Ne adunam cu totii,
sa nu ramana nimeni in urma. In stanga, un hatas bine conturat, cu cateva momai,
ne fura privirile. Teo spune sa o luam pe acolo. Hai sa vedem... Dupa primii zeci
de metri, poteca ajunge la abruptul dinspre Valea Ciorangai, iar potecuta
coboara spre dreapta, pana intr-un jgheab inalt, si foarte abrupt, ce trebuie
trecut de-a coasta. Dincolo, se vede foarte clara poteca cu momai, spre Padina
Popii. Mi-aduc aminte de jgheab, mi-aduc aminte, cand trecusem pe aici asigurati
la coarda intinsa pe perete. Este clar, nu suntem pe drumul bun... asta este una
din variantele Ramurii de Jos, care pleaca mult de deasupra braului, spre a face
legatura prin Scara de Lemn (acum de fier) cu Padina Popii. Strabatusem atunci
poteca asta, salbatica, frumoasa, dar dificila ca orientare, din cauza a mult
hatase. Daca intre timp au mai aparut momai, acum pesemne ca e mai usor de ajuns
in Padina Popii. Desi ajunsi in firul vaii, am putea incerca sa ne strecuram pe
valcel in sus, ocolind saritorile nu prea mari, mai greu este sa trecem de
jgheab, cu rucsacii astia, si fara cordelina, asa ca renuntam la idee.
Ne intoarcem de la
marginea vaii, si de la locul de odihna, ne uitam in sus, pe valcelul ce abia se
contureaza deasupra noastra. Asta trebuie sa fie... hai sa incercam. Dupa primii
pasi, vedem poteca ce vine din dreapta, dinspre pereti, pe deasupra hatasului pe
unde o luasem noi. Mai sus intalnim si prima momaie. Asta e drumul.
Peretii Padinei Popii, vazuti de pe firul Ciorangai
Urcam
asa, prin soarele iesit din nori, valcelul lung, mai mult prin catarare libera,
dupa care, in dreapta, ne strecuram pe langa niste jnepeni si pamant ud, pana
intr-o mica muchie.
Sus parca asteptai campia... dar nu era asa. Intre jnepeni ne oprim pentru a
ajuta pe cei din urma, fiindca din cauza rucsacilor grei, este mai dificil sa te
tragi in prizele aflate la ceva distanta una de cealalta. Dar ne descurcam cu
totii. Mai urcam o coasta pietroasa, prin escalada, dupa care scapam pe partea
cealalta intr-un valcel inerbat plin de garofite. In stanga cum urcam, se vad
varfurile Ciorangai, pietroase, si pline de prapastii, pe unde vine poteca de
creasta. Deasupra se vede creasta secundara din Ascutit... iar in creasta,
cineva ne striga... Este Tibi. Urcase dinspre Curmatura, sa ne iasa in intampinare. Pe un vanticel usor ajungem la
refugiu. Cat stam ceva minute, ceata vine din nou spre noi. Ne salutam si cu
Axon si Adriana, urcati cu Tibi, dupa care o luam la vale spre cabana... nu
inainte de a lua gunoiul lasat de altii in refugiu, a-l indesa in niste pungi
mari, pe care le-am bagat in rucsac sau le-am agatat de rucsac. Ce nemernici pot
fi unii... de parca refugiul ar fi groapa de gunoi a crestei. Coborarea ne duce in
ceata. Mai jos de al doilea stalp, intalnim o fata, singura, urcand voioasa spre
creasta. Ne asigura ca nu e chiar singura, ca are grupul mai in spate. Din pacate suntem nevoiti sa le spunem ca refugiul este cam
plin, pentru ca nu toate priciurile se pot folosi, si ca nu vor incapea toti,
trebuind ca unii sa intinda cortul. Eu ii rog doar, ca a doua zi, daca ploua, sa
nu plece in adidasi pe creasta, explicandu-i ca poteca sus nu este ca cea pe
care a urcat prin Padinile Frumoase. Domnisoara mi s-a parut destul de
intelegatoare, si mi-a lasat convingerea ca nu se vor aventura pe timp
nefavorabil. Coborarea devine
greoaie. Parca nu mai avem chef de mers. De 10 ore suntem pe drum, si am cam
ajuns la capatul chefului. Ceata deasa aduce mai repede intunericul, astfel ca
mai jos de horn incep sa bajbai dupa marcaj. Si nu e noapte inca... asta ma
conving, cand intrati in Padinile Frumoase, in poiana mare plina de verdeata,
ceata ridicata aduce iar lumina. Dar nu mai avem pofta
de mers. Gandul ne este la cabana, la o ciorba calda, la o bere rece, la cort,
si la odihna. Ultima vale cu grohotis ne sacaie deja creierii. Ionel, mai in
gluma, zice sa punem cortul aici pe grohotis. Radem cu totii, ne ridicam si
plecam mai departe. In padurea intunecata aprindem frontalele, dupa care vedem
luminile de la cabana. "Ionele daca iti arat cabana, suntem prieteni, uiti de
gorohotis, de cort, si de lipsa de chef". Radem iar, si ajungem la drumul de
caruta ce duce spre Curmatura.
Cabana Curmatura (1470 m)
Pe intuneric intram
in cabana, unde gasim pe ceilalti mai rapizi din grup, si pe restul amicilor cu
care trebuia sa ne intalnim in Crai, Alfi si Serbanica (Minescu). La masa, uitam
de oboseala, de drum si de pietre, si incingem veselia. Prin cabana lume
cunoscuta; Daniela din Timisoara (pe care de abia o recunosc), care
fusese cu noi in Crai si in Ciucas, in iarna, CPNT-istii iesiti in tabara de
marcat prin Crai, sora lui Dragos, de la mine din Floare de Colt, si altii...
cabana plina. Spre miez de noapte,
ne chinuim sa inghesuim doua corturi, pe locul unuia singur, ce l-am mai gasit
pe acolo, dar somnul si intunericul ne spun ca nu mai conteaza cat de drept sta
cortul, si ce distanta reglementara trebuie sa lasi intre corturi... doar
sforaiturile se mai aud dupa noi...
Dimineata scoatem nasul de prin corturi destul de tarziu. Dupa ora 9. De jur imprejur ceata deasa,
si racoare. Timpul se scurge greu, printre cafelute, supa de rosii (sarata rau
de tot, si amestecata cu vegeta lui Bindeanu; a confundat saracu` in supermarket
crema de ciuperci cu condimentele). Unii mai grabiti, incep sa stranga corturile
(Serban voia sa ajunga mai devreme in Brasov), in timp ce altii ne lenevim pe
tapsanul din fata cabanei. Incet incet, soarele razbate ceata, si ne bucuram din
plin de caldura. Pe la pranz reusesc sa ajunga la cabana si Izvoreanu cu trupa
(Alina, Geta, Maria, Ovidiu, Mari, si cei doi prieteni ai Alinei). Mult le-o
luat sa mai ajunga... ca de la sambata dupa-masa s-a facut duminica la pranz. Ne-am
parcat cu totii pe terasa cabanei, la o ciorba si-o poveste, distrandu-ne si pe
tema "marii iubiri" starnite intre Max Saint-Bernard-ul si piticul Patrocle, al
Alinei. Atata l-o mai lins pe pitic, de am zis ca imediat il si inghite de pofta.
Dinspre creasta se lasa pe noi ceata. Cel putin nu mai ploua, ca si cu o zi inainte. Asa ca o
intindem la drum. Unii peste Piatra Mica, spre Botorog (cei cu rucsacei de o zi),
iar haidamacii de cu o zi inainte, de pe Cioranga, abordam Valea Crapaturii, la
vale. Urcam in saua dintre Piatra Mica si Turnu, timp de vreo douazeci de
minute, dupa care ne lasam in vale pe poteca pietroasa. Vremea ramane inchis, pe
Turnu nu se mai vede nimic. Nu ne ramane decat sa grabim pasul, sa nu ratam
trenul dorit. De la marginea padurii, pana in Zarnesti, ne bucuram de stropi de
soare, de miros de fan uscat, de peisaj de la tara, si parca ne vine sa ne
intindem in iarba, sa stam doar asa, si sa privim cerul. De nu s-ar mai duce
niciodata vara...
Am intalnit si eu acea fata care urca voioasa spre creasta. Acum insa nu mai e singura. Am imblanzit-o - acum suntem 2. Acei adidasi n-au retinut-o nici in Paring sa urce voioasa. In Crai, din cate stiu, au coborat din creasta pe la Refugiul Diana. Nu trebuie sa uitam ca pasiunea pt munte se naste din ce vad ochii si din primul pas pus pe o stanca (care niciodata nu e facut cu un bocanc cu membrana Gore-Tex si talpa vibram). Prima data cand am fost in Paring (a 2 oara cand urcam pe munte), am facut creasta Paringului de la Rusu pana la Obarsia Lotrului, intr-o zi, mai exact in 13 ore si 45 min) si eram icaltat/i in adidasi. Asa incepe iubirea de munte, as aincepe totul... cu stangacie, dar cu pasiune. Si apoi vine si experienta. Sa nu uitam totusi ca salvamontistii coboara de pe munte turisti imbracati in Gore-Tex si cu bocanci cu talpa Vibram in picioare, nu pe ciobanii in cizme de cauciuc si cojoc de 30 kg pe ei.... Sa nu mai zic ca stiu destule persoane echipate pt munte, care revin mereu pe munte, desi le e frica de tot ce inseamna munte: de custuri, de poteci suspendate, de stanca uda, de grohotis, de iarba pe poteca, de noapte, de ceatza, etc...
E drept insa ca multi mor datorita extazului de inceput al pasiunii pt munte, inainte de a invatza ce inseamna muntele.
Sa stii ca nu vei primi niciodata raspuns la intrebarile importante ale vietii, dar ca si asa poti merge mai departe, e de ajuns.
Drum bun!