Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Știrile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Cotopaxi 2006

Bookmark and Share

Cotopaxi 2006

 

 

Ecuador 2006  (19-31 mai)

 

M-am decis cu greu sa merg in Ecuador mai mult datorita faptului ca nu am gasit parteneri de aventura, insa eram decis sa nu ratez sansa de a urca niste munti mai inalti anul acesta. Nu de alta dar cum familia se largeste acum, cine stie cind voi mai avea aceasta sansa. In plus Cotopaxi nu este neaparat un munte dificil, iar pozitia lui la doar 50 km de ecuator face clima mai "dulce". La 3700 m altitudine este foarte posibil sa faci plaja in aridul "paramo" daca vintul nu isi face de cap. Cu toate acestea, Cotopaxi este imbracat cu caciula unui ghetar pe portinea superioara (4900-5897m).

Am ajuns in Quito (alt.2850m) vineri seara dupa 9 ore de zbor din Boston (via Miami)  si am experimentat rapid trecerea de la nivelul marii la o altitudine ceva mai mare decit Vistea sau Moldoveanu. Lipsa de oxigen am simtit-o mediat ce am urcat scarile hostelului incarcat de bagajele de drum. Aclimatizarea am incercat sa o fac prin hidratare,  si un pic de odihna.

Sambata am petrecut ziua trecind pe la mai multe agentii de turism in cautarea unui tur cu care sa urc Cotopaxi. Pina la urma am plecat prin Safari Tours (o companie cu o reputatie foarte buna in Ecuador, conform ghidului Lonely Planet) la o tura de o zi pina la refugiul Jose Rivas (4800m)  de unde am explicat soferului ca nu vreau sa ma mai intorc in Quito si sa ma lase in Parcul National Cotopaxi la cabana TamboPaxi (www.tambopaxi.com).  Situata la 3750 m deasupra marii, Tambopaxi este un centru excelent pentru aclimatizare. Am ajuns la Tambopaxi duminica, 21 mai, pe la pranz dupa ce mi-am luat la revedere de la grupul de 5 turisti si 2 ghizi care ma adusese pina acolo. 21 mai -ziua mea de nastere- era o ocazie excelenta sa o pot petrece in creierii muntilor cu un peisaj asa de nou si spectaculos pentru mine.

Primul care m-a intimpinat a fost Gustavo, unul dintre proprietarii cabanei si-am discutat imediat cu el problema care ma framanta pe mine. Cautam pe cineva cu care sa pot merge pe ghetar si urca Cotopaxi. Am rasuflat usurat cind Gustave mi-a raspuns ca este disponibil si dornic sa urcam impreuna atunci cind sunt eu gata. Ma va costa 120$ insa aceasta suma era normala avind in vedere faptul ca eu eram singur in coarda cu el si deci puteam urca in ritmul meu. De asemenea sansa de reusita depindea doar de capacitatile mele si nu ale altor eventuale persoane ce ar fi fost legate in aceeasi coarda.

I-am explicat planul meu de aclimatizare si i-am propus zilele de miercuri si joi pentru ascensiune. In gindul meu am zis ca daca in Peru am urcat la peste 5000 m dupa doar 2 zile de aclimatizare, 4 zile ar trebui sa imi dea o mai mare siguranta si o aclimatizare mai buna. De remarcat este ca majoritatea agentiilor din Quito ofera turul de ascensiune in varianta 2 zile. Adica, in prima zi plecarea dis de diminetata din Quito, mers cu microbuzul pina la refugiul Jose Rivas la 4800m dupa care o mica scoala de folosire a coltarilor si pioletului. La ora 5 sau 6 PM se ia masa de seara dupa care fiecare se retrage in sacul de dormit "incercind" sa fure niste somn si odihna inainte de escalada nocturna.

La ora 00: 00 se da trezirea, se ia un mic dejun frugal, fiecare se echipeaza si se da startul. in jurul orei 1AM. Ascensiunea dureaza cam pina spre dimineata urmind ca virful sa fie atins intre orele 7-9 AM. Coborirea dureaza nu mai mult de 2-4 ore urmind ca toata lumea sa fie inapoi la refugiu inainte de orele prinzului. Intoarcerea in Quito este in aceeasi zi cu acelasi microbuz. Agentiile adora aceasta varianta pt ca aduce bani foarte rapid in doar 2 zile si nu este interesata citusi de putin in capacitatile clientului. Aceasta varianta eu eram decis sa o evit pt ca stiam din Peru cit de neplacute sunt efectele lipsei de aclimatizare. De aceea am fost decis sa fac ture de aclimatizare pina cind ma voi simti relaxat si in siguranta la altitudine, pregatit pentru atacul final. Mi-am calculat 3 zile ca fiind necesare pentru aceasta experienta.

Duminica nu am mai facut mult efort si  am incercat sa ma hidratez cit mai bine pt a ma acomoda cu altitudinea de 3750 m. Fiind si ziua mea am scos o sticla de vin din rucsac si m-am adresat celor ai casei spunind ca ei sunt invitatii mei in aceasta zi si mi-ar face mare placere sa bem un pahar impreuna. Paharul meu a fost insa cat mai mic pt ca stiam ca alcoolul nu ajuta la inaltime. Mare mi a fost surpriza cind din bucatarie au aparut cu o o felie de prajitura, un soi de tort, cu o mica lumare aprinsa. Am cintat "Feliz Compleanos" iar eu m-am simtit de parca i-as fi cunoscut de mult mult timp.

Ziua a trecut usor si mi-am facut apoi planuri pentru tura de a doua zi, luni, cu urcarea vulcanului Ruminahui (4722m). El este reprezentat de 3 virfuri (Norte, Central si Sur) si cel mai usor de urcat este central, celelalte doua necesitind echipament de rapel si escalada. Calea de acces nu este deloc clara si nici nu exista marcaj care sa iti inlesneasca drumul. Am avut noroc insa sa intilnesc un alt grup, 4 tinere americance si un ghid ecuadorian pe nume Santiago, de care m-am alipit in idea unei excursii mai interesante si de ce nu, mai sociabile. Tirziu mi-am dat seama insa ca fara ghid probabil m-as fi ratacit si probabil as fi incercat sa urc virful Norte ( cel mai inalt si mai dificil) in care probabil mi-as fi prins urechile. Dupa parerea mea nici virful central nu era o plimbare in parc, fiind plin de grohotis in partea superioara.

Seara la Tambopaxi am reusit sa aflu mai multe despre Santiago si despre peripetiile lui. Asa cum s-a vazut si in alte rinduri, muntele leaga oamenii si dezleaga limbile pentru a asculta povesti si aventuri legate de munte. Gustave mi a povestit sa Santiago este un personaj un pic cam ciudat  pentru ca prefera sa urce solitar. Acum citiva ani avusese un accident foarte urit incercind sa urce singur peretele sudic al Aconcagua in urma caruia ramaseses fara toate degetele de la picioare. Am observat si eu ca pasea altfel decit toti ceilalti. Tipul cazuse din peretele sudic al masivului si ramasese acolo peste noapte fara a avea puterea sa se retraga in poteca principala. Insa era decis sa nu se opreasca. Anul acesta in iulie urma sa urce Huascaran  Norte, un pic mai scund dar mai tehnic decit fratele lui Huascaran Sur , iar peste citiva ani si o alta operatie la picioare intentiona sa urce K2. I-am urat bafta, reamintindu-i ca stilul  lui il pune mult mai in pericol decit este necesar iar muntii nu tin seama doar de experienta - sansa fiind un ingredient foarte puternic.

A doua zi, marti, am decis sa urc pina la refugiu si eventual pina la cota de 5000 m pentru a  mai adauga un pic de inaltime exercitiului meu. De la Tambopaxi refugiul se vede cu ochiul liber si nu pare foarte departe. Este insa agatat 1000 de metri mai sus, undeva cam la mijlocul vulcanului. Mi-am luat echipamentul pentru tura de o zi cit si sacul de dormit, coltarii, pioletul, izoprenul si inca ceva materiale ce urma sa le las la refugiu. Ideea era ca imi va fi si mai usor sa nu am grija lor mai pe urma cit si faptul ca greutatea ma ajuta sa ma aclimatizez mai bine. In scurt timp am abandonat drumul de masina si am luat-o pe aratura pt ca totul era plat in jurul meu si mi se parea mie ca drumul o ia anapoda si nu tocmai pe varianta cea mai scurta. Pina la urma varianta directa pe care o alesesem m-a costat ceva timp pentru ca in drumul spre refugiu am dat peste o vale adinca cu pereti inalt de 30 -50 m care nu putea fi trecuta cu nici un chip. Am reusit pina la urma sa traversez valea folosindu ma de un perete care o bara in partea superioara.

Pina la urma am ajuns la refugiu taind zigzagurile pe care drumul de masina il facea pina la parcarea finala, la altitudinea de 4500m, de unde incepe poteca.  Grupurile de turisti sau montanisti se uitau cu mirare la mine pt ca majoritatea erau in varianta de excursie de 2 zile, varianta mantionata mai sus. Cred insa ca ideea de a fi lasat de o masina la o altitudine superioara este foarte nesanatoasa pentru ca organismul este fortat sa se adapteze rapid la ea fara a trece prin niste stadii intermediare. In fine, cu chiu cu vai am ajuns la refugiu, facind nenumarate opriri si gafaiind din greu.  La refugiu, am reusit sa vorbesc cu unul dintre cabanieri (Wilson) si mi-a aratat unde sunt locker-ele. M-am felicitat pentru faptul ca am luat un lacat cu mine, asa cum citisem in "Lonely Planet".  Refugiul a fost construit in anii 1977, initial doar jumatate din dimensiunea actuala, apoi extins. La parter se afla sala de mese cu 2 bucatarii (una nu parea folosita)  unde apa fierbea continuu pt ceai. La etaj sunt foarte multe paturi de metal in format prici cu niste saltelute de burete peste ele. Pe margini erau lockerele in care lumea isi putea lasa echipamentul suplimentar in timpul escaladei. Se pare ca si acolo se fura la greu, astfel incit lockerele au prins teren foarte rapid.

Wilson a fost foarte amabil cu mine, i-am explicat ca am venit in aclimatizare, ca urmeaza sa las o parte de echipament si ca ma intorc miine, miercuri, pt escalada virfului.  Am surprins o mare agitatie in sala de mese datorita unui grup de 15 tineri care erau gata de asaltul virfului Cotopaxi la noapte. Ei erau veniti prin agentia Moggely, si venisera cu un microbuz cu doar 1 ora si ceva inaintea mea. De fapt, ne vazuseram pe drumul spre refugiu insa nu am schitat nici un gest ca as avea nevoie de o ocazie si nici ei nu m-au intrebat. Am intrat in vorba cu ei, eram curios sa aflu cit mai multe informatii ce mi-ar putea fi de ajutor in ascensiune. Fiind 15, erau insotiti de 5 ghizi locali in idea ca vor fi legati cite 3 in coarda. O coarda de 4 este o idee buna doar in cazul in care toti merg bine, altfel toata coarda face progres slab. Avantajul insa este pretul excursiei pe cap de turist scade.

Am vorbit cu ei, am aflat ca erau sositi in parc cu o zi inaintea mea si deci erau intr un plan de aclimatizare similar (pt ca eu urmam sa urc o zi dupa ei). Diferenta era insa ca Moggely le organizase tot turul si faptul ca ei au stat la o cabanuta aproape de intrarea vestica in parcul national  cabanuta in conditii ceva mai austere dupa cum aveam sa aflu de la o tinara irlandeza ce avea sa fie adusa in stare de urgenta la Tambopaxi datorita neaclimatizarii corespunaztoare.  Am ales sa nu stau prea mult la refugiu pt ca riscam sa ma prinda noaptea pe drum si in caz ca iar imi vin idei de scurtaturi, sa vad totusi vaile pe care urmeaza sa le traversez. Coborarea la Tambopaxi a fost mult mai scurta. In nici 2 ore eram inapoi la cabana, in ciuda faptului ca imi luase aproape 5 ore sa urc. Aceeasi proportie s-a pastrat si pentru urcarea varfului cu toate ca de aceasta data am fost mult mai obosit la coborire, lucru care m-a surprins pt ca de obicei gravitatia si coltarii imi confera siguranta si stabilitate. 

O zi inainte, in timpul discutiei cu Santiago, m-a sfatuit sa imi iau rucsacul, sa urc, si sa ramin peste noapte la refugiu, ca parte al exercitiului de aclimatizare urmind ca miercuri sa stau la culcus si sa incerc sa ma odihnesc. Pina la urma m-am gindit ca e mai bine sa "urc cit mai sus, dar sa dorm jos"; banuiam ca nu voi avea o odihna peste noapte prea buna la 4800m, iar apoi miercuri, inainte de ascensiune, oricum voi fi deja obosit. Pe deasupra la Tambopaxi ma simteam ca in familie si aveam si posibilitatea sa ma refac cu un dus cald si cu o supa.

Pentru ca veni vorba de dusul cald, am fost surprins sa vad conditiile de care era capabil Tambopaxi. Elecricitatea  era produsa seara de la ora 7PM cind se innopta cu ajutorul unui generator cu combustibil situat afara la 50 m de cabana. Apa de la toalete si dusuri era pompata dintr-un riu din apropiere iar apa potabila era adusa cu carca de la un izvor natural aflat la aproapte 400 m de cabana intr-o vaiuga (vaiuga  mi-a dat ceva de furca sa o gasesc conform indicatiilor lui Gustavo). Incalzirea se facea cu citeva sobe cu lemne insa lemnele erau aduse cu masina pentru ca nu se gaseau prea multi copaci in jur. Am zarit un singur pilc de arbori in amonte care mi-a fost foare util in orientare.  Apa era incalzita cu ajutorul unor butelii de gaz  care erau foarte ieftine (1.66$), si ele aduse tot cu masina. Cazarea era 15$ (in conditiile in care in Quito poti dormi cu 7$ pe noapte), iar un meniu costa 11$ pe zi. Meniul era regeste insa pentru ca tot aveam tot echipamentul de gatit necesar, le-am explicat ca prefer sa maninc "din traista" si ei au inteles.

Seara mi-am pregatit lucrurile pt a doua zi si m-am bagat mai devreme in pat. Intelegerea era ca eu imi voi lua cit mai putine lucruri la mine (apa, foto, haine de ploaie, ceva mincare), iar Gustavo va veni cu restul de lucruri mai  pe dupa amiaza direct la refugiu.

Am rugat pe Olgeur sa ma imprumute cu un sac in care sa imi adun lucrurile cit si cu ceva grasime pt bocanci. Trebuie sa precizez aici ca bocancii mei de ascensiune erau si bocancii de pregatire, bocanci Scarpa din piele destul de uzati. Era critic insa sa ii ung cu grasime pentru a amina momentul in care se vor umezi. Cu toate ca majoritatea celor care urca virfuri de altitudine folosesc bocanci de plastic, eu am ales (nu fara multe indoieli ) sa folosec bocancii de piele plus coltarii care vor face toata treaba pe ghetar, si astfel eu ma voi putea misca mai usor  la altitudine fara greutatea aditionala (4kg).  Riscul care exista insa era fie sa imi sara un coltar la un moment nepotrivit, fie sa imi inghete picioarele daca vremea este neprielnica. Am discutat cu Gustave si cu cei de la refugiu si ei m-au incurajat zicand ca s-a urcat in bocanci de piele mai pe vremuri cind echipamentul technic de astazi nu exista si este deci foarte posibil. Bun, ramine doar sa fiu atent ca sa nu pierd coltarii cu sforicele printr-o miscare mai neatenta. Oarecum eram linistit in aceasta privinta pt ca antrenamentele pe Mount Washington (in New Hampshire) pe teren mixt au dovedit formula ca fiind viabila.

A doua zi mi-am luat la revedere de la grupul de la cabana si am purces pe drum usor usor in ideea ca trebuie sa conserv energia si nu mai am  nevoie de scurtaturi care sa ma faca sa pierd ocaziile auto. Dupa nici 1 ora si ceva o masina cu 2 turisti olandezi si un ghid m-a prins din urma si am resusit sa ajung la parcare intr-un timp record: mai putin de 40  de minute. Acolo am avut surpriza sa vad ca ninsese noaptea trecuta si era zapada proaspata pe ghetar. Mai mult, deja burnita usor iar virful era pierdut in ceata.

Am lasat 2$ ca multumire soferului pentru ca ma adusese pina acolo si am luat-o in sus spre refugiu. De data aceasta drumul parea mult mai usor, poate datorita aclimatizarii sau rucsacului meu mai usor.

Ziua am petrecut-o in parte in sacul de dormit, incercind fara succes sa dorm un pic, consumand ceaiuri (de fructe sau de frunze de coca), si vorbind cu Wilson si cu ajutorul lui de cabanier. Wilson  mi-a povestitit despre accidenetele pe Cotopaxi si mi-a spus ca ultimul accidentat fatal a fost un montanist solitar. Greseala lui a fost ca a plecat obosit din Quito cu masina  in timpul zilei, a urcat la refugiu tirziu si nici nu s-a oprit acolo ca sa isi anunte planurile si sa semneze condica. Obosit fiind a inceput sa urce pe ghetar insa a aluncat la un moment dat si s-a rostogolit o bucata buna in jos pe ghetar. Din pacate, cu toate ca  era doar ranit in urma cazaturii, a fost gasit doar dupa 3-4 zile cind cei de la refugiu au primit telefon de la sotia lui care nu mai stia de el. Cei de la refugiu i-au gasit corpul accidentat la baza ghetarul intr un loc ce nu avea legatura cu traseul normal.  De aceea, Wilson ne-a rugat sa semnam condica atit eu cit si Gustavo. Tot el spunea ca daca nu aparem inapoi la refugiu pina la prinz cel tirziu, atunci el suna ambasada tarii mele prin celular si incepe operatiunile de cautare. Partea astea, din fericire, nu am avut ocazia sa o observ cum functioneaza.

Spre dupa amiaza am iesit la o plimbare inspre ghetar si nu dupa mult timp aud motorul motocicletei lui Gustavo  cu sacul pe care i-l dadusem.  Cu toate ca in mod normal accesul la refugiu se face doar cu piciorul, exista insa o poteca mai lina, cu multe serpentine pe care se poate urca cu o motocicleta potenta. Pentru Gustave, care mi-a povestit ca lucrase la refugiu timp de 15 ani, acest lucru nu era greu.   Dupa ce am sortat lucrurile si am pregatit rucsacul pentru la noapte am stat un pic la taclale cu cabanierii si am pregatit cina in jurul orelor 6. O supa Knorr la plic, niste brinza cu niste patrunjel (de fapt cilantro), si ceva macaroane au mers foarte bine. Eram super incintat ca imi placea mincarea si aveam apetit, lucruri care imi indicau ca organismul se simte comfortabil la aceasta altitudine. Dupa masa am mai sorbit citeva ceaiuri si m-am furisat in sacul de dormit incercind sa atipesc inainte de a se da scularea la miezul noptii. La Ecuator zilele sunt egale cu noptile tot timpul astfel incit se lumineaza la 6 dimineata si se intuneca pe la 6 seara. Ce plictisitor!

Din pacate, nu am putut dormi deloc, eram prea emotionat si curios sa aflu daca voi putea incheia cu success mica mea expeditie. La ora 12 punct, Gustave s-a ridicat scurt din pat si mi-a zis: Bamos!(Sa mergem!). Am fost si eu gata in doar 10 minute si am coborit in bucatarie pt a bea un ceai cu niste biscuiti si niste fructe uscate cu seminte pe care le adusesem special din Boston ca mincare de 'varf' pentru ca aveau valoare energetica ridicata.

Afara din pacate ninsese, nu mult, insa suficient ca sa am dubii.  Am fost prima echipa din cele 2 care erau gata de plecare. Am inceput sa urcam usor in noapte pe cararea alunecoasa de zapada proaspata pina cind in doar 20 minute am dat de limba ghetarului. Acolo ne-am legat in cordelina de 25 m pe care o adusesem eu, ne-am pus coltarii si am inceput sa urcam in ceata la lumina frontalelor.  Urcusul  a trecut pe linga 1-2 crevase mici si a inceput sa capete inclinare. Partea de mijloc a ghetarului era reprezentata de o panta de cam 500m lungime inclinata la 40-45 grade care m-a obosit foarte mult. Incercam sa imi gasesc pozitia in care sa-mi odihnesc picioarele obosite pe panta inghetata inclinata. In departare se zareau luminile din capitala Quito. Din pacate, in curind a venit ceata, sau noi am urcat in ea, incit nu s-a mai vazut nimic pe restul duratei urcusului. Bocancii mei tineau bine si stiam ca daca continui sa merg, riscul sa imi inghete picioarele este mic cu toate ca afara temperatura era mult sub zero.

Din cauza frigului  bateriile noastre incepeau sa dea semne de oboseala si la un moment dat am incercat sa le schimb. Era un bun prilej sa ma odihnesc asa ca i-am explicat ghidului intentiile. Inspiratie de a tine bateriile de schimb in buzunarul exterior al pantalonilor de tura a fost proasta si m-a costat, in sensul ca am avut surpriza sa vad ca nu functioneaza. Bun, le schimbam la loc si mergem cu cele vechi, stoarcem ce mai putem din ele pina la venirea zorilor (mai erau vreo 2-3 ore cred), oricum eu sunt al doilea si nici nu prea aveam nevoie de lumina caci urmam vertical cordelina pe directia impusa de Gustave. Lanterna lui era intr-o situatie similara asa ca o buna portiune de drum am urcat amindoi in bezna. Vedeam doar 1-2 metri in jurul meu, suficient ca sa pot pune pasii pe panta inclinata. Ma intrebam insa cum se descurca Gustave pt ca drumul pe ghetar nu era chiar drept si se vedea ca incearca sa schimbe directia din cind in cind. Faptul ca facuse acest traseu de cel putin 100 de ori, spunea el, este motivul pt care il stie cu ochii inchisi.

Operatia cu lanterna insa era sa ma coste o mica degeratura pt ca nu puteam face schimbarea de baterii cu manusile si am fost obligat sa imi scot una. Eram cit pe ce sa nu mai pot sa o bag inapoi in manusa, asa de patrunzator era frigul, Binenteles ca tineam cu dintii de acea manusa stiind ca daca o pierd, tura este aproape sigur compromisa, ca sa nu mai vorbim de mina mea.

Intr-un final s-a luminat de zi  si am terminat cu urcusul dur ajunging intr-o zona mai plata (regiunea Yansacha). Vizibilitatea era foarte  redusa lucru care probabil ma linistea caci nu vedeam haurile din jurul meu.  Ultima portiune de 200 m a fost iar un urcus foarte dur, cu vint si zapada spulberata. Intre timp  hainele mele aveau o crusta considerabila de gheata, iar hanoracul devenise crocant. Ultimii pasi pina pe virf au foat foarte grei, desi imi dozasem puterile de la bun inceput, "rezervorul" era aproape pe gol. Ma opream la fiecare 3-5 pasi pentru a imi trage respiratia si ma sprijineam ca un mosneag in piolet. Poate ca betele de ski ar fi distribuit mai bine greutatea corpului insa din pacate panta era prea inclinata.

Pe virf am mincat citeva seminte inghetate, ne-am imbratisat si am stat vreo 10-15 minute privind cerul si fiind doar mut de satisfactie. Parca nici nu mai eram deranjat de faptul ca nu pot vedea nimic in jurul meu. Eram singura echipa pe virf in acea zi. Cealalta echipa (2 nemti si 2 ghizi ecuadorieni) se intorsese dupa aproape 3 ore de urcat in intuneric datorita frigului. In mod paradoxal ei erau toti echipati in plastici si cred ca aveau echipament mult mai bun decit mine.

Coborirea a fost fara incidente, am coborit atent sa nu ma impleticesc in coltari pt ca pantele erau destul de inclinate. In mai putin de 2 ore eram la refugiu unde am observat ca era deja asternut un covoras de zapada. Am inceput sa ne dezechipam in antreul refugiului pt ca aveam prea multa gheata pe noi  si faceam o mare mizerie.

In mai putin de 30 minute, Gustave era gata echipat pt coborirea cu motocicleta si pregatit sa isi continue ziua. Din fericire, a doua echipa urma sa coboare spre Quito asa ca am avut noroc si m-au luat si pe mine in camioneta lor. Incercam insa cu greu sa imi ascund exuberanta virfului in fata nemtilor care erau dezamagiti de nesansa lor. 

In aceeasi zi, la orele prinzului eram din nou in Quito, obosit dar fericit ca am putut incheia cu bine acest capitol al vizitei mele in Ecuador. In aceeasi zi imi recuperam bagajul lasat la Safari Tours si faceam planuri pt urmatoarea excursie in jungla amazoniana pentru a doua zi.

 

Unul dintre motivele pentru care am scris acest articol este si pentru a da sugestii romanilor care poate intentioneaza sa fac o astfel de excursie dar nu au informatiile necesare. Costurile in Ecuador au fost relativ mici si ar fi fost chiar mai scazute daca as fi avut un grup de 3-4 persoane. Daca va pot fi de ajutor cu sugestii referitoare la Ecuador, puteti sa imi scrieti pe adresa de la alpinet. Pozele din intreaga excursie le puteti gasi la www.loghin.com/Website/PhotoAlbums/ECUADOR/index.html

 

 

 

 

 

 

 

 

Autor: Cătălin Loghin
Înscris de: Cătălin Loghin
Vizualizări: 3919, Ultima actualizare: Duminică, 4 Iun 2006


Comentariu
Minerva Vincze Minerva VinczeAdministrator Alpinet , Duminică, 4 Iun 2006, 17:09

Felicitari pt tura si multumim ca ai impartasit-o cu noi!:-o:-P

Fără foto Kiru Chiș Dorin, Luni, 5 Iun 2006, 15:17

Excelent! Mi-a placut ideea ta, o ascensiune pe cinste care imi face pofta! Pe unde ai de gind sa mai pleci?

Kiru

Fără foto Cristian Boboc, Marți, 6 Iun 2006, 13:56

excelent. si eu il am in plan de ceva timp, si cred ca intr-un viitor nu foarte indepartat o sa-l fac

Bogdan Andora Bogdan Andora, Vineri, 9 Iun 2006, 12:39

salve catalin! n-am citit decit pe diagonala dar oricum... foarte fain ce faci tu prin america....si cu muntii, da si cu familia:) ..poate imi povestesti mai pe larg daca vii anu asta in tzara.. ca anu trecut n-am reusit sa te prind.. ai adresa mea de mail nu? da un semn daca vii...;)

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii