Jurnale - Avalanşa din Baiului

Scriu acest articol în ideea că poate fi de folos celor care merg pe munte. Munţii Baiului nu sunt consideraţi ca periculoşi din punct de vedere al avalanşelor datorită, pe de o parte, înălţimii relativ mici în comparaţie cu vecinii lor Bucegi, cât şi, pe de altă parte, numărului mic de turişti care îi vizitează, ceea ce face ca frecvenţa accidentelor să fie foarte mică.

Pentru cunoscători însă, unele pante mari, cum sunt cele din fundul Văii Rele sau cele de sub Unghia Mare vor fi evitate întotdeauna pe timp de iarnă. Un salvamontist cu experienţă de la Sinaia spunea că mai ştie şi despre alţii care au avut parte de câte o „tăvăleală” la coborârea la liber, fără potecă, din zona înaltă, fără însă ca asta să aibă consecinţe grave.

De data aceasta avalanşa s-a petrecut cu totul atipic, respectiv la circa 1300 m altitudine, la limita pădurii. Mergeam de câteva ori pe an în zonă în toate anotimpurile, la plimbare, ca tură de week-end de o zi. În imaginea de mai jos este schiţat traseul nostru în ziua de 6 februarie 2010.

Avalanşa a fost declanşată de noi, zăpada rupându-se de restul celei de pe versant la circa 2-3 metri deasupra noastră. Distanţa dintre noi era de circa 6-7 metri. Mai întâi a plecat o placă de suprafaţă cu mine, iar apoi, am constatat după oprire, că a plecat până la nivelul ierbii toată zăpada pe o lăţime de circa 80 m, ca şi cum ar fi fost secţionată. Mi se păruse că am plecat doar eu, dar plecasem toţi trei. Secţiunea se întindea de la circa 20 m în urma locului unde eram când a pornit la circa 60 m mai de parte faţă de locul respectiv. Restul zăpezii, de deasupra sau dinainte şi spate a rămas pe loc. Viteza a fost relativ mică până la intrarea în pădure, dar a crescut după intrarea în pădure, mai puţin în cazul meu, mai mult pentru al doilea, Dragoş, şi în special pentru al treilea dintre noi, Mihaela, datorită pantei ceva mai mari în pădure pe direcţia sa. Astfel că eu m-am oprit după circa 25 de metri în pădure, după o curgere totală de circa 50 m, Dragoş după circa 70 metri de la intrarea în pădure, iar Mihaela abia după circa 150-200 m, aproape de firul văii. Nici o clipă nu am fost complet acoperiţi de zăpadă, care avea doar circa 70 cm, însă am atins copacii din drum. Pe direcţia lui Dragoş au fost nişte tufe care în care s-a agăţat cu piciorul ceea ce i-a încetinit curgerea şi s-a oprit curând după aceea. Eu m-am lovit tangenţial de un copac (curgeam cu capul înainte) şi din asta m-am răsucit în jurul lui ceea ce m-a scos din şuvoiele care se formaseră printre copaci. În cazul Mihaelei lovirea a fost fatală, decesul survenind instantaneu, după constarea ulterioară a medicului legist. Noi nu am ştiut asta şi am încercat să o resuscităm timp de o oră, sub îndrumarea telefonică a unei asistente de la Salvamont Azuga. Apoi am coborât la Sinaia, pentru că venise noaptea.

Când am revenit săptămâna trecută să caut locul unde se oprise Mihaela, acesta arăta astfel (l-am identificat după căciula albastră din dreapta):

Pentru altitudinea respectivă nu era menţionat risc de avalanşă la momentul turei, zăpada fiind intermitentă (pe tot drumul de-a coasta până acolo marginea potecilor de oi nu era acoperită de zăpadă), dar ceea ce a contat a fost starea particulară a zăpezii, tare deasupra, însă moale la bază în acel loc (ceea ce a făcut-o să nu stea susţinută în numeroasele poteci late de oi), precum şi faptul că panta era mai mare în pădure decât pe pajiştea adiacentă, cel puţin pe direcţia celui de al treilea dintre noi. Primăvara Mihaelei îi plăcea foarte mult să meargă în acele locuri, ca să vadă brânduşe şi ghiocei. 

Dumnezeu să o odihnească.

În concluzie, se pot întâmpla avalanşe şi la altitudini foarte mici, iar munţii noştri sunt plini de zone asemănătoare, peste care adesea trecem în grabă spre, sau dinspre zonele alpine.