde ai chef, si pe unde vezi cu ochii. In dreapta, pe valea lata si dezgolita a Doftanei, vedem mica asezare de la Valea Neagra. Placute amintiri am si de pe acolo, dintr-una din turele de ascensiune a Grohotisului (niste munti mai putin calcati de montaniarzi). Intre noi si Unghia Mare, se casca adanc, haul vaii Unghia Mare, dezgolita toata, pana departe dupa muntele de sub nasul nostru. Un relief total deosebit, prin zona asta a muntilor Neamtului. Cine-i desconsidera, greseste; si cine-i desconsidera, sigur nu i-a vizitat.
     Dupa ce trecem peste varful secundar al Unghiei, strabatem o creasta, fara a urca prea mult si ajungem sus sub Rusu. Printre molizi pitici, ocolim varful principal. Desi poteca, se duce pe sub Rusu, pe versantul azugean, urcam pana pe cota 1902, ca tot e primul mai inalt. De aici putem vedea toata creasta, pana in Paltinu si Turcu, si putem numara varfurile ce le mai avem de trecut pana pe cel mai inalt. Un mic popas, pe Rusu, este binevenit. Ne tragem sufletu, dupa cei 400 metri diferenta de nivel urcati, din Orjogoaia pana aici.

De la stanga la dreapta: Marius, Iuliana, Laurentiu, Sorin, Emi, Daniela, Florin, iar jos, Tibi

     Spre Stevia, coboram puternic, culmea principala, pana in saua dintre munti. Se tot apropie amurgul, si incepem sa ne intrebam de mai avem timp sa ajungem pe Neamtu, sau sa incercam sa coboram de pe Stevia, spre Valea Azuga. Recunosc in teren, stana Steviei, ce o vazusem pe harta, dar este o zona neumblata de noi, si parca nu m-as aventura sa ne prinda noaptea, pe vreo poteca nestiuta, sau neexistenta in teren. Pana la urma, adunati in saua dintre munti, hotaram sa urcam Neamtu, si chiar de ne prinde noaptea, pe acea carare am mai umblat …
Vf. Rusu (1902 m)     Din sa incepem sa urcam spre al doilea grand al Neamtului. Traversam o limba de zapada inghetata, mai lunga, fara vreo emotie, caci si de o luam la vale, ne opream dupa o suta de metri, in pajistile dinspre Doftana, sau in tufele de merisori ce cresc pe versantul asta. Poteca de vara, traverseaza Stevia (1907 m altitudine) pe sub varf, deasupra unei coaste destul de abrute. Nu-i recomandat pe aici, iarna … mai bine pe culmea matematica. Laurentiu o luase de la inceput pe sus, dornic sa treaca si peste acest varf. Ne vom mai intalni, abia in saua Paraie. Trecand, pe sub creasta, ne uitam sus, pe culme, unde atarna deasupra noastra, un rest de cornisa. Deh, a nins ceva atunci, in noiembrie.
     Inapoi, spre Rusu, o ceata laptoasa, a acoperit tot muntele. Nici Cazacu nu se mai vede. Frontul anuntat la meteo, a venit peste noi, fara sa spuna prea multe cuvinte … in liniste, dar sigur. Ceata, urca, din Valea Azugai, parca de nicaieri, si acopera incet incet toti muntii lasati in urma. Oare cine inainteaza mai repede !? Ea, sau noi!? Ultimul varf, sta in fata noastra. Mult nu e pana sus, dar ne cam termina fizic … adevarul ca mergem de ore bune, si pana la intuneric a mai ramas putin. Incepe sa se simta … cel putin in oasele noastre.
     Nu scapam de ceata. Neamtu dispare pentru cateva minute, sub patura groasa. E de jale, de o sa ramana asa. Zona asta este destul de greoaie pe vizibilitate redusa. Urcand spre varf, vad spre stanga,  lasandu-se culmea Neamtului, spre poalele muntelui, o culume infundata cu zapada. Toti versantii ce duc spre Valea Steviei, sunt plini de zapada. Pe aici, prin umbra, iarna din noiembrie, a rezistat mai mult … Ajungem pe varf, putin dupa ora 4. De jur imprejur valuri de ceata, doar pe noi, sus pe Neamtu, ne-a cam ocolit. O pacla asa albicioasa, si curgatoare, nu am vazut in viata mea. Ramanem muti, privind la Stevia si la Rusu. Parca sunt niste tablouri … nu un peisaj montan. A trecut mai bine de un an, de cand nu mai ajunsesem aici, dar locurile nu le-am uitat. Vf. ParaiePrivisem mereu spre Rusu, de pe Neamtu, si mi-am promis sa ajung acolo. Azi mi s-a implinit o dorinta …
     Jumatate de ceas stam sus pe cel mai inalt varf al muntilor Baiului (suntem la 1923 m altitudine). Intre timp ajung si ultimii colegi, Iulia si Sorin. Asteptam ca unii dintre noi sa manance cateceva, dupa care ne decidem sa coboram. Se lasa intunericul, am intrat iar in val de ceata, si nu-i de bine. Nu mai vedem vaile, se ne putem orienta dupa relief. Pana pe varful secundar, coboram in linie, in doua grupuri, prin ceata laptoasa. Nu vedem la mai mult de cinci metri. Ideea e sa stam cat mai grupati, sa nu ramana vreunul in bezna, singur …
     Prima greseala era sa o facem pe varful secundar. Aici, culmea ingusta pe care venisem, se termina dintr-odata printr-un bot de munte, care nu are nici o culme particulara. Daca greseam undeva, nimeream in alta vale. Initial am crezut ca trebuie sa coboram direct in jos, dar urmarind harta topografica (1: 25000), am vazut ca a noastra cumpana de ape, tine un pic dreapta. Pe ghicite am hotarat sa coboram spre dreapta. Cel putin, in partea asta, chiar daca gresim, nimerim pe un fir de vale, care ne scoate tot la stana din Neamtu.
     Azi avem bafta. Nici bine nu incepem sa coboram, ca ceata trecem sub plafonul de negura. Acum vedem totul pana la limita padurii, si ne lamurim ca era cat pe ce sa ne ducem direct in Valea Steviei, de nu “carmeam” dreapta. Coboram panta puternica a muntelui, de-a dreptul, cum putem, printre movilitele de iarba formate in timp. Undeva, spre limita padurii vedem stana, ca reper unde sa ajungem. Acum, reusim sa ne vedem bine, unii pe ceilalti, asa ca nu mai tinem un sir indian, si coboram imprastiati, fiecare prinzand cate un hatas, format de la turmele de oi. Incet incet, ne apropiem si de poteca ciobaneasca ce urca Neamtul, asa ca nu mai avem pentru ca se tinem emotii, ca am luat-o creanga. Doar din loc in loc, zapada ne bareaza calea, cu cate o fasie, nu mai lata de cativa metri. O zapada viermanoasa, chinuita mult de caldurile ce tin de o luna, de la ultima ninsoare.

De pe Vf. Neamtu (1923 m), inainte de intuneric

   Ajungem la Stana de sub Neamtu, situata undeva in apropiera altitudinii de 1400 metri. Este intuneric, si de la stana, mai avem pana la liziera. Este foarte important sa cunosti zona, altfel dai sa crezi ca de la adapost intri direct in padure … dar nu-i asa. Ne invartim cateva minute, distrandu-ne cu ceva fotografii, asa de inserare la un gard de stana, si un timp lung de expunere, de pe tabla unei cosmeli … dupa care o luam la pas, spre marginea de jos a golului alpin. Izvoarele DoftaneiPe langa o mica balta (ca nu-i pot spune lac), poteca se strecoara, departe de stana, dand apoi intr-un mic drum de caruta (folosit de ciobani pentru transport). Intram in padure, si de aici atentia trebuie sa fie sporita … In anii trecuti fusesem pe doua trasee, in zona asta; unul pe interfluviu, pana in valea Azuga, si altul, lasandu-ma in dreapta, de la jumatatea interfluviului, pe drumul de caruta, pana in Valea Neamtului, mai sus de fostele cabane de vanatoare ale regimului comunist. Ghicim intrarea in padure, si ne dam seama ca norocul e de partea noastra. Cei de la Ocolul Silvic, au insemna anumiti arbori (molizi), cu un marcaj ciudat. Nu pare a fi nici de delimitare a pachetelor forestiere, si nici nu cred sa fie insemne pentru arborii ce urmeaza a fi taiati (sunt prea la mica distanta unul de celalalt, si urmeaza linia crestei). Nedumeriti, constatam, totusi, ca marcajul tine poteca noastra, asa ca dupa primele zeci de metri, dam curs urmaririi lui, la frontale. Poteca devine tot mai clara, printre molizi, si ultimele temeri se spulbera (este un mare chin sa nimeresti in bezna, intr-un molidis des, prin care de zbati ca prin jnepeni, sa iesi undeva la liman), asa ca prindem si viteza si curaj. Dupa ceva vreme, gasesc in intuneric bifurcatia celor doua poteci. Cea de creasta, o lasam in drumul ei (la baza interfluviului este o zona mai salbatica, mai deasa, si mai framantata, prin care nu prea tine cheful de noi sa trecem, la ora asta tarzie), si pornim pe urmele de caruta (care inca se mai vad), pe drumeag spre Valea Neamtului. Stiam din 2005, ca sunt zone unde drumul se pierde, in teren mai plat, unde orientarea este dificila. Cu emotii cautam drumul cel bun prin punctele astea “fierbinti” si cand ne era incurcatura mai mare, mai dadeam peste vreo urma de caruta, care ne scotea din impas. Dupa vreun ceas, de la stana, am intrat intr-o poiana cu pepiniera. Mi-o aduceam aminte. Stiam ca trebuie sa traversam printre puieti, printr-o zona cu poteca pierduta, pentru a cauta intrarea in padure, pe unde era drumul cel bun. Altfel … acul in carul cu fan.
     Ciudat … puietii erau vopsiti cu var alb. N-am vazut niciodata. Probabil ca se aplica si lor, regulile de mai tarziu, cand sunt arbori in toata firea, pentru a-i pazi de bolile naturii. Tibi se opreste sa-i fotografieze. Intre timp nimerim intrarea in padure, pe acolo pe unde trebuie. Daca vii prima data, te pierzi in fata a vreo doua trei drumeaguri … dar e doar teama. Ele se intretaie, fiind acelasi drum cum mai multe variante, in functie de locul pe unde s-au gandit ciobani sa ocoleasca zonele mai dese. Dam de gheata pe drum, si de undeva din vale auzim latraturi de caini. Ne apropiem de final … Drumul a devenit unul folosit de tractor, dar cam desfundat, in toamna asta tarzie. Nu ne speriem de apropierea de caini, caci stiam ca sunt cei de la cabanele de vanatoare, care latra de la adapostul unui gard in alt (adapost mai mult pentru noi, de ei … sic!). Cateva luminite se vad prin padurea intunecata de molid, semn ca am ajuns la marginea propietatii. Un drum forestier, ce vine din dreapta, ne preia pasii, si ni-i duce pentru o suta de metri, pe la marginea unui gard, pana la drumul principal. Desi ne stiam la adapostul gardului, am trecut cu emotii pe langa dulaul cel cat un vitel (pe care-l cunosteam de ceva vreme, si se facuse si mai mare, intre timp), ai carui ochi sclipeau in noapte, ca cei de lup. Emotii … da, emotii, pentru ca mi-l imaginam sarind gardul de doi metri, sa rupa un pic din noi …
     Au iesit si oamenii in prag. Se minuneaza probabil si ei, ca niste nebuni, cu lumini pe cap, coboara la ora asta dintr-un munte, unde putini sunt cei ce-l calca, de-alungul anului … daramite acu, si noaptea. Pe drumul forestier, spre aval, trecem pe langa podul pe unde regimul comunist deviase drumul carosabil, peste Azuga, pentru a nu deranja “intimitatea” tovarasilor aflati la “odihna si vanat”. Gasim masina lui Tibi, parcata langa cabana silvica Stevia, si urmeaza sa ne inghesuim opt insi in ea, care cum om putea … trei in fata, patru in spate, si Marius intre rucsaci, ca-i mai mare si el si portbagajul.
    Ne despartim la telescanul Azuga … o masina spre Bucuresti, alta spre Brasov … asa cum fusese si cu o saptamana inainte, in Siriu. Deh, cand ne adunam sa mergem impreuna in ture, mai trebuie sa ne si despartim. Nu va dura mult … unii dintre noi ne vom revedea pe la sfarsitul lui decembrie, in Vladeasa. Altii … la cat mai multe ture, si revederi … ca am avut un frumos an, impreuna …
     Ajung acasa … Noaptea tarziu, aflu ca in timp ce noi ne strangeam mainile, de ramas bun, in Azuga, Maria Motoiu, initiatoarea nivologiei in Romania, murea intr-un accident de circulatie, pe drumul dintre Busteni si Bucuresti. O veste trista, care a intristat si mai mult aceasta zi mohorata de decembrie … ultima de toamna …
    Sa-i fie tarana usoara, si amintirea vesnica, mai ales din partea noastra, a celor ce colindam muntii, ca pentru noi s-a zbatut in toate cele ce le-a facut…
------------
Fotografii: Emi Cristea, Laurentiu Barza, Tibi Gandu (Cris D), Sorin Adam
Albumul foto complet (NEAMTU) - Asociatia de Turism FLOARE DE COLT Brasov
Autor: Emi Cristea
Înscris de: Emi Cristea
Vizualizări: 9137, Ultima actualizare: Marți, 30 Dec 2008



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii BAIULUI  
Muntii GARBOVEI  
Comentariu
Virgil Iordache Virgil Iordache, Sâmbătă, 10 Feb 2007, 9:48

Imi plac articolele tale, se simte bucuria muntelui impartasit cu prietenii. Am mers si eu prin Baiului si Neamtu destul de mult, acolo timpul parca e altfel, datorita distantelor mari de orice localitati, a pustietatii.

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii