Jurnale - Crăciun în munţii Făgăraş

Din dreptul indicatorului porneste spre valea riului Arpas o poteca ingusta, prost marcata, pe care cu greu o ghicesti. In vale se afla un mic refugiu pentru padurari, folosit insa adesea de drumeti. Il zarisem cindva de la inaltime, de pe muchia Podragului. Din cite imi aminteam, ar fi trebuit sa fie mai aproape si mai usor accesibil decit Turnuri. M-am decis sa cobor in vale si sa caut refugiul unde as fi putut innopta, urmind ca a doua zi sa continui spre Turnuri.

Desi acoperita de zapada poteca era de nerecunoscut, am reusit totusi sa-mi dau seama unde se afla podul de peste piriul din vale. Nu trebuia decit sa ma indrept spre acest pod. Nu dupa mult timp am ajuns pe fundul vaii, am trecut de partea cealalta si am inceput sa urc. Dupa numai citiva pasi m-au cuprins indoielile: e totusi prea periculos, intr-adevar vazusem refugiul de la inaltime, dar nu am fost niciodata acolo. Nu cunosteam drumul, nu era exclus sa trec pe linga refugiu fara sa-l vad. Nu puteam sti nici macar in ce stare se afla, mai mult ca sigur nu erau lemne de incalzit. Si chiar daca ar fi fost, probabil ca soba era de nefolosit si as fi fost nevoit sa-mi petrec noaptea in frig. Cine stie daca as mai fi fost apoi in stare sa-mi continui urcusul dupa inca o noapte nedormita, cu hainele ude, probabil chiar inghetate de ger.

Starea unor astfel de refugii neadministrate este unul din capitolele triste ale drumetiilor in muntii Romaniei. Cei care se adapostesc in ele le lasa cel mai adesea intr-o stare practic de nefolosit. Mi se spusese ca refugiul din Valea Arpas este unul din cele mai bine echipate din Fagaras. In ultimii ani, insa, a fost jefuit si distrus fara mila. Nu ar fi fost exclus sa nu aiba nici macar o usa care sa se poata inchide. De pe muchia muntelui zarisem atunci urmele de ursi, nu departe de refugiu - mi-am imaginat cum ar fi fost sa ma trezesc in mijocul noptii cu un urs linga mine si m-au trecut fiorii... In plus, nu puteam exclude nici posibilitatea de a-mi rupe vreun picior pe stincile alunecoase de pe malul piriului. Pe principalul drum spre Turnuri aveam macar sansa ca cineva sa ma gaseasca si sa-mi vina in ajutor. Pe aici insa, in mod sigur nu va trece nimeni multa vreme. Cu inima grea am fost nevoit sa recunosc ca ideea de a cobori in vale nu fusese prea fericita. M-am intors fara probleme la locul indicatorului, insa pierdusem timp pretios. Din acest punct, drumul avea sa fie citva timp ceva mai usor. In pofida durerilor insuportabile pe care le simteam in tot corpul, am reusit sa ma apropii de cea de a doua banca. Stiam ca nu mai ramasese mult de mers. Nu mi-am permis insa nici o pauza, incepuse sa se intunece, ma opream doar pentru a-mi croi drum prin zapada. In mod surprinzator, durerile disparusera, nu le mai simteam aproape deloc. Nu faceam decit sa merg, sa merg inainte gifiind, ud pina la piele - cadeam, ma ridicam, cadeam din nou, mergeam mai departe, nu voiam decit sa ajung cit mai repede la cana cu ceai fierbinte pe care mi-o va da Vasile. Vorbeam cu mine insumi fara intrerupere, suparindu-ma pe slabiciunea si lenea mea, facindu-mi curaj, indemnindu-ma sa nu ma dau batut. La numai citiva pasi in spatele bancii drumul urca in serpentine, pe o panta abrupta. Alunecam pe gheata acoperita de zapada, pe alocuri eram nevoit sa umblu in patru labe pentru a putea inainta cit de cit. In mod normal, nimeni nu parcurge pina la capat ultima serpentina foarte lunga, ci o ia pe scurtatura, urcind direct pe panta. Cum insa de data aceasta scurtatura nu putea fi localizata din cauza zapezii, m-am hotarit sa nu ma indepartez de drumul marcat. Numai ca locul in care serpentina isi schimba directia, cotind brusc, este prost marcat, asa incit l-am ratat si m-am impotmolit din nou in zapada care imi ajungea pina la piept. Deasupra mea se afla o stinca de care atirnau turturi grei de gheata, sub mine o alta care ajungea pina la vreo 20 de metri in adincime. Suprafata dintre ele nu era mai lata decit o talpa de picior. Mi-am dat seama ca nu aveam cum sa gasesc curba si m-am intors pina la locul in care banuisem ca se afla scurtatura. Cu curajul pe care ti-l da disperarea, m-am avintat inainte. Panta acoperita de pomi cazuti si vreascuri nu este nici macar in timpul verii usor de urcat - acum insa, cind peste tot nu era decit zapada, urcusul devenise aproape imposibil. De citeva ori am fost nevoit sa cobor din nou pe panta pentru a evita obstacolele ce-mi stateau in cale. In cele din urma ajunsesem sa ma tirasc pe burta ca un animal, pe trunchiuri de pomi, tufisuri si stinci, avind grija ca nu cumva, din neatentie, sa ma indepartez de drum. Cu chiu cu vai am reusit: in fata mea am vazut pomul pe care se afla marcajul, eram pe drumul cel bun. De acum inainte nu ma astepta decit o singura portiune dificila, cel putin asa credeam: poteca disparuse in urma unei alunecari de teren. Deasupra stincilor cineva ridicase un mic podet peste care se putea trece. Banuisem ca nu va fi simplu sa trec de partea cealalta, dar cind am ajuns la locul respectiv mi-am dat seama ca fusesem prea optimist - incepind de la peretele stincii pina la marginea podetului nu era decit zapada noua sub care se intarise cea veche, devenind alunecoasa. Podetul neavind balustrada, ar fi fost suficient un singur pas gresit pentru a ma prabusi in gol, ceea ce ar fi insemnat sfirsitul, nu numai al drumetiei. Am incercat totusi sa trec podetul pe partea vaii unde stratul de zapada nu era prea gros, ceea ce mi-a permis sa calc direct pe lemnul ud si alunecos, pe alocuri putrezit. In astfel de conditii ar fi fost totusi mult prea periculos sa inaintez. Incet-incet, pas cu pas, m-am retras mergind cu spatele spre locul de unde pornisem si am ajuns la peretele stincii in punctul in care se termina zapada veche. Agatindu-ma cu unghiile de stinca am reusit sa trec de locul respectiv. Uff, am rasuflat usurat, ce fusese mai greu trecuse. Intre timp se intunecase, dar stiam ca pina voi iesi din padure nu mai e mult. Ajuns la ultimul indicator, am mai facut o mica pauza, mi-am scos lanterna din rucsac. Am urcat apoi ultimele serpentine, nu dupa mult timp am lasat in urma mea padurea. Abia in acest moment mi-am dat seama cit de dificili urmau sa fie ultimii metri pina la cabana. Necunoscind drumul decit foarte vag, l-am pierdut imediat. Poteca fiind foarte ingusta, daca o pierzi te trezesti in tufisurile de pe margine, ceea ce iarna nu e chiar o placere. Nu departe de mine am zarit un pom, mi-am zis ca trebuie sa se afle exact la marginea drumului si am inceput sa ma indrept spre el. Nu puteam insa inainta din cauza zapezii adinci, m-am lasat pagubas. Banuind ca drumul era de fapt deasupra pozitiei in care ma aflam, am incercat sa urc panta. N-am fost in stare, ma lasasera puterile. Refuzam insa sa cred ceea ce devenea din ce in ce mai clar: nu voi putea ajunge la cabana! Era atit de aproape - mi s-a parut chiar ca de partea cealalta a vaii zaresc o luminita in ceata - si totusi inaccesibila. Nu puteam crede asa ceva. Cu ultimele puteri am incercat din nou sa inaintez macar pina la pom cind, deodata... mi-a disparut pamintul de sub picioare! Cazusem intr-o groapa adinca de vreo doi metri, nu o putusem banui din cauza zapezii. In acest loc nefiind atit de moale, zapada m-a acoperit si m-a blocat in asa fel, incit nu-mi mai puteam misca nici miinile, nici picioarele. Am incercat din rasputeri sa-mi misc partea de sus a corpului inainte si inapoi pentru a largi astfel groapa, ceea ce mi-ar fi permis sa-mi eliberez cit de cit bratele. Cu chiu cu vai am reusit. Daca as fi cazut intre doua pietroaie, ceea ce nu ar fi fost exclus, n-as mai fi avut nici o sansa, acolo mi-as fi gasit sfirsitul. Total epuizat m-am lungit pe zapada si am inceput sa-l strig pe Vasile cu voce pierduta. In zadar. Intre noi vuia piriul, chiar daca din intimplare Vasile ar fi iesit din cabana, nu m-ar fi putut auzi. Am incercat din nou sa ma apropii de pom si... am cazut in alta groapa. Numai printr-o minune am putut sa ma eliberez si de aceasta data. Subit, totul devenise cit se poate de clar: trebuia sa ma dau batut! Nu mai ramasesera decit citiva metri pina la destinatie, insa nu aveam sa fiu nici primul, nici ultimul drumet inghetat chiar in apropierea cabanei salvatoare. Ratiunea m-a indemnat sa ma intorc din drum. Linga ultimul indicator era un loc neted unde as fi putut ramine peste noapte. In padure era intuneric-bezna, insa cu ajutorul lanternei mi-am putut regasi urmele. Am batatorit bine zapada, am intins o folie de plastic, peste ea sacul de dormit, o alta folie deasupra si - gata! Mi-am schimbat camasa pentru a nu intra ud in sac, pantalonii i-am lasat asa uzi cum erau, n-am mai avut putere sa-i schimb, speram sa se usuce noaptea pe mine. Mi-am scos bocancii si m-am bagat in "pat". Cu certitudinea ca nu poti ingheta in somn, m-am intors pe o parte si am adormit pe loc. De cind plecasem din Victoria trecusera 15 ore. 15 ore in care aproape fara intrerupere ma tirisem pe poteci inzapezite. Eram atit de istovit, incit chiar si in cele mai vitrege conditii as fi dormit ca in sinul lui Avram.

Am adormit la 9 seara. Cind m-am trezit din cauza frigului care patrunsese prin sacul ud de zapada era ora 4 si jumatate. Dormisem aproape 8 ore! M-am autofelicitat pentru aceasta performanta (cine altcineva ar fi putut s-o faca?) si m-am decis sa pornesc spre Turnuri, mai ales ca intre timp incepuse sa se lumineze de ziua. Rucsacul aveam de gind sa-l las acolo, il voi lua mai tirziu, n-avea rost sa-l mai car cu mine. In momentul in care am vrut sa-mi incalt bocancii mi-am dat seama ca facusem o mare greseala. O greseala de incepator. Cum de nu ma gindisem? Ar fi trebuit sa-i iau in sacul de dormit! Inghetasera bocna, erau tari ca piatra, pur si simplu nu-i puteam incalta. Ei, nu, era prea de tot! Reusisem sa trec totusi cu calm peste toate pericolele, insa de data asta m-a cuprins panica: nu pot merge descult pe gerul asta! Cum sa ajung la cabana in picioarele goale? Cu un efort supraomenesc am reusit sa-mi bag picioarele in bocancii care ma tineau acum ca niste instrumente de tortura a Inchizitiei.

Colac peste pupaza, mi s-au rupt sireturile. Nici pina in ziua de azi nu stiu cum am reusit sa le reinnod cu degetele inghetate. Ca si cum n-ar fi fost de ajuns, imi inghetasera si manusile. Din fericire mai aveam la mine o pereche de manusi subtiri din Polartecpe care le luasem pentru eventualitatea ca ar fi trebuit sa folosesc primusul cu benzina, erau numai bune sa-mi incalzeasca degetele.

Mi-am pus toate lucrurile in rucsac, l-am acoperit cu o folie si am pornit mai departe. Starea sufleteasca mi se imbunatatise simtitor, eram chiar bine dispus, o noapte bine dormita facuse adevarate minuni. Pina la capatul padurii am fredonat cintece de drumetie si m-am distrat cu bancuri romanesti. Nu dupa mult timp am revazut gropile in care cazusem. Jos palaria, Werner! erau mai periculoase decit crezusem cu o seara in urma. N-am mai incercat sa gasesc drumul, ci m-am indreptat direct spre piriu. Fara rucsac si odihnit dupa o noapte de somn, am indraznit sa trec prin locuri pe unde seara nu as fi avut curajul. Am inaintat in vale cu multa grija, incercind cu batul rezistenta zapezii la fiecare pas pentru a evita eventualele punti inselatoare de zapada ce se pot forma intre blocurile de stinca de pe mal. Am ajuns insa fara probleme la piriu si am gasit un loc pe unde puteam trece prin apa. Nu ma mai deranja ca apa imi intra in bocanci, stiam ca voi ajunge la cabana peste doar citeva minute. Ah, macar de-ar fi Vasile acolo! Am incercat sa nu ma gindesc ca s-ar putea prea bine sa nu fie si am inceput sa urc pe partea cealalta a vaii. Zapada tare, urcus usor. Manusile subtiri mi se imbibasera cu apa, miinile imi inghetasera. Ma opream din cind in cind si imi bagam degetele inghetate in gura, sa le incalzesc. Inaintam incet, dar ma simteam in siguranta. Am zarit in sfirsit indicatorul din apropierea cabanei si imediat dupa el terasa dinspre vale. Inca putin si ma aflam pe poteca ce duce spre cascada. N-am putut insa vedea nici o urma proaspata: Vasile nu-i aici! Dar macar ajunsesem, cabana era chiar in fata mea. Am apasat clanta usii de la bucatarie, nimic! era inchisa. Fara prea mari sperante ca cineva imi va deschide, am batut in usa. Nici o reactie. Am inceput sa bat mai tare. Tocmai incepusem sa ma gindesc unde mi-as putea petrece noaptea, cind am auzit o miscare. Usa s-a deschis si... in fata mea statea Vasile! Nu-i voi uita niciodata expresia fetei, parca vazuse un strigoi. Pe fata i se citea uimirea: e vis sau realitate? "Werrneer?..." - ah, ce mult imi place cum mi se pronunta numele in Romania! acest "e" deschis si "r"-ul atit de clar - dupa 24 de ore care mi se parusera o vesnicie auzeam prima voce omeneasca. Vasile a ajuns in cele din urma la concluzia ca nu sint totusi o fantoma si ne-am dus in bucatarie. Uimirea sa era de inteles, nu stia ca urma sa sosesc si chiar daca ar fi stiut, nu si-ar fi putut imagina ca voi sosi la ora asta. Mi-am putut bea in sfirsit ceaiul fierbinte la care visasem tot drumul. I-am povestit pe scurt ce mi se intimplase si m-am trintit pe pat. Cind m-am trezit, mi-am vazut rucsacul linga pat. M-am intors pe partea cealalta si m-am prefacut ca dorm: Vasile nu trebuia sa-mi vada lacrimile de emotie si recunostinta. Sau era doar oboseala? Ce conteaza? Mi se parea cam ciudat dar si frumos in acelasi timp.

Doar la micul dejun mi-a devenit clar ca poate cea mai mare ciudatenie a acestei aventuri a fost faptul ca, in pofida tuturor pericolelor si a indoielilor mele, nu mi-am pus nici un moment intrebarea: ce rost au toate astea? Daca are vreun sens sa trec prin astfel de incercari, daca n-ar fi fost mai bine sa ramin acasa sau undeva, pe o plaja, cu burta la soare.

Pentru mine ramine o enigma: ce-i indeamna pe oameni sa faca asa ceva? Motivul nu poate fi adrenalina, in ce ma priveste cedez imediat placerea acestui drog modern ahtiatilor dupa Snowboard, Mountainbike si Bungee-Jumping. Nu poate fi vorba nici de mult trimbitata "regasire de sine". Cum sa ma pot "regasi" cind, mort de oboseala, nu mai sint in stare sa stiu cine si ce sint, nici macar daca mai exist? Nici de goana dupa performante sportive nu poate fi vorba (oricum nu sint capabil de asa ceva) si nici de curiozitatea de a-mi da seama care imi sint propriile limite. Ce atunci? Ce vreau? Ce caut? Nu stiu. Intrebarile acestea mi se par insa cu totul irelevante, sint intrebari care nu au nevoie de raspunsuri atunci cind ma aflu pe munte. Probabil ca e destul de simplu: sau esti nascut pentru munti sau nu! Iar cine e nascut pentru munti nu-si pune astfel de intrebari pentru ca le cunoaste raspunsul, un raspuns ce nu poate fi exprimat in cuvinte. Dar nici nu va renunta vreodata sa se duca in munti, acolo si numai acolo unde poate gasi toate raspunsurile, dincolo de orice argumentari sterile si pretentioase.