Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Știrile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Andre Gide și Munții Făgăraș

Bookmark and Share

Andre Gide și Munții Făgăraș

Îmi place mult să citesc. Îmi place mult să ascult muzică. Îmi place mult să urmăresc o piesă de teatru sau un film (exclud violența, pornografia sau telenovelele). Îmi place mult să joc șah. Îmi place mult să merg pe munte. Satisfacțiile pe care le simt (evident în forme diferite) sunt asemănătoare: îmi oferă sentimentul unei împliniri spirituale. În timp, au ajuns ca ele să se interpătrundă.

Plonjarea în abis

De mult, în ultimul an de liceu, la orele de Literatura Franceză, am auzit de "plonjarea în abis" realizată de Andre Gide în romanul Falsificatorii de bani, fapt care i-a adus un premiu Nobel. Explicațiile de atunci au fost sumare și nu am înțeles mare lucru: se întâmplă ceva care e reflectat în toate celelalte din jur.

După doi-trei ani, mi-a căzut în mână cartea și, din curiozitate, am început s-o citesc. Mă puteam mândri până atunci cu câteva sute de cărți citite (desigur, majoritatea erau de aventuri sau de dragoste). După primele 50 de pagini nu mi s-a părut nimic deosebit și mă întrebam de ce-o fi primit acel mare premiu. După încă 50 am început să fiu tot mai interesat și, din când în când, dădeam câteva pagini înapoi pentru a relua anumite fire. După încă 50 am simțit ceva ca o iluminare și mi-am dat seama că am ajuns să înțeleg cu adevărat ce e cu "plonjarea în abis": vedem ce se întâmplă pe scenă, dar vedem și cum se văd aceleași fapte (sub un alt unghi), într-o oglindă sau alta (drepte sau rotunde), aflate pe acea scenă. Și cum încep noi povești, noi istorii...

Nu pot să vă descriu exact ce am simțit atunci, dar vă rog să mă credeți că mi-au dat lacrimile de bucurie și, pe moment, a trebuit să las cartea din mână. Și în acel moment am înțeles cu totul altfel și sutele de cărți citite până atunci. Atunci am realizat că am făcut un salt. ("Acumulări mici cantitative, duc la salturi mari calitative" - era o expresie la modă atunci). Și m-am simțit fericit. Și din acel moment am putut aborda și cărți care mi se păreau de neînțeles până atunci. Și azi mă pot lăuda cu mult mai multe cărți citite.

Ceva asemănător am retrăit, după un an de la acel moment, pe munte...

Sibiu - Cabana Suru

Am fost de mai multe ori pe munte până atunci. Fusesem de câteva ori și la mare și prin alte locuri de interes turistic. În majoritatea cazurilor în excursii sau tabere școlare sau studențești. Căutam în general locuri "de top" despre care aflasem la geografie și care erau la îndemâna oricărui om obișnuit. "Perla Orientalilor" - Ceahlăul, "Perla Văii Prahovei" - Sinaia, "Perla taberelor studențești" - Costinești, Lacul Roșu, Cheile Bicazului, Cheile Turzii și altele.

          De acasă vedeam, de cum deschideam usa, Vârful Suru din Făgăraș. Străzile din cartier se numeau Negoi, Moldoveanu, Podragu, Bâlea, Suru, Paltinu, Șerbota, Vârtopu, Budislavu, Urlea, iar eu locuiam pe strada Călțun.

          Era un titlu de mândrie "să faci creasta" Făgărașilor. (Tot un titlu de "mândrie?" era în acea vreme și să faci "creasta" crâșmelor de mâna I a II-a și-a III-a cu nume de munți, vârfuri de munți sau de ape - Oltul, Lotru, Negoi, Bucegi, Cindrel, Dunărea, Jiul, Carpați, Cibin, Suru, Caraiman și altele pe al căror nume nu mi-l amintesc acum - existente în acei ani). Auzisem multe întâmplări petrecute prin locuri cu nume care te înfiorau: Strunga Dracului, Fereastra Zmeilor, Trei Pași de Moarte. Și multe sfaturi date unora sau altora.

          Deși eram la doi pași de ei, a fost nevoie de inițiativa unui coleg din Satu Mare, Erno, pentru a porni și eu spre Creasta Făgărașilor. Au mai fost Mircea, Melinda și Mihai. Ultimii doi în luna de miere. Cel care mai fusese pe Făgăraș, era Mircea. Cu el am făcut inventarul a ceea ce trebuie să luăm cu noi (haine, încălțăminte, mâncare, hărți, țigări). Am făcut aprovizionarea cu toții, ne-am strâns seara la un pahar (sau mai multe) și cu hărțile pe masă am făcut planul pentru "expediție". Spre miezul nopții am hotărât să folosim "vântul de vest" și să facem creasta începând cu vârful Suru.

          Era noapte când ne-am trezit a doua zi și era încă întuneric (cel puțin așa mi se părea mie) la gară. De abia l-am găsit pe "nașul". S-a luminat de zi când a pornit trenul. Stăteam pe culoar, fumam și verificam dacă le avem pe toate. (Eu poate că aveam o obsesie; de la moșu reținusem că într-o zi au dispărut și hectare de pământ și animale și atelaje și visuri și speranțe...)

          Am coborât la halta Sebeș Olt și am pornit spre munte. N-am avut noroc de nici o mașină așa că am făcut drumul spre poalele muntelui pe jos. Dădeam "Bună Dimineața" oamenilor din Sebeșul de Jos apoi celor din Sebeșul de Sus cu care ne întâlneam și care începeau încă o zi de lucru și mă gândeam ce bine e să hoinărești fără griji pe coclauri necunoscute.

          La ieșirea din sat, se vedea începutul urcușului și o parte din traseu. Nu părea nimic să fie dificil. Am mai tras o țigară până la indicatorul pe care scria două jumate - trei ore până la Cabana Suru. Am început urcușul cu voioșie și destul de repede am intrat în pădure. Mergeam grupați, încercam să păstrăm un ritm constant și spuneam tot felul de bancuri și te mai miri ce.

          N-au trecut prea multe minute și am început să transpir. Am mai dat jos din hainele cu care eram îmbrăcat și am început să regret că am fumat atât. Eram OK,  dar parcă în transpirație simțeam și ceva alcool. Am apelat la tabletele de glucoză pe care le aveam la îndemână, mi-am făcut niște promisiuni (...) și am continuat drumul. Nu vroiam să fiu eu primul care să ceară pauză.

          Nici ceilalți nu stăteau prea bine. Mircea părea cel mai fresh. Ne-am hotărât să mergem fiecare în ritmul lui și să ne așteptăm unul pe altul, dacă ieșim din câmpul vizual. Vorbeam tot mai rar. Nu ne mai interesau nici florile, nici ciupercile, nici șopârlele. Ne gândeam ce va fi pe traseele de 8 sau de 12 ore pe care le aveam de parcurs în etapele următoare.

          Mircea ne încuraja: odată ajunși sus pe creastă e mult mai ușor, bagajele vor fi tot mai ușoare și noi tot mai antrenați. La intersecția cu un traseu ce venea chiar din capătul Făgărașilor, din Valea Oltului, ne-am oprit să mai ușurăm din provizii. După mâncare Erno și-a aprins o țigară; mă "ardea buza" și pe mine, dar m-am abținut. Cu moralul refăcut și cu încă puțin efort, am ajuns la cabană și ne-am bucurat că ne-am încadrat  în cele trei ore scrise pe indicator.

          Cabana Suru era cam la 1450 m. Azi nu mai este. A ars în împrejurări ciudate, imediat după "revoluție". Pe atunci era una dintre cele mai căutate cabane ale Făgărașilor (era și cea mai aproape de Sibiu și era punct de începere sau de terminare a traseelor celor mai mulți dintre cei care abordau Făgărașii). Cazarea la "prici" costa cam echivalentul a două beri (ieftine pe atunci) și aveau prioritate cei care veneau de pe creastă sau se angajau s-o facă. Cine era în plus, era adăpostit în sala de mese. Nu erau inventate încă telefoanele mobile și legătura între cabane se făcea prin stații radio. Și prin patrulele salvamont.

          După ce ne-am refăcut, fizic și moral, cu ceva odihnă, o gură de rachiu, mâncare și (în sfârșit) ceva țigări, am ieșit puțin în recunoașterea traseului de a doua zi și am urcat pentru a "vedea Sibiul de sus". A fost peste așteptări: am văzut nu numai orașul, dar și mult din împrejurimi, până spre ținuturile Secașelor, Târnavelor, Hârtibaciului. După înserare, la coborâre, a fost pentru prima dată când am avut impresia că cerul e pe verticală: stele sau lumini în față, și sus și jos.

Cabana Suru - Cabana Negoi

          Dimineața, imediat ce s-a luminat de ziuă, ne-am trezit și am început pregătirile de drum: urma să ajungem pe CREASTĂ. Picioarele ne dureau mai tare decât în ajun. M-am bucurat când i-am impresionat pe mai mulți privitori cu înviorarea mea și cu spălatul până la brâu cu apă rece de la izvor. Ne-am luat rămas bun de la cabanier și l-am rugat să ne anunțe la Cabana Negoiu că vrem să înnoptăm acolo.

          Mi-a părut rău când Mihai și Melinda (proaspeții căsătoriți) ne-au anunțat că renunță în favoarea unui traseu cu barca pneumatică, pe Mureș. Ne-au lăsat nouă bateriile și "întăritoarele" lor și am plecat însoțiți de câinii unei turme de oi aflate în apropriere. S-au potolit abia după ce i-am dat "Bună Dimineața" și un pachet de Carpați fără filtru păstorulului care avea grijă de turmă. El ne-a spus atunci că e bine să avem, dacă nu o măciucă, măcar o bâtă bună pe care s-o vadă (fără s-o agităm) câinii cu patru sau cu două picioare. (Nu știu dacă avea măcar patru clase, dar sfatul lui mi-a fost de folos de multe ori mai târziu)

          Drumul urca mereu, dar nu mai eram în pădure și vedeam punctele (jaloanele) din traseu pe care urma să le atingem, precum și cele pe care le-am depășit. Pe măsură ce se ridica soarele, mai dezbrăcam căte o haină. Ne-am bucurat de apa izvoarelor întâlnite și n-am mai simțit nici o oboseală a picioarelor. Ne-am distrat când am văzut 4 băieți ieșind în fugă dintr-un cort după un câine ce le furase o bucată bună de slănină. Apoi i-am compătimit și ne-am asigurat că proviziile noastre stau bine și i-am întrebat dacă-i putem ajuta cu ceva.

          Până în acea zi, recordul meu de altitudine fusese atins în 1970 pe Vârful Toaca, în Ceahlău. Am fost bucuros când, cu harta în mână, am constatat că am depășit 2000 de metri.         

          Pe vârful Suru am făcut un popas de 15 minute. Țin minte că am comentat că era un teren destul de neted pentru un vârf și că dacă l-ar vedea "cineva" de atunci, "l-ar reda agriculturii". Eram sus pe creastă, dezbrăcați până la brâu și se deschideau noi perspective. Budislavu era aproape și începeam să vedem și culmi dinspre versantul sudic al Făgărașilor. Poteca trecea pe lângă vârful Budislavu, dar ne-am abătut bucuroși până la el din dorința de a depăși 2300 m.

          Apoi un drum ușor în coborâre până la lacul Avrig. Aici am făcut pauză de masă. Frumos lac. Primul întâlnit în drumul de crestă și parcă și cel mai mare ca întindere. Ne-am consultat dacă mergem mai departe sau coborâm spre Cabana Bărcaciu (cu alternativa de a continua spre Cabana Negoi sau a renunța și a coborî la Poiana Neamțului).

          Am continuat pe drumul de creastă și am dat de primele "lanțuri". Lanțuri sau cabluri. Era necesară o atenție mai mare în a ne strecura cu rucsacul destul de voluminos, dar era spectaculos și după ce-am ajuns sus, aproape de vârful Scara, mi s-a tăiat respirația privind în jos, în prăpastie. Drumul pe creastă era splendid: în stânga (spre nord) vedeam până departe spre Podișul Transilvaniei, în dreapta (spre sud) vedeam culmi ale "Regatului". Mircea mi-a arătat niște coline și mi-a spus că ar fi ale Dealului Negru (pe unde trece șoseaua națională dintre Vâlcea și Pitești).

          Pe această porțiune am ajuns din urmă un grupde patru cehi. (Erau de fapt slovaci, dar așa-i numeam noi pe toți cei care erau din Cehoslovacia. Era mai comod.) Ne-am înțeles cel mai mult în engleză, dar și în franceză, germană și prin semne, chiar în aceeași frază. Ei ne-au dat niște bomboane energizante, noi câte-o tabletă de glucoză. Și ei aveau ca obiectiv parcurgerea crestei, dar nu din cabană în cabană cum intenționam noi, ci prin camparea în marginea lacurilor de pe creastă, fără a mai coborî la cabane, ținând mereu drumul de creastă. Următoarea țintă pentru ei era Lacul Călțun.

          Cu ceva regret că ratăm Vârful Șerbota, dar neavând cort, ne-am despărțit de ei și am început să coborâm spre cabana Negoiu. Coborâșul a fost lung și solicitant. Foarte multe pietre pe munte! Și frustant! A doua zi era în plan să ajungem la 2535 m și noi coboram de la aproape 2400 la 1550! Ne-am promis ca data următoare să venim cu cortul, sau propriu, sau închiriat.

          După ce am trecut de pârâul Șerbota, până la cabană, prin pădure, ne-a însoțit un câine. Stătea în lateral, cam la 5 m de noi și nu ne lătra decât atunci când deviam de la traseu. Când am ajuns în poiana în care era cabana și hotelul ne-a lăsat și a rupt-o la fugă înapoi, probabil spre alți turiști. Ne-am minunat și, în glumă, ne-am întrebat dacă e angajat al OJT-ului sau al Securității. (Multe s-au mai spus sau înjurat, fără a pomeni pe Dumnezeu, pe acest traseu!) Am fost bucuroși că am reușit să facem traseul sub șase ore. Am acceptat că dacă ar fi fost o vreme rea, altfel ar fi stat lucrurile.

          La Negoiu, având de ales, am luat o cameră de trei paturi, la un preț doar cu puțin mai mare "de fiecare căciulă" decât la prici.. După ce am mâncat "din traistă", la propunerea lui Mircea, am pornit într-o plimbare la Cascada Șerbota.

          Poteca de atunci (în 2004 am văzut că e surpată și impracticabilă de la două treimi din drum) ne-a dus chiar la baza cascadei. La îndemnul meu (experiența anterioară cu Duruitoarea din Ceahlău), ne-am dezbrăcat și am înaintat spre șuvoiul apei pentru a "face duș" fără a fi chiar sub apă, ci doar în apropiere. Eu  am găsit o piatră de pe care totul era perfect și m-am întors să-mi chem tovarășii de drum, dar piciorul stâng (cel de bază pentru mine) mi-a fugit, s-a lovit de altă piatră și unghia degetului mare s-a rupt aproape de zona albă de creștere. Am căzut în fund și după ce mi-am revenit un pic, am încercat să-mi mișc degetul. Am tras concluzia (anterior mai avusesem de a face cu fracturi) că am scăpat ușor. Am stat până s-a oprit sângerarea și ne-am întors la cabană. Aici am apelat la sticla de rachiu "de medicament" de peste 65 grade dată de tata pentru ocazii deosebite. Am turnat un pic peste deget și un pic pe gât, ca să nu se infecteze rana...

          Se punea din nou problema de a continua sau de coborî, fie direct la Porumbacu de Sus, apoi de Jos, fie pe la Bărcaciu, Poiana Neamțului, Avrig. Tineri eram, suferințe mari n-aveam, sticlade medicament era aproape plină și am hotărât să continuăm spre Bâlea. Considerată cea mai frumoasă și cea mai dificilă etapă din traseul Făgărașilor la acea vreme.

          La ora 3 a fost o ploaie de vară cu niște trăznete și tunete cum nu mai văzusem și nu mai auzisem până atunci. A durat mai puțin de o oră și apoi din nou soare.

Cabana Negoi - Cabana Bâlea

          Ziua următoare din nou înviorare dis de dimneață și primii la drum, înaintea deschiderii bucătăriei. Pe mine mă durea degetul de la picior, toți aveam febră musculară, dar prima porțiune de drum, în coborâre lină spre valea Sărății, ne-a făcut o bună încălzire pentru ceea ce urma: urcușul spre vârful cu cea de-a doua altitudine a țării.

          Până spre Piatra Prânzului au alternat porțiuni de pantă mare cu alta mai lină și în momentele în care îmi trăgeam mai lung respirația mă întorceam cu privirea spre Podișul Hârtibaciului și încercam să localizez dealurile satului în care m-am născut. Și din nou, rând pe rând, fâșul, plovărul de lână, cămașa, maieul au ajuns legate de mijloc sau agățate de vârfurile cadrului metalic al rucsacului.

          De aici în sus urmau și pietrele, și Acele Cleopatrei. Cum nu mă puteam sprijinii cu toată tăria pe vârfurile picioarelor, am urcat mai mult ajutându-mă de mâini. Din nou prea multe pietre, de data asta mult mai mari! Și nu le puteam ocoli. Am pus atunci întrebarea: "Ce-o fi căutat Cleopatra pe aici? O fi alta decât frumoasa regină a Egiptului?" Noroc era cu peisajul generos care se schimba parcă la fiecare mică pauză luată pentru reglarea respirației și glucoza care completa rezervele de energie consumată.

          În momentul în care am ajuns în Șaua Cleopatrei și am văzut ce aproape e vârful, nu mă mai durea nimic. Nu știu dacă de bucurie sau din cauza vântului care venea dinspre versantul sudic, ochii mei, ca și ai lui Mircea și ai lui Erno erau mai mult decât umezi. Ne uitam într-o parte și-n alta, în sus și în jos, și eram fericiți. Și mândri!

          În apropiere de vârf am întâlnit un izvor. Ne-am completat aici, la aproape 2500 m rezervele de apă. Pentru mine a rămas un record. Record invers a rămas apa dintr-o fântână din Dobrogea. Spre deosebire de Suru sau Budislavu, Negoiu e un vârf care nu admite prea multe persoane în același timp; am așteptat să facem poze lângă borna care-l marchează, după un grup care venea din partea opusă.

          Spre nord priveliștea era minunată până departe. Cineva spunea că "acele culmi mai șterse din stânga" ar fi Munții Apuseni. Mărturisesc că atunci nu prea mi-a venit să cred, dar o fotografie publicată de curând, luată din Apuseni și din care se văd clar Făgărașii, mă face să-i dau dreptate acelui om. Spre sud n-am putut să văd decât câteva vârfuri ce ieșeau dintr-o mare de vată scămoșată. Spre vest am recunoscut Munții Cindrelului și ai Lotrului. Spre est erau multe culmi impresionante, dar n-am reușit să le identificăm cu precizie. M-am bucurat de semeția cu care se arăta, lângă noi, Vârful Călțun (eu locuiam pe strada Călțun). Mi se părea chiar mai înalt decât Negoiu.

          Am făcut comentatarii cu Mircea și Erno că 2535 m e mult și puțin. Mult până am ajuns aici și puțin (ca altitudine) față de cât am mers. Am înțeles atunci de ce se folosește și "suma pătratelor abaterilor".

          După vârf, aveam de ales: Strunga Dracului sau Strunga Doamnei. Eram în fața jgheabului aproape vertical ce părea imposibil de coborât în condiții normale. Erno (dar și eu și Mircea ne doream la fel) a decis: "Cine știe când voi mai ajunge până aici. Nu vreau să am regretul că am ratat ceva, de frică. Nu suntem draci, dar nici doamne!" Am așteptat să termine urcușul un grup ce venea de la Bâlea și apoi, după ce fiecare ne-am aranjat rucsacul și îmbrăcămintea, am început coborârea. Am urmat sfaturile lui Mircea (care avea la activ ceva ore de box și ceva ore de gimnastică)  și am lăsat distanță între noi astfel încât cablul sau lanțul să fie mânuit la un moment dat doar de unul dintre noi. Aveam mare grijă la porțiunile de trecere "de la un etaj la altul", în rest a fost (atunci) aproape o joacă: coboram ținându-ne cu mâinile de cablu și sprijinindu-ne din loc în loc cu picioarele. Am coborât atunci într-un ritm pe care azi nici nu mă mai gândesc să-l ating. Eram cu toții foarte bucuroși. Erno: "Să fiu al dracului dacă asta-i a dracului". Mircea: "Dar dacă ar fi plouat și ar fost vânt și trăsnete?". Erno: "N-aș fi plecat la drum". Mircea: "Dar după trei, patru ore te poate prinde pe drum". Erno: "Important e că am făcut-o! Și că mă simt mai bine decât pe Cleopatra!" Eu: "Care Cleopatră?..."

          Au urmat câteva porțiuni de trecere prin limbi de zăpadă înghețată: pășeam prin urmele făcute de alții cu mult înainte. Am răzuit cu cuțitul o urmă din asta și am văzut că avea multe straturi de culori și grosimi diferite. Am concluzionat că erau straturi de zăpezi din ani diferiți cu veri mai scurte sau mai lungi. Mie mi se păreau pașii urmelor cam mărunți pentru mersul meu obișnuit și am evaluat riscul unei căzături în cazul în care aș fi alunecat pe crusta de zăpadă înghețată: am luat o piatră mai plată și am lăsat-o liberă. A început să alunece, la început cu viteză mică apoi tot mai mare și s-a oprit într-un grup de stânci fioroase. Am ales să merg pe urmele bătătorite de alții înaintea mea.

          La lacul Călțun le-am spus colegilor că e lacul cu 9 sau chiar 12 culori într-o zi, în funcție de mersul soarelui și de anotimp. Citisem odată mai de mult informația asta și, fiind legată de numele străzii pe care locuiam, am reținut-o.

          Programat era să facem pauză de masă aici, dar fiind sâmbătă și discutând cu cei de la Refugiu despre aglomerația de la Bâlea la sfârșit de săptămână, am renunțat. Eu și Erno am preluat din bagajele lui Mircea, i-am lăsat doar hanoracul de ploaie, papucii de schimb și mica trusă medicală și l-am trimis să ajungă mai repede la Bâlea, pentru a obține cazarea înaintea valului de "turiști motorizați". Nici noi n-am lâncezit, mai ales că ceața/norii se ridicau tot mai sus și vizibilitatea începea să fie o problemă.

          A urmat Lăițelul. Un urcuș cu mai puține "pietre" dar cu mai multe bagaje. Și la concurență cu norii care se ridicau. N-am zăbovit de loc pe vârf. Apoi Lăița. La porțiunea cu lanțuri, am avut emoții mari (îmi place să cred că n-am intrat niciodată în panică). Ritmul susținut până aici, greutatea bagajului suplimentar, graba de a nu ne prinde ploaia cu tunetele care se auzeau jos dinspre Piscul Negru, m-au făcut să am ușoare amețeli și să-mi pară punctele de sprijin mult prea mici. Am reușit să trec, eu în față, Erno la 50 m după mine.

          Urcușul pe Paltinul n-a ridicat alte probleme decât cele ale unui urcuș spre sfârșit de etapă grea. Vizibilitatea era redusă la 20-25 m, dar marcajul era foarte bun. Rația de glucoză era terminată. Terminată era și apa, dar știam că suntem aproape și că nu mai urmează alt urcuș.

          În Șaua Paltinului eram cu adevărat cu capul în nori. După puțini pași am început să aud claxoanele mașinilor de pe TransFăgărășan. Nu vedeam nimic la mai mult de zece pași. Capătul drumului nu putea fi departe, dar mi-era și foame și sete. Mi-era rușine să mă opresc și să fac pauză de masă. Mai ales că am întâlnit o doamnă cu un copil cam de 10 ani, amândoi încălțați cu bascheți care erau probabil din una dintre mașinile de jos. Știam că într-unul din buzunarele laterale ale rucsacului aveam un măr. Din mers, am băgat mâna, am scos și am mușcat; nu era măr, era ceapă. Dar era dulce și am mâncat-o aproape pe toată.

          Am ajuns la cabana de pe lac (cea care nu mai este azi decât în fotografii sau vederi vechi) chiar în momentul în care Mircea, după ce a rezolvat cazarea, se pregătea să bea o bere. Am împărțit-o și ne-am am dus să comandăm alte 3 pentru că știam că trebuie să apară și Erno. Ne-am bucurat și pentru timpul scos: 6 ore în condițiile bagajului suplimentar. Ne-am cazat, ne-am schimbat hainele transpirate și am mai dezinfectat degetul meu mare de la piciorul stâng și gâtul însetat al tuturor trei. Apoi am mâncat cu o poftă pe care doresc s-o aibă toți copiii aflați în creștere și sunt subponderali.

          Ne-am adus aminte de cea mai ucigătoare avalanșă petrecută în Făgăraș, întâmplată doar cu câteva luni mai devreme. Cele mai multe dintre victimele acelei primăveri erau în primăvara vieții lor, și erau elevi la școala la care învățasem și eu.

           Tot în acel an fusese și cel mai distrugător cutremur cunoscut,  din România. Și mult timp Jully Elington a fost în top cu "Don't Cry For Me Argentina", după ce echipa de fotbal a pierdut la București (4 - 6) în fața Yugoslaviei și a ratat o calificare, pe care toți o vedeau deja înfăptuită, la turneul final al Campionatului Mondial. Tot în '77, după aniversarea a 100 de ani de la Independența țării, stadionul 23 August, a devenit impracticabil pentru mult timp. Și, tot în acel an, o frumoasă fată mi-a întors spatele.

Cabana Bâlea - zi de repaus

          La ora trei a venit ploaia cu tunete și trăsnete. După o oră s-a făcut liniște și senin și am putut admira culmile din apropiere. Așa cum stabilisem încă de la început, a rămas ca aici să fie ziua de odihnă. Și în această zi un drum dus-întors cu telecabina până la Bâlea Cascadă și o plimbare/recunoaștere de traseu până la Lacul Capra.

          Ne-am bucurat când ne-am reîntâlnit cu "cehii" din zona Vîrfului Scara. Inițial ei s-au oprit lângă Lacul Capra, dar apoi au coborât să-și completeze proviziile și să vadă nu mai țin minte ce manifestare populară la Bâlea Cascadă. Am fost surprinși că erau așa de informați. (E drept că pe noi nu ne mai interesau  decât informații despre vreme, traseu, cazare și, normal, despre nemurirea sufletului.) Am stat împreună la câteva pahare. Era la modă pe atunci să iei câte un coniac mic și o bere. Cehii spuneau despre băuturile noastre că sunt mai slabe decât ale lor. Am acceptat în privința berii, dar despre coniac le-am spus că noi suntem imediat după francezi. Erno s-a ambalat mai mult la discuții și pahare cu ei și la un moment dat a cerut un "moment al adevărului": 50 grame de rachiu ("de medicament") luat în gură, clătit gura cu el și înghițit dintr-o dată. Spre "mândria națională", ungurul Erno din Satu Mare i-a făcut pe slovacii din Cehoslovacia să o ia la fugă spre lac și să se adape.

          În cabană era aglomerație foarte mare. Cabana Paltinul era goală, dar de neatins în acele timpuri. Eram câte doi pe un pat, la prici, cei care am ajuns mai devreme, restul pe jos. Eu și Mircea trebuia să împărțim patul de sus, de o persoană, care era paralel (nu perpendicular) cu peretele. Risc mare de a cădea din pat. Dimineața de abia mi-am găsit ghetele: unul dintre cehi le folosea drept pernă. (Băieții mi-au spus că de aia doarme așa de bine că-i dat gata de mirosul meu masculin.)

          Am mâncat din nou "din traistă" și am fost între primii la telecabină. Coboram de la ceva peste 2000 m la ceva peste 1200. Nu era ridicată încă nici-o ceață și priveliștea era grozavă. Sub noi vedeam șerpuirea șoselei (doar cu câțiva ani mai înainte construită), culmile lăturalnice Văii Bâlei, cascada și departe în față Podișul Transilvaniei. La hotel era mare vânzoleală. După liniștea avută în zilele precedente, agitația asta ni se părea fără rost. Nu înțelegeam nici graba unora la mici, bere sau la mai cine știe ce. Timpul nu se termină, iar 5 sau 10 minute contează prea puțin.

          După "regimul" din seara precedentă o bere a picat foarte bine. Chiar și a doua. Ne-am întors "la Lac". A venit ploaia de la ora trei și după puțin timp, când s-a oprit, am pornit spre Lacul Capra. Pe indicator scria 45 minute până la Șaua Caprei. Fără rucsac, am făcut 20. Am coborât și am trecut de lac pentru a vedea Valea Caprei și partea Transfăgărășanului de la ieșirea din tunel "spre Argeș în jos". Am zăbovit pe malul lacului până la apusul soarelui. Nu voi uita niciodată saltul peștilor din apă, în număr așa de mare. Părea un dans/balet bine pus la punct de un maestru.

          Înainte de înserare, am coborât cuminți spre cabană. Ne-am culcat devreme știind că a doua zi avem treabă. Eram, oricum, impresionați și mulțumiți de ceea ce realizasem până aici. Ne simțeam, și-i consideram și pe ceilalți oameni, mai buni. Le-am spus celorlați că, și măcar dintr-un singur motiv, (că dădeam ziua bună tuturor celor pe care îi întâlneam, că le spuneam și, ne spuneau, impresiile si despre greutățile drumului care urma), și tot a meritat această aventură.

Cabana Bâlea - Cabana Podragu

          Din nou am fost cei care am dat deșteptarea. "Răsăritul" soarelui (în această zonă, pentru că știam că la mare, fusese deja de mult) l-am prins pe Șaua Caprei. Pentru că am fost așa de matinali, am fost răsplătiți cu prisosință. Cred că atunci mi-am văzut cea mai mare umbră din viața mea și le-am arătat și celorlalți că am ajuns "oameni mari".

          Încă de la prima cotitură după ce am părăsit zona Lacului Capra, am nimerit peste o turmă de peste 10 capre negre ce se adăpau. Erau foarte aproape, la 10 -15 m.  Dacă am fi aruncat cu piatra le-am fi nimerit la sigur. Ne-am oprit să le admirăm. Au rupt-o la fugă spre culmi, în urmă rămânând un țap ce se uita din când în când la noi. L-am salutat (și eu și Mircea suntem capricorni) și l-am consolat pe Erno că a ratat fotografierea turmei din apropriere. După următoarea cotitură la stânga, a reușit o poză a altora ceva de mai apoape. (În 2004, pe același traseu și cam la aceeași oră a zilei, n-am mai văzut nici o capră neagră).

          Am fost apoi impresionați de câteva "alunecări de teren": limbi de zăpadă pe unde erau urmele potecii erau deplasate cu câțiva metri mai la vale. Apoi  am ajuns la mult așteptata "Fereastră a zmeilor". Ne-am uitat pe rând prin ea, să vedem o nouă vale glaciară și ne-am făcut poze pe rând.

          Imediat au urmat "pașii aproape de moarte". Cu lanțurile montate acolo, cu atenție și vreme bună, locul era spectaculos, dar nu părea mortal. Cu modestia (care mă caracterizează), le-am explicat tovarășilor mei de drum că numele nu vine numai de la sălbăticia locului ci și de la faptul că pe aici au căzut sub focul grănicerilor mulți oameni care vroiau să treacă clandestin în partea cealaltă, înainte de 1918.

          Au urmat urcurșul Arpașului Mic și Mare, Monumentul Nerlinger. Vedeam (cam de la 2500m) cu bucurie vârfurile pe (sau pe lângă) care fusesem și care urmau în traseul nostru. "Vârful din dreapta al trapezului e Moldoveanu!" Părea ciudat poziționat; după hartă mi se părea că traseul ar trebui să fie mai drept, mai ales că, de sus localitățile mi se păreau mai mici și mai aproapiate.

          Dar până departe mai e mult și mai întâi un coborâș abrupt la Lacul Podul Giurgiului (un lac de o culoare de la an la an schimbătoare - ultima dată când l-am văzut era verzui, ou de rață), apoi un urcuș acceptabil la Șaua Podragului. Apoi coborâș spre cabană. După ce am scăpat de partea abruptă, am avut probleme cu izvoarele și iarba udă care ne făceau probleme în menținerea echilibrului.

          Țin minte că prima dată am alunecat și am căzut în fund văzând epava unui elicopter militar, prăbușit parcă în anii construirii Transfăgărășanului și alungării faunei din Valea Bâlei. Azi nu mai e nici o urmă, dar atunci era așa cum, încă azi. e vaporul eșuat de la Costinești.

          Până să ajungem la cabană, am mai avut parte de câteva căzături (azi îmi dau seama că spre sfârșit de etapă îmi scade atenția) și, după una dintre acestea, un tip bronzat și bine făcut ne-a luat la întrebări "că ce căutăm noi pe acolo?". Înainte de a riposta (toți trei țineam la drepturile noastre), l-am recunoscut (după râs și voce) pe profesorul meu și al lui Mircea de sport, din liceu. Își luase serviciu suplimentar pe perioada vacanței și era membru al unei patrule salvamont. Ne-am bucurat de revedere și ne-a întrebat dacă mai suntem supărați pe el pentru normele impuse la cros, flotări și tracțiuni în brațe.

          Am ajuns în cabană în momentul în care de la bucătărie se auzea: "Ultima comandă pentru micul dejun !"  Eram tare mândri când unora, care își beau ceaiul de dimineață, nu le venea să creadă că noi tocmai ajunsesem de la Bâlea.

          Știu mai multe variante ale proverbului "Cine se scoală de dimineață..." Ori că e somnoros toată ziua, ori că ajunge prea departe pentru că adoarme în autobuz sau în tren și nu coboară la vreme. Eu rămân și azi adeptul pornirii la drum cât mai de dimineață. Temperatura e numai bună de drum și, pe munte, până ce ceața nu apucă să se ridice de pe văi, priveliștea e extraordinară: mai limpede dimineața decât după-masa. În plus există o mai mare rezervă de timp.

          Cabana Podragu este la peste 2100 m. Cea mai înaltă din Făgăraș, dar și cea cu prețurile cele mai mari de până acum. Am simțit lucrul acesta încă din momentul cazării. Eram deja în alt județ.

Cabana Podragu

          Am fost entuziasmați de combinația pendul-popice care era lângă cabană. În 2004 nu mai era. Am remarcat un tip îndemânatic și tare vorbăreț. Pomenea înainte de a mânui bila pendulului de "accelerația coriolis" (dacă-mi aduc bine aminte), de "vectorul vânt" și dădea niște lovituri grozave. Ne-am bucurat și-a fost prilej să bem câte-o bere când am aflat că vom fi colegi de cămin, la Cluj. (N-a fost să fie decât pentru o jumătate de an: a murit intoxicat de o conservă ce avea termenul depășit și de indolența celor de la salvare care au crezut că au de a face cu un student care a băut prea mult.)

          Am fost total demoralizați de prețurile practicate aici. Pâine, mămăligă, ceai, rom, bere. Mai ales după ce le cunoscusem pe cele din cabanele anterioare. Dar mai ales ne-a demoralizat ploaia care a venit înainte de ora trei și nu s-a mai oprit.

          În plan urmau: Cabana Sâmbăta cu Moldoveanu inclus, Cabana Urlea, Cabana Plaoul Foii cu un salut Pietrii Craiului.

          A urmat din nou o consultare: eu aș fi vrut să merg până la capăt indiferent de vreme. Erno vroia să vadă frumusețea munților nu a ploilor. Și "medicamentul" s-a dus încet, încet pe gât...

Revenirea din abis

          Dimineața am pornit pe drumul cel mai scurt spre Orașul Victoria. Oraș inventat de PCR. Oraș fără biserică. După experiența zilelor petrecute pe creastă, coborârea a fost doar o chestiune de atenție, de a nu ne împiedica. A fost (acum nu recomand nimănui) o adevărată "plonjare".

          Apoi Ucea, accelerat, vagon restaurant, acasa. Regrete pentru mine că nu am mers până la capăt. Promisiuni de la ceilalți că vom reveni.

          Până acum nu ne-am mai reîntâlnit. Vârful Moldoveanu l-am cucerit abia în 2004 împreună cu Ciprian un tânăr coleg care mi-ar putea fi fiu și care era (convins de mine) la prima tură în Făgăraș. Să refacem traseul propus atunci, azi e imposibil: au ars prea multe cabane de pe traseu. În Galeria Foto am văzut că există poze cu vechile cabane și m-aș bucura dacă autorii pozelor le-ar asocia articolului meu.

Am refăcut mare parte din trasee și durata in ore (altădată punct de glorie) a fost luată în considerare doar pentru a merge pe timp de zi.

          Toată această aventură, cu împliniri și cu ratări, mi s-a întipărit în "foaia de parcurs" și emoțiile trăite atunci revin mereu la concurență cu cele simțite în momentul descoperirii semnificației "plonjării în abis". Și se împletesc cu muzica lui Bach, Mozart, Pink Floyd, Deep Purple sau Rhapsody. Și a multor altora.

          Mersul pe munte este, pentru mine, ca o călătorie în alt timp și spațiu, cu alte valori decât cele care le oferă "binefacerile societății moderne".

Autor: Gligorie Emanoil Pârvu
Înscris de: Gligorie Emanoil Pârvu
Vizualizări: 9736, Ultima actualizare: Luni, 22 Oct 2012



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii FAGARASULUI  
Comentariu
Marius Radu Marius Radu, Luni, 2 Apr 2007, 9:37

Frumoase amintiri... gustul amar al cabanelor care nu mai sunt este insa compensat de farmecul muntelui pe care anii nu l-au schimbat...

Fără foto Sorin Bezdedeanu, Luni, 2 Apr 2007, 11:39

Da! Iata un unghi superb din care poate fi privit muntele de catre alesii cu inima deschisa. Cu umilinta as adauga si eu, daca se permite, ca si la mine Domnia sa Fagarasul se asociaza involuntar cu muzici alese, de la clasica la Cranberries si mai departe la Metallica. Frumos articol, iar pe autor chiar mi-ar placea sa il intalnesc la o depanare de amintiri "montane". La multi si frumosi munti!

Cosmin Ciortan Cosmin Ciortan, Luni, 2 Apr 2007, 12:12

Articol care mie imi trezeste amintiri din cele mai placute... din pacate, cam indepartate, dar promit sa le improspatez anul asta... sper din tot sufletul sa pot.:-)

Fără foto olga ioan, Luni, 2 Apr 2007, 13:14

Foarte frumos! Mi-a trezit amintiri placute! Ma bucur ca am ajuns si eu pe acolo (nu se va mai repeta) si am trait clipe minunate!:-(

Gligorie Emanoil Pârvu Gligorie Emanoil Pârvu, Luni, 2 Apr 2007, 18:38

Va multumesc mult pentru aprecieri. E placut sa impartasesti amintiri frumoase cu cineva. Se pare ca anul acesta voi ramane doar cu amintirile: o detasare de la serviciu, de o jumatate de an, mi-a dat peste cap toate planurile de concediu. Aman din nou Retezatul...

mihai cibotaru mihai cibotaru, Luni, 2 Apr 2007, 18:55

legat de cabanele distruse... fostele iubiri, simple amintiri,...din pacate. Citind articolul am retrait momente dragi.

Fără foto Cristina-Valentina Ungurean, Miercuri, 4 Apr 2007, 15:56

Am citit multe articole faine pe alpinet.ro insa acesta mi-a trezit amintiri dintre cele mai frumoase, din anii de studentie petrecuti la Cluj impreuna cu dragii mei colegi geografi. Felicitari din suflet pentru ceea ce ati scris, d-le. Parvu!!!

Gligorie Emanoil Pârvu Gligorie Emanoil Pârvu, Miercuri, 4 Apr 2007, 18:56

Inca o data multumesc pentru cuvintele frumoase pe care mi le-ati adresat. Lumea imi spune Grigore. Nu-s eu un domn asa de mare...

Virgil Iordache Virgil Iordache, Vineri, 6 Apr 2007, 15:44

Grigore, iti multuemesc din suflet pentru acest articol. Ca dupa un capitol anume din Gide, mi-au dat lacrimile. Si o veste buna: in orasul Victoria acum exista biserica. Paste fericit!

Fără foto Gina Niculescu, Vineri, 6 Apr 2007, 16:24

Ce interesant! In anul acela am facut revelionul la Balea. Dimineata am urcat cu 2 baieti, din care unul avea coltari, altul piolet si mai aveam si o cordelina cu noi - pe Vanatoarea lui Buteanu. Se vedea pana hat departe, Vistea-Moldoveanul, tot Fagarsaul ca desenat pe harta, ca din avion. Prapastie in dreapta, lacul Capra...tot prapastie in stanga... imi amintesc ca la un prag de juma de metru am cerut un sprijin, nu prea imi venea sa sar asa, pur si simplu.:-)
Pancho - cel cu pioletul, care verifica poteca, ne legase cu cordelina pe mine de baiatul cu coltari si ne-a sfatuit: "daca unul din voi cade intr-o parte, celalalt sa se arunce in cealalta":-P.

Apoi am coborat pe creasta insorita jos spre lacul Capra - unde un amic, Gicu Tzapinaru, automatist si ghid montan, facea deja plaja de vreo 2 ore - si inpoi la Balea. Cateva luni mai tarziu am aflat de nenorocirea de pe lacul Capra, cu copiii.

Adevaratele revelioane: Casutza din povesti, Rusu, Auselul, in Parang-Sureanu, 2* Negoiu, 1 Balea, 1 Semenic... Slujba la Vatican ascultata pe 1 ianuarie pe un tapsan, la soare, in fata cabanei Negoiu. Asa e, acolo esti mai aproape de ceea ce multi numesc Dumnezeu...

Fără foto Gina Niculescu, Vineri, 6 Apr 2007, 16:54

Ar trebui sa ne vedem la o bere, ca vad ca ne-a umplut grigore de nostalgii:).

Eu ma bucur ca am apucat sa am 3 Retezat la activ - toate cu rezervatia - dar vad ca el se tine bine, are planificate ture la altitudine:)

Gligorie Emanoil Pârvu Gligorie Emanoil Pârvu, Vineri, 6 Apr 2007, 22:08

M-au bucurat cuvintele tale Virgil!
Gina, (se pare ca suntem "colegi de generatie") ar trebui sa ne povestesti mai multe din amintirile tale.
Si ai dreptate: vorbele-s vorbe, tot faptele-s de baza.
Tuturor celor care iubesc muntele, le doresc "Paste Fericit!"

Fără foto Alin Popa, Joi, 12 Iul 2007, 23:09

acum descopar cu placere jurnalele legate de muntii nostri. si e mare lucru sa vezi prin prisma altora frumusetea lor. Ne imbogatim sufleteste. bravo!!!:-D

Fără foto Kiru Chiș Dorin, Marți, 6 Nov 2012, 11:40

Foarte frumos acest jurnal in care, cu siguranta, ne regasim multi, foarte multi...

Fără foto Sorin Munteanu, Marți, 18 Dec 2012, 18:12

Da, si eu ma regasesc. In 76, cu u an inainte am facut traseul invers. In 83 l-am facut ca voi. Doar ca mincarea si bautura disparusera. Un an intreg am adunat salam si conserve mai ca lumea. Am avut in schimb Primus cu benzina. Am mai fost in Fagaras si pe bucatele. In alta ordine in 77 am facut parte din tabara care a construit refugiul din Valea Vistei. L-a luat avalansa anul urmator.
In orice caz ma regasesc in multe din situatiile descrise. Voi ati fost inspirati cu "antemergatorul" la Balea. Noi am dormit cu toate hainele pe noi pe terasa. N-am avut loc nici in sala de mese. Misto, mai scrie

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii