Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio București


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Călătorind prin purgatoriu

Bookmark and Share

Călătorind prin purgatoriu

(13-16 septembrie 2007)


Purgatoriu - In crestinismul catolic, loc in care unele suflete, dupa moarte, fiind lipsite de pacate prea grave ca sa fie condamnate la pedepsele din Infern, se crede ca poposesc un timp variabil, necesar purificarii, inainte de a fi transferate in Paradis…
Victor Kernbach – Dictionar de mitologie generala (ed. Albatros, Bucuresti, 1955, pag.518

”Dar vreau sa stiu, maestre-al meu, de vrei,
cat drum mai e? Caci sue-a coastei frunte
mai sus decat s-o vad cu ochii mei.”
Iar el: “E grea, atare-i acest munte,
urcarea-ntaiu, ci-atat cat urci omoara
si truda-n om, mai lesne ca s-o-nfrunte.
Cand calea-ti va parea atat de-usoara,
incat urcarea fi-va pentru tine
cum e pe-un rau al luntrei ce scoboara,
atunci vei fi la tinta caii-‘n fine
si-acolo vei afla si-odihna data.
Nu-ti spun mai mult. Dar astea le stiu bine.”

Dante – Purgatoriul (ed. Prietenii Cartii, Bucuresti, 1999, pag.35)

Joi, 13 septembrie

Deoarece nu am avut aprobarea “consiliului de familie” pe motiv de “cod galben” plec cu o zi intarziere in cea de a doua calatorie spre Maramures de anul acesta. Mi-am propus sa particip la slujba religioasa oficiata de hramul bisericii “Inaltarea Sfintei Cruci” dar si sa mai calc o data magnificul peisaj din Zanoaga Mica a Pietrosului pe care, cand am vazut-o prima data, am asemuit-o cu Purgatoriul asa cum si l-a imaginat Dante, sperand totodata ca aici sa ascult si cantecul de dragoste al cerbilor aflati in perioada de imperechere. Sansele de a realiza tot ce mi-am propus sunt minime; desi temperatura este acceptabila pentru aceasta data si ora (7.30), cerul este acoperit de nori “bacovieni”, iar in drum spre gara cativa stropi de ploaie se joaca cu sentimentele mele. Prima etapa a calatoriei, pana la Vatra Dornei, o fac cu tramvaiul lui Miron Mitrea, un pseudo-tren cu pretentii de “intercity” dar coborat la rang de rapid, garnitura moderna e drept dar nu sa mergi cu el 250 km., aproape lipsit de posibilitatea de a lega o discutie cu tovarasii de calatorie ca in vagoanele compartimentate. Si totusi auzi cum dintr-un capat in altul al vagonului se discuta despre razboiul din Golf, despre Uniunea Europeana, despre cantitatea de barabule recoltate la Botosani…. Dar “buda” este excelenta (data viitoare imi iau bilet la “buda”) mai ales ca-i plasata la loc de cinste, in centrul vagonului. Trenul are totusi un avantaj capital; poti scrie cu caietul pe genunchi (ca mesute nu are) in timpul mersului, chiar la 120 km / ora

La plecarea din Iasi se porneste ploaia…si ploua…la Pascani norii isi pun burta pe vagon…la Suceava parca se mai domoleste…la Gura Humorului doar mai picura…la Prisaca Dornei, intr-o curte, un iepure alb ca spuma laptelui, cocotat pe un bustean, parca se roaga la Doamne-Doamne s-o opreasca de tot, iar la Campulung Moldovenesc chiar se iteste soarele prin sparturile norilor; dar Raraul, raul, sta cu fruntea ascunsa in nori; de la Mestecanis se vede cum Faraoane din Suhard se lafaie in lumina soarelui, chiar daca ici si colo se mai zbenguie cateva neguri jucause; insa spre Giumalau se ingramadesc nori de smoala. La Vatra Dornei nu ploua, iar niste pete azurii inveselesc plumburiul cerului.

In ora si jumatate ce o am de asteptat pana la plecarea autobuzului nu rezist ispitei si trag o fuga la “Dolce Vita” unde mananc cu lacomie cea mai mare si mai savuroasa prajitura cu frisca din Romania postrevolutionara, prajitura ce o descoperisem doar cu vre-o trei saptamani in urma cand, impreuna cu Cecilia si Antonella, petrecusem vre-o cinci zile aici, tanjind dupa Pietrele Doamnei care ma ispiteau din zare.

Timp mai este, asa ca ochesc o crasmulita mai curatica din preajma autogarii si stropesc frisca cu un pahar de Cotnari. Cand sa plec, gandindu-ma la cei peste 100 km. de sosea unde “sunt banii vostri” (ai celor cu masini, ca eu nu am) am considerat ca-i mai prudent sa trec, in prealabil, pentru anumite nevoi, pe acolo unde si…presedintele se duce singur; fac cu privirea roata dar nu vad nicaieri acel desen sugestiv; solicit lamuriri de la barmano-bucataro-ospatarita localului dar cand se apuca sa-mi descrie traseul (nemarcat) ma apuca lehamitea si refuzandu-i oferta de a ma insoti, pe care mi-o face vazandu-ma asa greu de cap, plec sa-mi rezolv problema in alta parte. Trecand prin piata mirosul de busuioc ma vrajeste; fur in varful degetelor aroma unui buchet si-l inspir cu nesat.

Urc in autobuzul aproape plin, parfumat si acesta de smocurile din mainile femeilor; fur si de aici miros, femeia imi ofera un buchet intreg din cele mai multe pe care le avea; o refuz politicos; atunci scoate un fir si mi-l da sa-l pun in rucsac sa miroase frumos; asa primesc. Imi caut loc in spatele autobuzului acolo unde scuturaturile sunt mai puternice dar si loc mai mult pentru rucsac. Motorul acestuia tuseste, icneste, pocneste incat imi pun intrebarea, pana unde vom ajunge. Dupa cum isi primeste calatorii se pare ca soferul musteste de optimism; daca el e optimist, eu de ce nu as fi? Cand de la Shesuri incepe a urca abrupt spre Prislop, simt ca masinaria in loc sa-si dea duhul, incepe a zburda asemenea calului hranit cu jar, din poveste si, mai curand decat ma asteptam, ajungem la poarta maramuresana care marcheaza cota maxima a pasului.

La ora 16.45, dupa o calatorie de noua ore, iata-ma debarcat in fata hotelului restaurant “Perla Maramuresului” sau la “Ghic’ a Moashei” cum este cunoscut de localnici. Aerul este tare, prin gaurile din nori se vede albastrul cerului dar varfurile sunt inconjurate de neguri care au coborat pe la 1800 m. In cei cam doi km. pe care-i am de facut pe valea Pietroasei, pana in Garlea, mai trec pe la Nitza (n.a. amanunte despre personajele pomenite aici veti gasi “bogat” in “Ofrande Abeonei”) unde prind ceva curaj cu un paharut de palinca invechita 17 ani in butoi de dud, apoi calea mi se incruciseaza cu a lui Petre’ a Hovrei cu care ma opresc la o bere si la “ceva povesti”, iar cand seara este aproape ajung la destinatie. Gasesc curtea pustie si usa incuiata. Imi inchipui ca sunt plecati cu treburi in vederea marii sarbatori de maine; mi s-a spus cum pot intra in casa in astfel de cazuri si am ingaduinta prietenilor mei, am o retinere in primul moment dar reusesc sa trec peste ea. Intru doar sa las rucsacul, gandind sa plec imediat in cautarea lor dar urechea-mi prinde zgomot de piatra trasa pe coasa (cute, i se spune in satul copilariei mele) si privind pe fereastra il vad pe Ilie (ginerele lui “MosGheorghe”) cosind otava din spatele casei. Seara o sfarsim la bar la Leontina, apoi la culcare in camaruta rezervata mie unde, dimineata, ma trezesc cu Pietrosul in fata ochilor.

Vineri, 14 septembrie.

Si cand deschid ochii, in fata ferestrei imi zambeste a bun venit Pietrosul. Zapada ii incarunteste crestetul, iar soarele care rasare il imbraca in mantie luminoasa de sarbatoare. Sunet de toaca batuta cu maiestrie si apoi dangatul clopotului razbat pe deasupra livezii prefatand marea sarbatoare de astazi, Inaltarea Sfintei Cruci, hramul bisericii care se construieste pe locul donat de “MosGheorghe”. In cadrul slujbei se va face si rugaciunea de sfintire a temeliei bisericii de curand finalizata.

Sar din pat si navalesc in curtea cu umbrele alungate de soare. Racoarea aerului ma infioara dar cu cateva miscari readuc ritmul cardiac in “parametrii” normali si pielea mi se incalzeste. Ma imbratisez cu “MosGheorghe” pe care aseara nu l-am intalnit, el umbland pe cine stie unde. Pleaca inainte la biserica, noi urmandu-l in scurt timp.

Sa ajungi la sfantul lacas, trebuie s-o apuci in lungul livezii cu otava proaspat cosita, cu merii impodobiti cu globuri rosii ca sangele (slab rod anul acesta, se plange Ilie), cu ciresii printre frunzele carora se mai zaresc ici-colo fructe stafidite, cu prunii lipsiti de rod pentru ca o bruma tarzie din primavara le-a ucis florile. Cararuia merge mai printr-o margine lasand in dreapta panta inclinata usor spre dreapta, iar in stanga, dupa ce treci de zidul scolii, se invecineaza cu drumul pe care se vede popor mult indreptandu-se catre chemarea clopotului. Se vede ca astazi e o zi insemnata, mai insemnata decat altele, dupa imbracamintea oamenilor; daca barbatii sunt imbracati in haine de oras, multe din femei, dar mai ales dintre fete, sunt imbracate in port popular (tzaraneste, spun maramuresenii) atragandu-mi irezistibil privirile. Atat femeile cat si fetele poarta ii de un alb care rivalizeaza cu albul zapezii, acoperindu-le bustul dar lasand in acelasi timp loc imaginatiei sa plasamuiasca fermecatoarele dedesubturi, incantand privirile cu broderiile si brizbizurile lor complicate. De la mijlocul tinerelor si copilelor, acoperind poale tot atat de albe, se lasa traditionalele zadii maramuresene cu varste orizontale, negre si rosii, iar picioarele sunt incaltate cu ciorapi albi de lana pe care se incruciseaza nojitele negre ale opincilor; femeile poarta fuste largi, inflorate, predominand culorile verde inchis si visiniu. Aceleasi culori au si basmalele care le acopera capul, atat femeilor cat si fetelor, dar purtand pe ele, in general, trandafiri rosii.

Odata cu multimea, intru alaturi de Ilie in curtea bisericii. O capela mica, in care se slujeste pana la terminarea bisericii ne intampina dincolo de poarta; trecem pe langa ea si ajungem in apropierea fundatiei viitoarei biserici unde, pe locul rezervat altarului, s-a montat unul provizoriu frumos impodobit cu manunchiuri de flori, jerbe de brad si frumoase prosoape tesute la razboi, purtand motive populare si trandafiri. Slujba deja a inceput si lumea sta risipita in jur, ca la un spectacol. Tanarul preot paroh, despre care am mai povestit intr-un jurnal anterior, solicita credinciosilor (unii stau la spatele preotilor care slujesc) sa urce pe fundatie si sa ocupe spatiul viitorului naos, astfel ca in scurt timp ceea ce avea aspectul unui spectacol de gura-casca ia unul cuviincios, acel al credinciosilor care iau parte la oficierea Sfintei Liturghii. Asa ma pomenesc si eu, alaturi de Ilie (fiind unul din ctitorii bisericii “MosGheorghe” are loc rezervat) si alti barbati, unii cunoscuti, stand in fata altarului provizoriu, participand la liturghia oficiata de noua preoti, printre ei aflandu-se si unul din Bivolari, judetul Iasi.

Daca toata saptamana a plouat si a fost timp friguros, incepand de ieri de la amiaza vremea s-a indreptat; acum soarele incalzeste binisor, iar pe cer nu se vede zare de nor. Treptat ceremonia religioasa ma captiveaza si imaginatia imi joaca feste. Mi se pare ca si muntii din jur asista la liturghie. In fata, deasupra altarului si a capelei se ridica dominant, cu varful ascutit inconjurat de neguri, Puzdrele; pe un munte inconjurat de neguri i-a dat Dumnezeu-Tatal lui Moise tablele legii a caror porunci se gasesc si astazi in cuprinsul legislatiei tarilor din intreaga lume. In dreapta, cu fruntea-i inzapezita incununata de raze de soare, Pietrosul parca asculta cantecul soborului de preoti. In stanga, putin in spate, se ridica nu mai putin impozantul Toroioaga (Socolescu) raspandind o lumina inselatoare pentru ca pantecele-i ascunde intunericul galeriilor de mina.

Cand slujba se termina, incepe partea mult asteptata de unii, mai ales de cei veniti de prin alte parti; cratite imense pline de sarmale aburinde, cu umplutura de bureti pentru ca e zi de post, tocmai luate de pe focul care a ars toata noaptea si atat de gustoase ca nici nu-ti vine a crede ca nu au pic de carne in continutul lor ogoiesc foamea cumplita a credinciosilor (este deja ora 13.00); tavi cu paharute cu tuica de “poama” si de “creanga” care-ti incendiaza maruntaiele si te binedispune, iar pentru “coconi” si bolnavi sucuri si “borcut”; la urma felii de cozonac si fel de fel de dulciuri.

De aici sunt invitat la masa de Nucu si Leontina dupa care lumea se retrage pentru siesta. Doar eu refuz lenevia de dupa pranz si cum il zarisem pe “MosGheorghe” luand-o cu pas apasat in susul Pietroasei, inchipuindu-mi care-i este destinatia, apuc si eu calea catre barul modernizat in ultimul timp al Parascai (deh, concurenta face minuni!) si, asa cum banuisem, imi gasesc prietenul acolo la una mica, de dragul pacii. Ma alatur lor si pana in pragul inserarii leg noi prietenii cu oamenii locului, dar mai ales cu unul din Suhorca, un catun de peste deal, de pe Valea Hotarului, cunoscut de multi ani de-al lui “MosGheorghe”, mai tanar decat el, pe care-l proteja pe vremuri cand lucrau amandoi la butin (la taiat copaci in padure). Se mandreste cu cei doi cai pe care-i are si vazand cumpatarea mea la bautura pe motiv ca maine vreau sa urc pe munte, imi promite ca de n-oi putea, ma duce el cu caii pana-n crestetul Pietrosului. La intrebarea-mi daca mai sunt cerbi sus, la padure, da din mana a lehamite si ducand o pusca inchipuita la ochi face din gura, puh! puh!... Si ce multi erau, domnule, odata! Haulea padurea la vremea asta. Sper din tot sufletul sa nu aiba dreptate.

Cand, in drum spre casa trecem prin dreptul barului Leontinei nu pot rezista ispitei lansata de mosul si mai intram pentru una de dragul pacii. Dar aici o noua surpriza ma asteapta; o alta veche cunostinta de-a mea, Mihai Telcean (cunoscutii ii spun “Balena”, poate pentru ca la cei 1, 80m. pe care-i am cam dau capul pe spate cand vorbesc cu el si cred ca bate bine peste suta de kile), cantor la biserica “Sfantul Ilie” (cea din spatele hotelului Iezer) care are o voce de rivalizeaza cu doua boxe a cate 800 W fiecare. Mai intai nu-si aminteste de unde ma cunoaste dar cand ii dau cateva repere se lumineaza. Prin 1990 coborat de pe Toroioaga, venind din Muntii Maramuresului, obosit si flamand, am gasit o crasma deschisa cand mai era un ceas pana la miezul noptii, si culmea, am fost servit cu o ciorba fierbinte, exact de ce aveam nevoie atunci, astfel m-am imprietenit cu patronul. Acesta era Mihai Telcean, adica “Balena”.

Acum am stropit reintalnirea cu …cate or fi fost?...ma rog… cu un oarecare numar de sticle de “Tamaioasa de Cotnari”. Simtind ca se ingroasa gluma l-am luat pe “MosGheorghe”, sau poate el pe mine, nu mai stiu bine, si am pornit spre casa unde mosul ma trage in camaruta lui sa ma serveasca cu un pahar de horinca pastrata special pentru mine. Nu indraznesc sa-l contrazic, nu-i refuz paharutul dar pandesc un moment de neatentie si-l pitesc pe pervazul unui geam apoi o sterg la culcare. Este ora 23.00 si eu imi propusesem ca maine dimineata, cel tarziu la ora 7.00 sa plec pe munte.

Sambata 15 septembrie.

Celularul pus sa ma scoale la ora 7.30 prinde a zbarnai sub perna. Ma trezesc perfect lucid. Inca nu deschid ochii. Mai intai imi cercetez trupul, “Templul Domnului”, de care mi-am cam batut joc aseara: capul…nu doare, gura…nu mi-i uscata, doar un usor iz de tamaioasa…inima, pulsul… mai bune ca altadata… deschid ochii apoi ma dau jos din pat…nu-mi vine a crede, nu am ameteli de parca ieri nu as fi baut decat apa. Rucsacul e facut inca de aseara; Ceva de mancare, paine si o conserva luate de la Leontina, lanterna, busola, binoclul, haina de ploaie si ceva mai gros in caz de frig. Ma imbrac, iau rucsacul si cobor. Sava m-a simtit si ma asteapta cu cafeaua facuta. Cu cativa pumni de apa alung urmele somnului, beau cafeaua, refuz halca de slana groasa de patru degete pe care voia sa mi-o dea Ilie, sa am ce manca pe munte, imi iau ramas bun si plec grabit la drum. Mai este un sfert de ora pana la ora noua. Cerul este senin, dar cam ridicata temperatura aerului pentru aceasta ora, iar roua abia umezeste iarba; in jurul Pietrosului se roteste o caciula de ceata; am totusi speranta ca semnele prevestitoare stricarii vremii sa fie false.

Plin de incredere cu, sufletul inundat de muzica, o apuc in deal pe poteca stiuta, folosita doar de localnici, care ma scoate in zece minute, dupa ce sar cateva parleazuri si incalc ceva proprietati, la vechiul traseu marcat care lega Borsa de Pietrosul. Aici gasesc un barbat si o adolescenta odihnindu-se; urca la Pietrosul, barbatul este din Moisei, iar adolescenta este fiica unor prieteni de la Constanta care vin din urma; cat schimbam catea impresii, apar si oamenii marii, barbatul sufland greu din cauza surplusului de kilograme.

Imi continuu drumul pe muchea Piciorului Mosului tot cu ochii cand spre inaltimile Pietrosului si Pietrei Albe, cand pe coasta de peste Pietroasa admirand frumoasele gospodarii ale morosenilor imbalsamate in linistea sfanta a muntelui. La un polog, o morosanca, nu prea tanara, invarte cu spor coasa prin otava in timp ce alta ceva mai tanara, poate fiica sau nora, “piaptana” cu grebla o claie de fan nu de mult inaltata.

Laudam pe Isus! rostesc salutul traditional pe aici, si spor la treaba; nu ma primesti si pe mine ucenic intr-ale cositului? arunc eu in gluma.

- In veci, amin! primesc raspunsul la salut, cum nu? dar iau cam scump pe asa lectii, arunca ea intrand in joc, da’ unde meri?
- Sus la Pietrosul.
- Da’ singur? ridica mirata din sprancene.
- Da de unde! ii raspund, cu EL; si indrept aratatorul spre albastrul celest.
- Da…da… ingana ea, totusi ai mare curaj!

Icnesc urcand un pinten scurt dar foarte abrupt si ajung in locul caruia localnicii ii spun “in corobaie”, ma abat spre dreapta trecand printre mormintele din preajma casei batranului orb (amanunte despre personaj in Ofrande Abeonei); trec prin niste fanete, ocolesc obarsia unui afluent al Izvorului dupa care prind o alta poteca ce se orienteaza spre vest si care, dupa ce taie in curmezis doua gospodarii (salut o gospodina prin fata casei careia trec si schimb cateva vorbe cu celalalt gospodar care “trage”la otava), ma scoate intr-un drum de caruta ce se indreapta perpendicular pe Valea Gruietilor. In stanga defileaza Zanoaga Mare, si piciorul Turnului Rosu de dupa care incepe sa se deschida, timid, priveliste spre Zanoaga Mare (Purgatoriul! am exclamat eu cand am patruns pentru prima data in cotloanele ei); dupa ce ies dintre case cobor la firul apei Gruietilor, acum cu debit destul de bogat si, nu fara oarece emotii, pasesc pe un trunchi jilav de molid aruncat punte peste suvoiul iute si inspumat apoi urc scurt dar greu spre culmea Gruietilor unde ajung dupa ce trec de un shopru si un saivan. Fac un scurt popas timp in care mai dau pe acasa vesti despre mine, gandind ca daca intru in zanoaga nu voi avea semnal; nu reusesc sa vorbesc decat cu Cecilia pentru ca Antonella nu raspunde…iar Sasha nu are telefon.

Pornesc la munca grea. Pe aici, candva, urca un traseu marcat cu banda galbena care, urmand culmea Gruietilor, trecand prin josul Zanoagei Mici si a Zanoagei Mari facea jonctiunea, la prima curba deasupra padurii, cu traseul marcat cu banda albastra ce urca pe Piciorul Mosului la Pietrosul. In cantecul din sufletu-mi incep a patrunde note triste; in jur jale mare, din falnica padure de molid ce nu tare demult era podoaba Pietrosului; ce nu au taiat oamenii a culcat vantul astfel ca acum ici-colo mai falfaie cetina cate unui arbore; in rest cioturi mai inalte sau mai scunde, lastari care se inalta timid si multe, foarte multe buruieni care salta mai sus de un stat de om si ingroasa aerul cu puful lor manat de adieri jucause de vant; rani prelungi sapate in solul chinuit de trunchiurile copacilor sacrificati fara discernamant canalizeaza suvoaiele izvodite din apa de ploaie ce spala pamantul carandu-l in vale, lasand in multe locuri stanca goala asemenea oaselor dezgolite de lepra (iata ca nu in zadar i se spune cate unuia, lepra). Cum din vechiul drum nu au mai ramas decat fragmente care apar sporadic, tin fagasele sapate de trunchiuri in curgerea lor. Urcusul este deosebit de aspru…pasesc chibzuit sa nu-mi scuip inima care a ajuns la nivelul gulerului…caut cu atentie loc unde sa pun piciorul pentru ca sub tarana sunt ascunsi bolovani rotunzi ca niste cartofi gata sa te rastoarne la cea mai mica neatentie. Din cand in cand ma opresc si tinandu-mi rasuflarea ascult…dar nu se aude decat vantul. Si uite asa ajung la fasia de padure ramasa intreaga de la intrarea in zanoaga. Suna telefonul si-l tin bine in pumn sa nu cumva sa-l inghit. Este Antonella care abia acum a vazut apelul meu de aproape o ora in urma. Caut din ochi un loc pe care sa stau si ma asez pe un trunchi rasturnat. Pana termin convorbirea “instalatiile” care asigura buna functionare a organismului meu revin la parametri normali si-mi pot continua mersul.

In doua minute ies din fasia ingusta de padure si inot pana la brau, stresat, printr-un “lan” de stevie deasa la radacina careia imaginatia-mi plasmuieste fel de fel de pericole; in cinci minute scap si de aceasta incercare si incep a sui calcand mai intai prin albia bolovanoasa, seaca la inceput, a izvorului Gruietilor care se ascunde sub pamant reaparand la lumina zilei tocmai undeva, in vale. Treptat bolovanisul incepe a se umezi, chifteste de apa mai incolo, iar la cativa pasi mai sus apa se pravaleste intr-un suvoi galagios sarind peste un prag de vre-o doi metri. De aici in sus incepe Purgatoriul.

In stanga se ridica peretele piciorului Turnu Rosu imbracat cu ce padure a mai ramas pe el, iar in dreapta, dincolo de fasia lata de jnepeni vigurosi (durzai, le zic maramuresenii) piciorul Hotarului, cu padurea mai putin afectata in zona asta, tine pe umeri cupola celesta; in fata nu prea adanca dar ingusta si foarte inclinata, cu cateva praguri puse de-a curmezisul, calea sapata de apa.

Urcam pe scocul ruptei stanci in sus
ca de-ambii sai pereti avand stramtoare
si-avand genunchiu-n locul mainii pus

Calc cu bagare de seama pe pietrele ude cautandu-mi loc pasilor cand pe o parte, cand pe cealalta…zgomotul apei este coplesitor si-mi induce o asa stare de euforie incat nu rezist impulsului si le sun pe Cecilia si Antonella sa-i asculte “glasul” prin telefon …salt peste praguri, intotdeauna parandu-mi-se ca pe partea cealalta ar fi fost mai usor…uneori ma mai strecor printre jnepeni si…

Pe ‘nalta culme-a rapei suitoare
Ajunsi pe-un liber brau ce-avea:
-Maestre, -am zis- ce drum s-alegem oare?

Ma aflu in fata unui urias amfiteatru; partea din stanga, cea dinspre Turnul Rosu, este pardosita cu lespezi de piatra de sub care isi impletesc apele trei izvoare; partea dreapta este acoperita de cerga groasa de jnepeni care urca pana in culmea Hotarului; in fata, intr-un imens arc de cerc, pereti uriasi de stanca mi se pun in cale ca un zid, aparent de netrecut, de sub care un alt izvor isi salta jucaus apele ce-si canta muzica trecand pe langa mine; dar la picioarele mele, Doamne, ce vad! Puzderie de afine care in sfertul de ora de popas imi incanta unul din cele cinci simturi dar imi si coloreaza degetele si dintii cu o vopsea de durata.

Caut din priviri traseu nou care sa mai imblanzeasca asprimea urcusului de vre-o 60˚…parca daca as urca peste bolovanii printre care se strecoara apa izvorului, vre-o suta de metri, pana la stanca de colo, as ocoli-o prin stanga, apoi ajutandu-ma de fasia de iarba ce suie deasupra m-as cocota in crestetul ei de unde, pe brana ingusta ce se vede urmand curba de nivel, indata as ajunge in dunga, la poteca de vanatoare ce “numa-numa” m-ar duce pe Pietrosul. Imi pun planul in aplicare dar cand ajung la fasia de iarba vad ca nu prezinta garantie, asa ca, fac cale intoarsa si o iau pe calea folosita in celelalte randuri, adica in urcus direct prin iarba pana deasupra genunchiului, crescuta in smocuri care-ti rasucesc gleznele si-ti rup laba piciorului din incheietura, avand ca tinta acea fasie ingusta dintre jnepeni care te scuteste de lupta epuizanta cu acestia si te scoate la acea poteca folosita doar de padurari si vanatori si, din cand, de cate un nebun ca mine.

De-acum la vale nici un pas, -zicea,-
Si pan’ om da de vreunul care stie,
Mareu castiga-ti munte-n urma mea.

Componentele organismului meu se revolta; picioarele striga ca a inebunit capul; capul le aminteste ca de n-ar fi el ar fi vai de ele, palmele se revolta ca au fost trecute la munca de jos; doar inima bate, tic-tac, impasibila…mi-e foame dar mi-e lene sa ma opresc sa mananc. Pe masura ce urc aerul se raceste si un firicel de vant dinspre apus ma infioara; pe la dosuri apar petele de zapada, iar ceata care se vedea pe varf parca a coborat mai jos.

Ora 13.30. Ajuns in dunga intru intre jnepeni si fac popas intr-o mica poienita. Fac eforturi sa inghit o conserva de carne care-i prea mare dar muschii care tremura pe mine imi impun s-o mananc toata…of, de-ar fi si un pahar din tamaioasa de aseara! La dosul jnepenilor e bine si cald, parca n-as mai pleca. Degeaba imi incordez auzul pentru ca cerbii nu se aud; poate chiar nu mai sunt, sau de frig nu le mai arde nici a….

Dar calatorului ii sade bine cu drumul.

Urc din greu varful Hotaru; frigul ma sileste sa-mi pun manusile; stratul de zapada se ingroasa pe masura ce urc, iar ceata nu ma lasa sa vad mai departe de 50 m. Vantul bate cu intensitate medie, zapada ascunde pietre alunecoase de care trebuie sa ma feresc dar ascunde si poteca pe care mai mult o intuiesc decat o vad. Ocolesc prin dreapta un grup de stanci, ezit o clipa in fata alteia care mi se pune in cale apoi hotararea de a o ocoli in loc s-o catar se dovedeste inteleapta pentru ca mai incolo dau de poteca; nu-mi dau seama cand trec pe langa varful Turnul Rosu si ma aflu in portiunea cea mai dificila. Poteca, dupa ce trece peste o ingramadire de lespezi uriase se strecoara pe o brana doar cu putin mai lata de doua talpi, pe marginea zanoagei, trecand pe deasupra unor hornuri datatoare de fiori si dupa vre-o 200m. te scoate la o despicatura in stanca, sub Pietrosul. Aceasta portiune imi provoaca emotii deoarece in unele locuri poteca trece pe piatra goala zapada facand-o alunecoasa, deasamenea sub stratul gros de zapada care l-a ingramadit vantul cine stie ce capcane se mai pot ascunde. Nu pierd poteca din ochi dar ma catar cat mai sus pe bolovani in locuri unde prizele de maini si de picior imi ofera siguranta si dupa un timp, cand pierdusem speranta ca voi mai gasi acea despicatura, iat-o draguta de ea, profilandu-se in ceata. Zapada ingramadita aici este cat mine de inalta si nu o pot trece decat dupa ce, rupand-o cu bratele ii mai reduc din inaltime. Ei, si “amu-i amu”. Am de urcat un prag vertical de vre-o trei metri avand la picioare o movila de zapada si cate un horn in stanga si in dreapta (candva era aici o scara de lemn). O priza ratata si…. Dar Cel care ne-a luat pe toti in grija lui se afla langa mine si iata-ma, multumindu-i de ajutor la 20 m. de Pietrosul.

Aici bate un vant rece pe care trupul meu jilav de transpiratia efortului dar, de ce sa nu recunosc, si a emotiei prin care am trecut, tremurand din toate incheieturile, abia ma lasa sa schimb cateva cuvinte la telefon cu Antonella, acasa. In continuare ceata este destul de deasa si depune un strat de picaturi fine pe imbracamintea mea. Constructia de beton a fostei statii meteo automate (pe care cineva o recomanda drept adapost in caz de nevoie) e sparta si nu mai este buna de nimic. O iau grabit in vale, gasesc cu oarecare dificultate poteca ce coboara la Iezer; coborasul, anevoios la inceput din pricina zapezii curse de pe coaste, ca niste miniavalanse, devine mai usor pe masura ce cobor. Ies din ceata tocmai deasupra lacului. Zanoaga este lipsita de turisti (pe poteca am gasit doua urme dar nu par a fi de azi). Daca in preajma lacului este curatenie, in locul destinat camparii, o movila impresionanta de gunoaie isi face veacul tocmai sub pancarda prin care turistii sunt rugati sa-si evacueze deseurile din masiv, iar in aval de cabana meteo vad un adevarat depozit care intineaza puritatea muntelui (in unele orase i se mai spune “varsatoare”). Imi pun haina de ploaie pentru ca de sus incepe a curge. Pe coasta de unde cu cativa ani in urma, intr-un februarie, la doar cateva zile dupa ce trecusem pe acolo, s-a pornit o avalansa care a surprins patru tineri din Borsa (la crucea pusa aici, este si ultima fotografie gasita in aparatul foto al unuia, facuta cu cateva momente inainte ca soarta sa puna capat vietii la trei dintre ei, care-i infatiseaza dezbracati pana la jumatate lasandu-se mangaiati de razele unui soare generos) sunt plantati puieti de jneapan pentru a reface ce a fost distrus atunci. Cobor pe scurtaturi Piciorul Mosului, pe o ploaie taraita si continua, trec pe langa o casa in constructie, tocmai sub poala padurii (aflu de la Ilie ca va fi o cabana turistica-splendida zona aleasa) si dupa doua ore si jumatate de la Petrosul completez apa pierduta cu o bere la Parasca; dar cum nu prea am cu cine schimba o vorba, ma mut mai in vale, la Leontina. Si aici pustiu. Berea imi iscase un tremur de frig asa ca-i mai pun cateva grade de coniac si iau drumul catre “MosGheorghe”

Duminica, 16 septembrie.

Gata! Trebuie sa-mi iau ramas bun de la dragul meu Pietrosul Rodnei care ieri, suparat de cine stie cine, poate chiar de mine, m-a intampinat mai putin prietenos dar nu mai putin ocrotitor ca alta data. Plec stiind ca voi reveni, altminteri nu se poate, peste un an sau, cine stie, mult mai curand.

La o cafea si un paharut de tuica imi iau ramas bun de la Ilie si Sava (cu “MosGheorghe” m-am imbratisat de despartire aseara) si apoi, fara a ma putea stapani sa privesc in urma din cand in cand, o iau pe Pietroasa in vale. Este liniste, lumea inca doarme somnul tihnei de duminica, doar cate un caine hamaie pe ici pe colo deranjat de pasii-mi; apa raului imi sopteste cantec ademenitor in urechea dreapta, iar crestetul Puzdrei, sarutat de primele raze de soare, imi supravegheaza pasii. Dulce este tristetea despartirii atunci cand stii ca vei reveni! Dupa o scurta vizita la Nita care, urmare a refuzului meu de a mai servi din tuica veche de 17 ani imi indeasa intreaga sticla in rucsac, plec spre autobuzul pe care, de data asta il aflu asteptandu-ma. Si drumul intoarcerii incepe; fara a lua in seama tovarasii de calatorie gandurile mele retraiesc clipe trecute, in timp ce ochii-mi haladuiesc pe inaltimi. La Dorna, pana la sosirea trenului, inghit cu noduri un pranz frugal, servit la unul din localurile cu oarece pretentii, din cauza manii intinse a unui cersetor care la un moment dat s-a interpus intre nasul meu si farfurie.

Pana la Suceava am tovarasi de calatorie doi varstnici, el amator de conversatie, ea sacaitoare ca o musca; Ionele, ia uita-te pe geamul din dreapta, uite ce frumos e in stanga, oare cat o fi cheltuit cel care si-a facut casa aceea? Si asta de fiecare data cand omul voia sa vorbeasca cu mine; sa-l scutesc de neplaceri ma prefac ca dorm furand printre gene imagini derulate in cadrul ferestrei; n-am reusit sa stabilesc legatura dintre ei dar, spre fericire lui, sigur nu-i este sotie.

De la Suceava pana la Iasi urca in compartiment doi barbati care comunica intre ei in limba engleza; Do you speak English? ma intreaba unul din ei; dau cu regret din cap, a negatie, si ne vedem fiecare de ale lui. Cand mai sunt cativa kilometri pana la Iasi, exclamatia unuia din ei imi scoate nasul din revista pe care o citesc; aruncandu-mi privirea in directia atentiei lor, vad cum prin fata ferestrei defileaza cateva sute de metri de gunoaie aruncate in lungul caii ferate.

Ajuns acasa sunt intampinat cu bucurie de ai mei dar mai ales de Sasha care, de parca nu m-ar fi vazut de cel putin un an, imi sare in brate, ma linge pe barbie, mai sus pe obraz si in ascensiunea-i navalnica spre crestet sare peste umarul meu cazand, spre spaima mea, de la cam 170 cm.; din fericire scapa teafara.
Din clapa deschisa a rucsacului navaleste spre mine miros de busuioc si mult, mult DOR.

Autor: Constantin Asandei
Înscris de: Constantin Asandei
Vizualizări: 6366, Ultima actualizare: Miercuri, 10 Oct 2007



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii RODNEI  


O poză: [N-am găsit]

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu:
Comuna Rodna-Valea Baia-Valea Vinului-Saua Curatel-Saua Cu Lac-Sub Varful Ineu

 

Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii