Despre Alpinet - De la Sâmbăta la Moldoveanu :: 28-29 sept. 2008

Este doar sfârşit de septembrie dar la munte deja a nins pe la mijlocul lunii. Nu se mai pune problema să mergem cu cortul (care nu e de iarnă) aşa că plănuim să profităm de refugiul din şaua Viştei ca să vedem Moldoveanu de aproape... Ne hotărâm să urcăm în creastă prin nord, pe la Sâmbăta. Când ajungem în Sâmbăta de sus, sâmbătă pe la ora prânzului, cerul este complet acoperit şi nu se vede nimic interesant în sus ceea ce ne mai taie din elan. Mai bine rămânem la mănăstire şi ne bucurăm de confortul unei după amieze liniştite decât o noapte incertă la cabana Sâmbăta.

Duminică plecăm pe la 7 şi ceva, lăsăm maşina în drum, în dreptul păstrăvăriei, ne echipăm şi pornim la pas. Cerul este încă acoperit dar dacă prognoza se adevereşte ar trebui ca situaţia să se amelioreze. Pe vale marcajul este cu triunghi roşu care de altfel porneşte tocmai de jos, din şosea, din Sâmbăta de Jos. După nici o sută de metri de mers se ramifică spre dreapta, prin pădure, o potecă ce urcă spre culmea Drăguşului. Noi mergem înainte şi după circa 15 minute trecem apa; până aici se mai poate veni cu maşina dar vadul trebuie trecut la pas. Albia este plină de resturi de copaci căraţi de apă, pe alocuri adevăraţi buşteni ceea ce arată forţa torentelor de munte aşa că ne întrebăm dacă nu cumva zicala cu apa Sâmbetei îşi are originea prin aceste locuri... La băncuţa care marchează aproximativ jumătatea drumului întâlnim doi drumeţi care coborau de la cabană.

Lăsăm cu greu afinele şi ne continuăm drumul către sud, urcând spre Fereastra Mică a Sâmbetei. Încep să apară petice de zăpadă care treptat se unesc într-un covor subţire pe măsură ce câştigăm în înălţime. Spre bucuria generală apar şi ferestre de cer albastru la început firave şi-apoi tot mai mari. Se luminează chiar şi valea în spatele nostru şi culmile care o delimitează, Sâmbăta-Caţaveiu la est şi piciorul puternic care se lasă dinspre Gălăşescu Mare (vârful ascuns însă vederii din acest unghi), culmea Drăguşului la vest. În porţiunea finală a urcuşului nostru panta e mare şi urmele ne sunt de folos aşa că nu e nevoie să folosim pioletul, beţele sunt suficiente, zăpadă este tare şi ţine. Peretele care coboară de sub Gălăşescu Mic se luminează tot mai mult şi când ieşim în creastă e chiar soare!

Suntem puţin sub 2.200 m (înălţimea exactă variază de la autor la autor), totul este alb aici, din fericire este şi soare aşa că facem o pauză să mâncăm ceva şi să facem câteva poze. Este 12.30, am făcut ceva mai puţin de 2, 5 ore de la cabană mergând lejer. Sunt patru munţi de ocolit până sub Moldoveanu. Primul „obstacol”, Gălăşescu Mic; avem de urcat cam 200 m dar vârful propriu-zis se ocoleşte prin sud, ca majoritatea vârfurilor de altfel. Teoretic nicio problemă, pantele sudice sunt înierbate şi mai domoale decât cele sudice dar acum sunt acoperite de zăpadă. Stâlpii de marcaj sunt rari şi pe alocuri se mai văd şi semnele pe pietre, acolo unde nu sunt acoperite de zăpadă... numai că până să plecăm noi ceaţa ne-a învăluit aşa că nu se mai vede absolut nimic. Intuim însă poteca şi chiar dacă ne mai abatem de la ea, ştim direcţia de mers. Este o senzaţie ciudată totuşi să mergi fără să vezi nimic altceva decât o ceaţă lăptoasă, luminată difuz, vizibilitatea fiind doar de câteva zeci de metri în faţă.

În mai puţin de o oră ajungem în punctul maxim ca altitudine pe care-l atinge poteca pe Culmea Gălăşescului Mic care separă Căldăruşa Gălăşescului (pe care tocmai am depăşit-o dar n-am văzut nimic în ea fiind înecată în ceaţă) de Valea Rea a Gălăşescului. Ştim că aici poteca merge pe sub vârf şi coteşte spre dreapta coborând... dar cât de mult să coborâm în condiţiile în care nu e niciun stâlp prin zonă iar marcajul nu se vede deloc iar aici este un loc relativ plat? Mai aşteptăm puţin în speranţa că se va ridica ceaţa dar din păcate vântul nu prea adie. Spre sud mai apare cerul când şi când, puţin şi spre est (se vede masivul picior Dara-Muşetescu) dar nu şi spre vest, în direcţia noastră. Mai avem destul de mers, n-am mai fost prin zonă de mult timp iar teoria de pe hartă este una iar realitatea greu vizibilă din teren este deja altceva... aşa că mă tot gândesc dacă nu este mai bine să ne întoarcem. Avem totuşi urmele pe care le-am făcut la urcare şi dacă este cazul ne putem întoarce pe ele destul de repede, este încă devreme aşa că mai caut poteca. Ca să nu coborâm prea mult (şi să fim nevoiţi să urcăm apoi) prefer să mergem oarecum în sus şi probabil că ne apropiem de marginea crestei care spre nord se prăvăleşte abrupt către Căldarea Răcorelelor... n-avem ce căuta pe-aici, suntem prea sus... continuăm mai spre vale şi avem norocul să vedem la un moment dat marcajul pe nişte pietre mai mari, neacoperite de zăpadă. N-am ocolit totuşi prea mult dar am pierdut puţin timp; cu atenţie încerc acum să ţin direcţia bună, zăpada nu este totuşi atât de mare, pe alocuri se ghiceşte linia potecii.

Soarele ţine totuşi cu noi şi până să ajungem în Fereastra Răcorelelor ceaţa se mai sparge în direcţia de mers; spre nord, dincolo de creastă, ceaţa este încă groasă şi nu vedem nimic din spectacolul căldărilor nordice. Spre sud s-a luminat destul de bine şi vedem firele de apă din vale care se adună în pârâul Gălăşescu Mare. Urmează iar o porţiune de urcuş către Culmea Gălăşescului Mare unde ajungem într-o jumătate de oră şi facem o pauză. Vedem acum şi Moldoveanu dincolo de Gălbenele şi Hârtopu Ursului. În căldarea din faţa noastră vălureşte uşor lacul Gălăşescu / Mioarelor.

Poteca merge în continuare descendent către Şaua Viştişoara... aşa e Făgăraşul... urci, cobori... Am terminat de ocolit şi Gălăşescu Mare. Spre nord nu se vede nimic aşa că ne imaginăm doar căldarea şi lacul Viştişoara. E trecut de 3 după amiază. Apa este pe terminate aşa că luăm puţină dintr-un pârâiaş de zăpadă topită şi cu ocazia asta mai mâncăm ceva dulce. Pe sub Gălbenele poteca trece printr-o zonă mai stâncoasă (vârful practic nu lasă un picior către sud) şi nu este foarte mult de urcat până-n şaua următoare. În continuare însă avem de urcat spre Hârtopu Ursului al cărui picior sudic trebuie traversat. Am cam obosit să fac urme chiar dacă nu e multă zăpadă... dar asta e ultima porţiune de urcuş. Încet-încet ajungem pe culme de unde trebuie să cotim spre dreapta să coborâm la refugiu. Spre sud se vede ceva din Valea Rea dar spre nord este în continuare ceaţă. Deşi drumul continuă logic cam la acelaşi nivel, uşor în jos pe partea cealaltă a muntelui, nu se vede absolut nimic aşa că nu nimerim varianta cea mai bună de prima dată. Întâi urcăm puţin dar evident nu este bine aşa că mai căutăm poteca, ceva mai jos. Mergem un timp puţin deasupra ei şi în cele din urmă intrăm pe direcţia bună, noroc cu stâlpii de marcaj care însă se dovedesc a nu fi suficient de deşi pentru o ceaţă groasă.

Aproape de ora 5 vedem refugiul Viştea Mare dar nimic altceva în jur! Am făcut aproape 4 ore din Fereastra Mică, foarte mult faţă de cum apreciasem iniţial dar mersul pe zăpadă s-a dovedit mai obositor. Uşa refugiului este larg deschisă. Oare mai este cineva? Nu, însă cine a trecut pe-acolo ultima dată nu s-a gândit că poate este util să o închidă bine! Dacă ar fi fost vânt şi ar fi viscolit, ar fi fost plin de zăpadă înăuntru! Refugiul este solid, din piatră (vechiul refugiu din căldarea de sub Moldoveanu a fost luat de avalanşă acum mulţi ani), încap lejer 10 oameni pe priciuri, destul de curat înăuntru dar cu gemuleţul de la uşă lipsă. Sunt şi două pături aruncate pe patul de lemn şi când ne uităm mai bine vedem că de fapt nu suntem singuri... pe priciul de sus un şoricel se uită curios la noi... şi viceversa. Întrucât culcuşul dumnealui pare să fie printre pături şi nu considerăm că este cel mai de dorit partener peste noapte îl poftim afară, în adăposturile lui de sub pietre şi înţelege aluzia chiar dacă mai târziu se va auto-invita din nou înăuntru, el sau un prieten de-al lui...

Ceaţa se subţiază numai târziu, după 7 seara, şi asta pentru scurt timp. Către nord, departe, în satele de la poalele Făgăraşului, apar luminile. Între timp am încercat să acopăr şi gaura din uşă, locul fostului geam, cu o bucată mare de plastic găsită înăuntru, împăturită în cât mai multe straturi pe care am fixat-o cât am putut de bine cu nişte sfoară. Un vânt foarte puternic probabil că o va smulge dar deocamdată este suficientă şi oricum altă soluţie nu văd. Timpul trece repede, pe afară nu avem prea multe de văzut şi dacă se lasă întunericul va trebui să ne pregătim de somn. Indiferent ce va fi mâine suntem mulţumiţi că am ajuns măcar până aici. Cam înghesuială în sacul de dormit şi cu aparatul foto şi cu sticla de apă şi cu butelia dar e mai sigur aşa. Pe la 12.30 ies puţin afară să văd ce se mai întâmplă; din păcate puţine stele, este încă ceaţă, nu bate vântul aproape deloc şi dacă stingi frontala e un întuneric apăsător. Înapoi în sac dar nu pentru multă vreme... zgomote suspecte, parcă de pungi foşnite... Tot căutând cu lanterna l-am văzut şi pe infractor, nu ştiu dacă era acelaşi şoricel sau o rudă de-a lui şi, evident, îşi băga şi el nasul pe unde îi mirosea a mâncare. Nu prea ne-a convenit asta aşa că l-am rugat să se mulţumească doar cu nişte biscuiţi iar pungile cu mâncare le-am agăţat de trepiedul foto pus la înălţime maximă pe masa de fier, în speranţa că nu se poate căţăra acolo.