Ghid montan - Aventuri pe Valea Văsălatului

Motto
De din vale, de din deal,
Cu copite de caval,
trece un albastru cal.
Lucian Avramescu

      De un timp încoace, pantele prelungi ale Făgăraşului sudic au devenit pentru mine o adevărată atracţie. Citisem mai demult, scurte istorisiri despre aceste locuri, în almanahurile turistice din anii '80, scrise, pesemne, de un mare îndrăgostit al acestor locuri. Atunci, ca şi acum, după aproape 20 de ani, au constituit vise pe care le-aş fi vrut realizate. Si am ajuns, după o viaţă petrecută pe crestele munţilor, să caut bijuterii încă ascunse mie şi să descopăr astfel frumuseţile ce se deschid străbătând Valea Văsălatului, într-un fel graniţă deschisă între Munţii Făgăraşului şi Iezerului.
      Întâmplarea, de altfel fericită, a făcut ca prima ascensiune prin aceste locuri să o fac într-o splendidă zi de toamnă, cu cer albastru lipsit de nori şi vizibilitate deplină. Ziua scurtă a lunii octombrie ne face să pornim cu noaptea în cap. Drumul lung până la locul propus pentru începerea traseului ne face să nu putem începe prima noastră plimbare pe aici, de acolo de unde lăsasem maşina, mai devreme de ora 8 dimineaţa.
      Prin localitatea Domneşti şi mai apoi prin frumoasele sate de pe Valea Râul Doamnei, unele cu interesante vestigii istorice, după asfaltul presărat cu gropi la fiecare pas, intrăm pe drumul forestier de pe Valea Râul Doamnei, drum pe care mai străbatem încă 16 kilometri, până la barajul situat mai sus de confluenţa Râul Doamnei - Baciu (acesta, afluent de stânga), primind în el apele Râului Doamnei şi Văsălatului. [Pe harta semnată de Dănuţ Călin, în numărul 35 al revistei Munţii Carpaţi, din anul 2002, Baciu este afluent la sud de baraj. Pe harta ataşată de asemenea acestui text, care are fundal verde, extrasă din ghidul lui Ion Ionescu Dunăreanu, colecţia Munţii Noştri, anul 1984, Baciu se varsă spre coada lacului de acumulare.]
      Traversăm barajul şi intrăm, întovărăşiţi de emoţiile necunoscutului, pe domeniile Văsălatului. Depăşim o cochetă casă, pe stânga. Apoi dăm de altă casă, şi aceasta mare, cu etaje şi ajungem la o rulotă cu lacăt pe uşă, aflată la începutul unei ramificaţii de drum (dacă am fi găsit pe cineva de la care să cerem informaţii, am fi nimerit dintr-odată pe Valea Văsălatului, al cărui drum forestier se desprindea chiar de aici şi, probabil, n-aş fi avut de ce să-mi amintesc de aventuri prin aceste locuri). Continuăm pe drum, drept înainte. Dăm repede de o casă de vânătoare cu etaj, bine întocmită, dar şi aceasta lipsită acum de oameni. În scurt timp drumul forestier ia sfârşit. Trecuseră cam 7 kilometri de la părăsirea Văii Râul Doamnei. De aici încolo suntem dincolo de urme omeneşti recente.
      Păşim pe o vale plină de stâncării şi bolovănişuri, din ce în ce mai mari, mai abrute şi mai greu de trecut. Valea, tot mai îngustă, străjuită de o parte şi alta de muchii împădurite, năpădite de lăstăriş către malurile firului de torent, ne lasă totuşi să găsim locuri de trecere. De la un timp încolo, ştiind că pe stânga ar fi trebuit să aflăm stâncăriile vestiţilor Colţi ai Cremenii, pe care-i ştiam din copilărie cu turnuri încremenite în înaltul cerului şi cu brazi doborâţi de vremi, înţepeniţi pe versanţi abrupţi, intrăm la griji.
      Sigur nu nimerisem pe valea care trebuia. Cea pe care ne aflam noi urca continuu. Hotărâm, în cele din urmă, să abordăm pădurea la primul pâlc de brazi ce coboară până la firul apei. Suntem aproape la 1600 metri. Vremea superbă, cu cer senin, aproape lipsită de vânt, elimină riscul de rătăcire şi ne dă curaj atunci când urcăm brutal pantele malului stâng geografic al torentului pe care ne aflăm.
      Aveam să aflăm la întoarcere că ne nimerisem pe Valea Referincea. [Si aici, cele două hărţi la care am făcut mai sus referinţă, prezintă deosebiri.] Urcăm din greu panta înclinată, la început năpădită de lăstăriş. Apoi ajungem la pădurea de brad, compactă, mai uşor de străbătut şi, în sfârşit, pe creştetul muchiei, unde găsim un hăţaş de abia perceptibil. Peste valea pe care o părăsisem vedem, în fine, crenelurile cetăţii adormite a Colţilor Cremenii.
      Pădurea se răreşte şi începem să ne punem întrebări despre posibilele perdele de jneapăn ce vor apare. Si apar tufele de ienupăr, jneapănul, dar şi o breşă înierbată, care părea să ne conducă spre vârf. Urcând din greu această ultimă pantă, iată-ne sus. Scoatem harta şi ne orientăm asupra locurilor în care întâmplarea şi dorinţa de aventură ne aduseseră. Suntem pe Vf. Obârşiei (2314 metri), pe Muchia Păpăului.
      De aici, din înalturi, privelişti uluitoare se desfăşoară în faţa ochilor. Ziua lipsită în totalitate de nori, cu cer albastru cât cuprinde, ne face să ne bucurăm din plin de adevărata defilare a vârfurilor înalte ce ne înconjoară, uitând de mâhnirea că nu nimerisem dintr-odată pe Valea Văsălatului.
      În imediata noastră vecinătate se desfăşoară culmile înalte ale Iezerului: Iezerul Mic (2409 m), Iezerul Mare (2462), atât de invidios că îi lipseau doar câţiva metri ca să domine masivul şi, un pic, mai departe, Vf. Roşu (2469 m). Toate alcătuiesc pavăză înaltă, ce se ridică cu semeţie în calea marilor înălţimi ale Făgăraşului. La este de Iezerul Mic (2409 m), Vf. Căţunului, pe care, cândva, se ridica modestă, Crucea Ateneului.
      La sud-est de înaltul Iezer se desfăşoară Muchia Portăresei, până către împăduritul Vârf al Boldului (1658 m). Pe această din urmă muchie se desfăşoară un drum forestier, aflat în bună stare, care, pornind din Valea Râul Târgului, de la sud de cabana Voina şi Lacul de baraj Râuşorul, peste baraj, conduce până pe Vf. Căţunului, la 2319 metri.
      Iar spre Munţii Făgăraşului parada înălţimilor continuă, într-un mare spectacol. Mai aproape de înălţimile Iezerului par a fi creasta Darei şi Vf. Fundul Bândei (2454 m). Apoi se vede nodul orografic al Moldoveanului, care de aici pare doar un munte domol, acoperit de plaiuri întinse.
      Dar cel mai mare spectacol îl alcătuieşte Muchia Râiosu - Muşeteica - Robiţa. Vârfuri ascuţite se înşiruie unul după altul. Arpaşul Mic de abia îşi arată pantele abrupte. Lângă el vedem Muntele Buda şi privirile se pierd spre sud, în adâncurile pădurii de brad. Peste toate acestea strălucesc verticala argintie a Călţunului (2522 metri, piscul semeţ al Negoiului (2535 m) şi încă ceva vârfuri ascuţite din Muchia Tunsului. De abia iţite deasupra actorilor amintiţi apar alte ţancuri ascuţite, din care ni se pare a identifica pe cel al Vânătorii lui Buteanu.
      Ziua de toamnă este scurtă şi ne gândim la întoarcere. Mai întâi poposim în Curmătura Groapelor (2030 m), aflată sub Vf. Cârligelor (2171 m), ce poartă pe el un fel de cocostârc, pe care îl asemuim cu o antenă. Era ora prânzului şi înfulecăm ceva, dornici mai mult de o leneveală la soarele toamnei aurii ce ne înconjura.
      Ne uităm îndelung la calea ce o vom urma la coborâre, care va fi tot fără poteci ştiute. Ne îndreptăm către acoperişul stânei din Cârlige, până la care găsim potecă clară. Mai apoi ne orientăm, ţinând muchia muntelui, către pădurea de brad. Găsim un hăţaş, poate cândva potecă ciobănească şi coborâm pe el, urmându-l cu străşnicie. Străbatem o şa împădurită, plină de larice, urcăm şi când începem să coborâm iar, ajungem la pădurea de foioase. Aşa cum hotărâsem, o luăm la dreapta, către firul Văii Referincea, pe care-l părăsisem de dimineaţă. Ajungem repede la zona unei vechi tăieri, în lungul căreia găsim o potecă, de abia schiţată prin frunzişul aşternut pe jos. O urmăm şi, în scurtă vreme, ajungem la firul apei, acolo unde sunt urme ale unui vechi baraj de haituri. Încheiem circuitul făcut la locul unde lăsasem maşina.
      Parcă pe Valea Referincea mersesem cam 1½ ore, apoi urcuşul abrupt până pe muchia împădurită durase cam 1 oră, iar până pe Vf. Obârşia mai făcusem 1½ ore. Până în Curmătura Groapelor încă ½ ore, iar coborârea, cu problemele ei de orientare, circa 2 ore. Mai adaug ½ ore pe firul apei, traversată de mai multe ori şi constat că durata totală a plimbării nu durase mai mult de 7-7½ ore.