Jurnale - Crăciun în munţii Făgăraş

Era mijlocul lui aprilie, crezusem ca voi putea fi martor la sosirea primaverii in munti. In locul marilor cantitati de apa topita, la care ma asteptasem, am gasit zapada noua si adinca, zile la rind ninsese fara intrerupere.

Am ajuns dis de dimineata fara probleme la Victoria. In tren nu am putut dormi dar, in pofida oboselii, eram intr-o dispozitie buna, abia asteptam sa ajung dupa-amiaza la cabana Turnuri, unde puteam recupera lipsa de somn. La Victoria am mincat putin, fara prea multa pofta si, in lumina pala a diminetii, am pornit-o pe drumul forestier care duce spre mina. Am inaintat destul de usor, desi zapada imi ajungea pina la genunchi, dar dedesubt nu era gheata.

Cind am ajuns la mina soarele rasarise printre norii plumburii, se anunta o zi mohorita, ningea...

Incepusem urcusul prin padure, poteca era acoperita de zapada, dar o cunosteam bine, nu eram in pericol de a ma rataci. Am savurat senzatia de a-mi lasa, primul, urmele pasilor pe albul imaculat al zapezii, ceea ce insa nu a durat mult timp. Dupa ce trecusem de prima portiune abrupta, pe care nu se depusese multa zapada, poteca ce traversa o panta nu a mai fost de gasit. Mai rau chiar - nu mai puteam recunoaste nici macar treapta pe care se afla poteca.

Mi-am continuat drumul, desi zapada imi ajungea pina la piept, pe alocuri pina la git. Nu puteam inainta decit incercind sa "inot" in zapada. Doar dupa citiva pasi, bratele au inceput sa ma doara din cauza efortului. M-am impiedicat si am cazut in zapada care ma acoperise, dar am reusit sa ma ridic, zapada noua, moale, nu opunea rezistenta. Aratam probabil ca un om de zapada, asa pudrat in alb, de sus pina jos.

Mi-am continuat drumul cu ceva mai multa atentie, dar dupa numai citiva pasi am cazut din nou. Ratind poteca, trecusem pe marginea drumului. Am calcat in gol, am cazut pe o parte si am alunecat cu capul inainte, de-a lungul pantei. Am reusit doar in ultimul moment sa ma agat de niste ramuri, altfel m-as fi prabusit in piriul adinc, care vuia la numai citiva metri sub mine. Rucsacul se deplasase in asa fel, incit eram practic imobilizat, nu puteam misca decit o singura mina. In cele din urma am reusit sa ma ridic, ma aflam la vreo 50 de metri sub drumul normal. Mi s-a facut teama: "Nu voi reusi!". Incercind sa ma calmez, am inceput sa vorbesc cu glas tare, oricum nu ma putea auzi nimeni. "Si? ce s-a intimplat? Nu esti ranit, rucsacul e intreg. Daca ai de gind sa te dai batut la fiecare maruntis, n-aveai decit sa ramii acasa, plingaretii nu au ce cauta aici. Si, in plus, nu e aici nimeni care sa-ti auda vaicarelile. De intors din drum nu poate fi vorba, iar aici nu poti ramine, trebuie deci sa te decizi: ce vrei sa faci?"

Mi-am potrivit rucsacul in spinare si am urcat panta , hotarit sa fiu mai atent. Era insa imposibil, in lumina neclara care nu lasa nici o umbra, imi era foarte greu sa ma orientez, sa recunosc drumul.

Cadeam des, ma rostogoleam in zapada, la un moment dat am pierdut poteca, apoi am regasit-o. Bratele ma dureau, imi zdrelisem coatele si genunchii, dar continuam sa inaintez, nu voiam sa renunt.

La un moment dat, trebuia trecut un piriias ingust. Nu cine stie ce daca nu ar fi fost copacii cazuti de-a latul drumului. Nu trebuia numai sa am grija sa nu alunec pe pietrele din apa, adesea inghetate in timpul iernii, ci si sa depun efortul de a trece de bariera naturala.

Dupa primul trunchi, ceva mai gros, nu se putea trece decit tirindu-se pe dedesubt. Fiind ingropat in zapada, am fost nevoit sa sap un tunel. Am reusit sa trec astfel pe sub primul obstacol si am tras dupa mine rucsacul pe care il dadusem jos. Ma aflam in fata celui de al doilea trunchi. Imediat dupa el urma ultimul copac, ceea ce insemna ca ar fi trebuit sa-mi pun picioarele in locul strimt dintre cele doua trunchiuri, pozitie periculoasa din cauza ca ar fi fost suficient sa alunec pentru a-mi rupe un picior. Am dat la o parte zapada de deasupra si m-am intins peste trunchi. M-am proptit in batul de schi (noroc ca l-am avut la mine), capatind astfel o oarecare stabilitate. M-am intins apoi de-a lungul trunchiului si m-am lasat usurel pe piciorul drept. Nici nu apucasem sa ma sprijin cum trebuie, ca a si inceput sa alunece, piatra pe care mi-o alesesem era inghetata. Degeaba mi-am infipt unghiile in scoarta, am simtit cum alunec! M-au trecut fiorii. Un picior fracturat, pe frigul asta, ar fi insemnat moarte sigura. Dar eu voiam sa merg mai departe. Mi-am luat inima-n dinti si m-am lasat pe partea cealalta. Inca un pas, o mica saritura - am reusit!

Starea sufleteasca mi s-a imbunatatit simtitor, eram sigur ca voi putea ajunge la cabana cel mai tirziu pe inserate. Inaintind prin nametii care imi ajungeau pina la briu, dupa vreo jumatate de ora am ajuns intr-un loc unde nu de mult cazusera citiva copaci. Un obstacol cu totul neasteptat care m-a dezorientat total, nu-mi puteam da seama unde se afla poteca. Am pus rucsacul jos si am inceput sa caut marcajele drumului. Nimic! N-avea nici un rost sa continui, trebuia sa ocolesc obstacolul pentru a cauta marcajele in partea cealalta. Doar dupa ce coborisem cam 50 de metri in josul pantei am avut posibilitatea sa inaintez. Am inceput sa urc, bazindu-ma total pe instinct. Nu m-a inselat, am ajuns chiar in dreptul unui pom pe care se afla marcajul potecii mele. In sfirsit, n-am mai avut nici o indoiala ca totul va decurge bine.

Cind insa, in sfirsit, am ajuns la prima banca si m-am uitat la ceas, mi s-au inmuiat genunchii... am aruncat rucsacul cit colo si m-am asezat pe banca. "De la mina pina aici mi-au trebuit trei ore. Daca voi continua in ritmul asta, as mai avea de mers vreo noua ore!" Incet-incet m-am calmat si am inceput sa analizez situatia: "Sa ma intorc nu se poate. Ce sa fac la Victoria? eu vreau in munti! Iar miine situatia nu va fi cu nimic mai buna. Deci - mai departe! Pina aici mi-au trebuit trei ore. Buun. Presupunind ca as mai avea nevoie intr-adevar de noua ore, ceea ce totusi nu-mi vine a crede, inseamna ca as putea ajunge la Turnuri la putin timp dupa apusul soarelui. Bine si-asa. Vasile ma asteapta sus, imi va face un ceai fierbinte, in cabana va fi cald, imi voi putea usca hainele, iar dupa o cina buna va urma somnul reconfortant."

Da. Asa va fi.... imi imaginam aburii ceaiului fierbinte. "Ce s-ar mai putea intimpla? Daca merg tot timpul mai departe, cindva trebuie sa ajung. Cunosc bine drumul si nu ma voi rataci nici pe intuneric. Voi ajunge in orice caz." Am baut putina apa, am mincat o bucata de ciocolata si am pornit din nou la drum...