Craciun in muntii Fagaras - Partea a
IV-a
Urcusul
Ma trezesc mai tirziu decit
imi propusesem, dar nu prea tirziu pentru a putea ajunge
totusi pe lumina daca totul va decurge normal. Mai maninc
o felie din piinea cu unt care intre timp s-a uscat,
arunc restul la gunoi, imi iau bagajul si pornesc la
drum.
Afoot and
light-hearted I take the open road,
Healthy, free, the world before me,
The long brown path before me leading wherever I
choose.
(Whitman)
Cerul este acoperit, dar
nu mai ploua, e doar ceata. Inaintez cu greu pe drumul
inghetat, imi lipseste batul de schi, dar n-am incotro,
trebuie sa ma descurc fara el. Drumul este paralel cu
valea foarte abrupta, la marginea lui se afla intrarea in
galeria unei mine. De partea cealalta a vaii se vede gura
unei alte galerii de mina parasita, o recunosc mai ales
dupa gramezile de grohotis care acopera panta,
uritind-o... jos, in adinc, vuieste riul. Un cablu gros,
plin de rugina, uneste cele doua tuneluri - servise
probabil la transportul de materiale. Un scripete
suspendat in aer nu-si mai are acum nici un rost. La gura
tunelului curge apa potabila. In adincitura care s-a
format s-au adunat tot felul de gunoaie, semn ca drumetii
obisnuiesc sa faca aici un popas.
Pina la intrarea in
galerie se insira stilpi de beton care fusesera odata
uniti de un cablu electric, intre timp disparut. Zaresc
si niste socluri de beton, nu-mi pot da seama la ce
trebuie sa fi folosit.. Oricum, nu va mai dura mult si
totul va disparea sub maracinis. Locul acesta isi are
propriul farmec, e ca si cum ar face legatura intre
oameni si munti, intre lumea oamenilor si cea a padurii.
Acest peisaj devastat e parca un simbol al situatiei in
care se afla aceasta tara si oamenii ei. Corespunde
perfect primei impresii pe care o are strainul cind vine
aici: peisaje, orase devastate, la fel ca si sufletele
oamenilor. Murdarie, deznadejde, amaraciune. Si nici o
speranta ca toata aceasta mizerie sa dispara asa cum
dispar ranile acestui colt de natura pe care padurea
incearca sa le faca uitate.
Aceasta prima impresie
este atit de puternica, incit poate eclipsa sansa de a
vedea si cunoaste si celelalte fatete ale Romaniei. Daca
insa vii cu inima si ochii deschisi, daca reusesti sa fii
cald si receptiv fata de oamenii pe care ii intilnesti,
vei reusi sa ai experiente in contrast total cu acea
prima impresie. Vei intilni ospitalitate si dorinta de a
ajuta, o mare solidaritate intre oameni si vei constata
ca acesti oameni stiu sa-si traiasca viata cu tot ce le
aduce, bune si rele.
O caracteristica a
mentalitatii romanesti reflectata perfect, dupa parerea
mea, in aceste versuri ale lui George Cosbuc, care imi
plac tocmai pentru curajul pe care il exprima cu atita
simplitate:
O fi viata
chin rabdat
Dar una stiu:
Ea ni s-a dat
Ca s-o traim.
Nu-mi pot explica aceasta
stranie contradictie, acest contrast uluitor, le pot doar
constata. Se pare ca exista o forta de rezistenta ce nu
poate fi infrinta, care functioneaza in orice imprejurari
si asigura identitatea fiecaruia si a intregului popor.
Aceasta forta este in acelasi timp neproductiva si de
neinlocuit, ceea ce face ca perspectivele de viitor sa nu
para prea stralucite. Cine poate sti? Nici macar nu
incerc sa-mi explic ceva de care cu greu imi pot da
seama.
Dar ceva pot totusi:
sa-mi savurez norocul de a fi vazut aceasta tara, sa-i fi
cunoscut si aceasta fateta care ma ajuta sa-mi fac o idee
despre ce anume ar putea insemna cuvintul
"patrie", o patrie care nu este a mea.
Putinele, scurtele perioade pe care le-am petrecut in
Romania sint dintre cele mai frumoase din viata mea. Este
un dar a carui valoare nu poate fi estimata, cu atit mai
mult cu cit nu mi s-a cerut decit sa fiu dispus sa-l
primesc.
La intrarea in galeria
minei gasesc un toiag uitat de cineva. E cam prea lung si
greu, dar mai bun decit nimic. Il iau cu mine, il accept
ca pe un salut din partea muntelui care mi l-a scos in
cale de ca si cum ar vrea sa-mi arate ca ma intimpina cu
bucurie.
Pornesc din nou la drum.
Prima treime a urcusului este abrupta, dar nu prea
dificila. Nu-mi permit nici o pauza, imi impun sa nu ma
uit la ceas. Doar intr-un tirziu fac totusi un mic popas,
ma uit la ceas: nici un motiv de ingrijorare, inaintez
foarte repede, de cind am parasit locul minei n-a trecut
nici macar o ora. Ma linistesc, voi ajunge la timp, nu
voi retrai acea noapte din primavara trecuta. Incep sa-mi
amintesc....
|