Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook
Bookmark and Share
Postat de: Kiru Chiş Dorin in de-ale lui chis dorin

Pentru cei formaţi pe crestele Carpaţilor româneşti, Pirineii sunt o posibilă opţiune. Sunt doar cu puţin mai înalţi decât munţii noştri, etalând piscuri de 2800-3400m şi exceptând turele de iarnă, nu ridică probleme tehnice deosebite, doar că distanţele pe verticală sunt remarcabile astfel că îţi trebuie o minimă condiţie fizică pentru a-i aborda.În vara anului 2013 am făcut câteva trasee în zona Posets-Maladeta, din care am ales ceea ce ne-a plăcut cel mai mult: ascensiunea pe vârful Aneto. Aşadar...

Fără să ne gândim că ce-i prea mult strică, ne bucurăm de încă un cer fără nori. De astă dată suntem cu rucsacul făcut încă de cu seară pentru a prinde autobuzul de ora 7, cu intenţia de a călători până la capătul liniei. Autobuzul e aproape gol însă la Llanos del Hospital, un loc faimos în circuitul curselor de schi fond, o mare de oameni acoperind toată plaja vârstelor, echipaţi şi îmbrăcaţi după ultimele standarde montane, iau în primire habitaclul, înviorându-l cu râsetele şi sporovăiala lor. Cei mai mulţi au venit până aici cu propriile autoturisme pe care le-au lăsat în parcarea amenajată înainte de bariera ce se ridică doar pentru cursele autobuzului.

La Besurta este capătul liniei. O cabană de lemn ferecată şi o ciupercă cu bănci şi mese marchează locul. Cu toate că din Benasque până aici drumul a câştigat pe nesimţite 700m altitudine, staţia este cufundată încă în umbră şi doar creasta cu gheţarii ei scânteiază. În timp ce o parte din grup, printre care şi noi, se înşiruie pe poteca ce urcă la refugiul La Renclusa, ceilalţi o iau şi ei şerpeşte, mai departe, pe vale.

Refugiul se iţeşte pe un promontoriu, 200m mai sus. De data asta intuiţia mai mult încurcă decât ajută fiindcă terminologia este inversată: câtă vreme refugiul, în acepţiunea spaniolă a termenului, desemnează o cabană ultradotată, la intrarea căreia te descalţi, unde găseşti confort, apă caldă, curent electric, o bucătărie capabilă să-ţi servească contra cost câteva feluri de mâncare şi unde la nevoie, pe heliportul modern, poate veni helicopterul, cabana este un jalnic adăpost, de multe ori lăsat în paragină, cu nimic mai dichisit ca o cuşcă de câini. Facem deci un scurt popas la refugiu şi intru să văd care e aerul, după care ne continuăm urcuşul pe vale, până ce ieşim în soare şi putem să ne trântim în iarbă pentru micul dejun.

Cei ce şi-au propus să urce azi Aneto trec în grupuri mici pe lângă noi. Să tot fie între 50 şi 100 de persoane. Faţă de rucsacul nostru ce nu trădează şi nici nu conţine alt echipament alpin înafara colţarilor necesari pe gheţar, de rucsacurile lor atârnă pioleţi şi colaci de coardă ce le dau un aer profesionist. N-am mai umblat niciodată cu colţari, dar nu cred să fie mare filosofie şi-apoi, pe unde trec zilnic atâţia oameni  nu cred să fie cazul de asigurare în coardă, crevase şi alte sperietori. Mâncăm aşadar meticulos, bucurându-ne de vremea bună şi de împrejurimile autentic montane. Nu pot să nu mă gândesc la viaţa mea obişnuită, cea pe care o trăiesc 11 luni pe an. Subiectul revelaţiei mele este legat de hrana zilnică, abundentă, aş putea spune, în dezacord total cu mişcarea şi efortul fizic cvasinul. Ultimele două zile mi-au demonstrat (dacă mai era cazul) că un efort fizic considerabil poate fi menţinut cu doar două felii de pâine şi o conservă, fiecare îmbucătură peste, dezechilibrând sau îngreunând.

Pornim şi noi. Suntem ultimii. Următoarea etapă este un perete oblic, puternic fragmentat, încărcat cu stânci şi presărat cu petece de iarbă. Traseul este greu de urmărit şi urcăm oarecum la întâmplare. Grupurile ce ne-au depăşit în timpul micului dejun au ajuns deja în porţiunea lui superioară, dispărând din raza vizuală. Faptul că nu urmăm o cărare cu pantă constantă ne rupe ritmul, obosindu-ne. Mai poticnindu-ne, mai icnind, ajungem şi noi în porţiunea superioară, sub un vag perete ce constituie creasta secundară susţinută de Pico de la Rencllusa şi cele două vârfuri Portillon, cel Inferior (2765m) şi cel Superior, printre care trebuie să trecem dincolo de creastă. Au apărut şi petecele de zăpadă. De la această altitudine, creasta din spatele nostru, ce delimitează graniţa cu Franţa, se vede ca-n palmă.

Avem probleme de orientare. Momâile au dispărut cu desăvârşire. Bâjbăim. Două siluete colorate ce se detaşează de masa peretelui ne fac semn să venim pe acolo. Sunt doi băieţi, aproape copii, pe rucsacul cărora atârnă un colac de coardă. După o scurtă căţărare facilă depăşim micul perete şi intrăm în căldarea vecină de unde avem panorama întregului traseu până pe Aneto. Mai avem de urcat 3-400 de metri altitudine pe sub muchia Portillonului, după care urmează un parcurs lung, în pantă domoală, direct pe gheţar. Avangarda clienţilor pentru Aneto tocmai atacă această mare pată albă ce scânteiază sub soarele tot mai puternic.

În continuare traseul este accidentat, presărat cu bolovani ciclopici printre şi peste care ne căutăm drumul cu ochii la momâi. Configuraţia peretelui ne obligă şi să urcăm şi să coborâm, ceea ce ne solicită din nou. Ne oprim pentru a ne regăsi suflul. Topim primele batoane, apoi ne continuăm parcursul. Petece de zăpadă tasată apar tot mai des, tot mai extinse, până când plapuma albă ce acoperă grohotişul devine compactă. Bocancii amprenteză stratul superficial de zăpadă muiată, dincolo de care râcâie neputincioşi cristalele dure de gheaţă. Alunecăm des şi în momentul în care petecele de zăpadă devin omniprezente, hotărâm să trecem la colţari. Băieţii pe care i-am ajuns pe creastă îşi scot la rândul lor jucăriile.

Soarele a început să ardă. Cu toate că temperatura e plăcută, nivelul ridicat al radiaţiilor ne îndeamnă să ne îmbrăcăm windstoperele. Avem deasupra capului un cer profund, incredibil, aproape indigo. Peisajul este de un primitivism brutal. În universul alb, gri, albastru, echipamentul montan e singurul ce poluează cromatic. Facem primii paşi pe colţari. De data asta paşii sunt fermi, fără derapaje, ceea ce contribuie din plin la conservarea energiilor. Efortul fizic este totuşi plăcut, aducând o sălbatică poftă de viaţă.

Până la urma făcută de echipele ce înaintează în şir indian pe gheţar, urcuşul e pieptiş. Pas după pas, menţinând ritmul, dăm gata urcuşul. Exerciţiul fizic ne face bine. De la altitudinea la care am ajuns, Pirineii încep să se înşiruie sub noi într-un noian de creste ce se întretaie ca valurile unui ocean. Am ajuns din urmă ariergarda echipelor de vârf şi ne intercalăm printre alpinişti. Din loc în loc câte o muchie de piatră străpunge de dedesubt plapuma de zăpadă, dar e prea îngustă ca să justifice scoaterea colţarilor. Metalul ascuţit râcâie şi derapează pe piatră, apoi regăseşte din nou zăpada tasată în care se înfige ca-ntr-un suport.

Cărarea ce urcă încetişor gheţarul pare interminabilă. Rucsacul nu ne îngreunează şi înaintăm rapid, depăşind câteva grupuri mai lente. Deasupra se ridică pereţi abrupţi de piatră ce se termină sus în creasta principală, iar în faţă, mult în faţă, avem căciula de piatră a vârfului Aneto.

Consistenţa zăpezii se schimbă, făcându-ne atenţi. Dacă până acum am păşit pe o plapumă de topitură ce ne absorbea călcătura, de la o vreme substratul a devenit din ce în ce mai tare, până ce suprafaţa moale a dispărut, lăsând în locul ei doar zăpadă cristalizată. De astă dată chiar suntem pe gheţar. Apa provenită din topire nu mai are stratul sugativant care s-o reţină şi curge în mici pârâiaşe ce fierăstruiesc canioane miniaturale peste care păşim fără probleme. Acolo unde cristalele sunt mai compacte, lumina irizează vag albăstrui, parcă vrând să marcheze temperaturile negative. În rest, masa de gheaţă înglobează particule de nisip ce-i împrumută un aer mizer. Nimic din toate astea nu ne creează senzaţia de pericol şi încercăm o binecunoscută stare de bine pe care doar efortul fizic este în stare să o susţină.

Pas cu pas ne apropiem de asaltul final. Panta se accentuează şi apare din nou zăpada topită ce ne absoarbe efortul. În faţa noastră, legat în coardă, păşeşte un cuplu tânăr. Sunt francezi. El, mai în formă şi mai experimentat, ea târâtă pe munte, respirând zgomotos, întretăiat. Îmi stau în drum. Pe de-o parte merg mai încet decât mi-ar place mie, pe de altă parte merg suficient de repede ca să nu-i pot depăşi. Urcuşul îmi face o reală plăcere şi doar cei doi ce-mi stau în cale mă jenează. Câtă vreme fata mai că-şi dă duhul, noi urcăm în spatele lor fără cel mai mic chin. Normal ar fi să sesizeze că ne jenează şi să se oprească pentru a ne lăsa să le-o luăm înainte pe cărarea tăiată în zăpadă, dar băiatul pare să facă concurs şi-şi trage coechipiera după el, ignorându-i oboseala evidentă. Situaţia durează destul de mult până ce reuşim să depăşim, dar nici aşa nu e bine. Nu am nici un motiv să lungesc pasul peste limita de confort iar cei doi se ţin în trena noastră, suflându-ne în ceafă. Cum naiba am ajuns să urc Aneto ca la concurs? Într-un final e evident că fata nu mai are aer şi-i pierdem în urmă.

-I-ai văzut pe ăştia? mă întreabă Cosmi. Tipul o zorea din spate şi-i tot zicea să ne depăşească, exact ca în bancul cu cele două furnici care merg să omoare un elefant.

De aici înainte urcuşul devine extenuant. Panta s-a mărit brusc şi păşim sacadat, ca pe o scară. Ca şi cum nu ar fi de ajuns, acolo unde zăpada se termină şi intrăm pe lespezi ne dăm seama că vârful nu e cuşma de piatră pe care am văzut-o tot timpul de pe gheţar, ci undeva dincolo de ea. Ne scoatem colţarii şi continuăm urcuşul tot mai abrupt pe tălpile Vibram. De data asta suntem pe creastă. În dreapta, avem sub noi căldarea Creguena, cu pantele ei înzăpezite şi ochiuri de apă de un albastri azur incredibil, iar în stânga prăpastia de câteva sute de metri a unor pereţi drepţi. Chiar înainte de vârf creasta se îngustează brusc, transformându-se într-o lamă zimţată, în punctul ei cel mai dificil nu mai lată de jumătate de metru. Suntem la „puntea lui Mahomed”.
Curentul de aer ce trece de pe versantul însorit pe cel umbrit mă face atent. Nu-mi dau seama dacă efortul prelungit sau doar hăul înfricoşător de sub mine e cauza unui tremur pe care-l simt în picioare, aşa că fără ruşine trec pasajul în patru labe, ca bebeluşii.

-Eu rămân, mă anunţă Cosmina.

-Nu e cine ştie ce, încerc să o încurajez.

-Nu mai merg.

-Ok. Mă întorc imediat.

Din spate, nişte moşulici simpatici ne fac galerie. De aici creasta se mai lăţeşte un pic şi la câţiva metri e plantată borna de vârf. Spaţiul e strâmt, dar suficient ca să adăpostească o mică vitrină ce protejează statueta unui sfânt şi o mare cruce din metal, împodobită cu piese textile divers colorate.
Îmi permit un moment de respiro şi îmbrăţişez cu privirea culmile montane ce se întind roată în toate direcţiile. Înspre vest caut vârfurile masivului Ordessa, dar poate distanţa sau poate doar perspectiva mă împiedică să le recunosc. E o zi frumoasă şi aici, la 3404m trăiesc nu satisfacţia unei izbânzi cât mai degrabă bucuria de a fi împlinit.

Când revin, dau peste cuplul francez ce blochează puntea. El este de o parte, ea de cealaltă, legaţi cu aceeaşi coardă. Fata e terifiată şi plânge, el, foarte ferm, aproape o obligă să-l urmeze. Nu înţeleg exact cuvintele, dar din ton şi din mimică deduc că se oferă să o asigure cu coarda, ceea ce este desigur o cacialma, câtă vreme el însuşi nu este asigurat. Gestul mi se pare criminal, dar nu e treaba mea aşa că aştept, din ce în ce mai iritat, ca băiatul să cedeze şi să înţeleagă situaţia, lucru care se şi întâmplă, în cele din urmă. În ceea ce mă priveşte, mă revoltă nesimţirea cu care aceşti tineri ne-au jenat ascensiunea, iar în ceea ce-i priveşte, raporturile dintre ei în care ambiţia băiatului îi provoacă partenerei sale suferinţă. Nu sunt de părere că neatingerea bornei din vârf anulează ascensiunea. Din contră, cred că buna dispoziţie şi senzaţia de bine, de sănătate, sunt cele care clasează experienţa printre reuşite.

O regăsesc pe Cosmina şi savurăm portocalele şi batoanele rezervate acestei zile. Suntem la peste 3000 de metri, într-o zi splendidă, la capătul unei reuşite. Singurul lucru supărător e soarele. Radiaţiile puternice ne-au provocat arsuri iar Cosmina are faţa umflată. În încercarea de a ne proteja ne-am îmbrăcat din cap până-n picioare, dar e clar că trebuie să caut o cremă de protecţie la magazinul din camping.

Coborârea pe pantele abrupte de zăpadă devine o plăcere. Ne punem din nou colţarii pentru a preveni o alunecare fatală, şi eliberaţi de efort ne permitem să savurăm peisajul. Siluetele minuscule ce se mişcă precum furnicile dealungul cărărilor tăiate peste gheţar ne dau măsura acestui peisaj grandios. Ca să variem, hotărâm să nu ne întoarcem pe propriile urme, ci să coborâm de-a dreptul pe valea ce se deschide sub noi, pe la Ibon del Balterillo, la Plan d`Aiguallut. Pe harta noastră apare pe această direcţie linia punctată a unui traseu, iar peste gheţar, linia unei cărări pare să ţintească spre talvegul văii.

Odată intraţi pe linia văii, panta se accentuează. Având pasul sigur ne permitem o coborâre în viteză până la ieşirea de pe zăpadă, unde traseul se pierde. Ne scoatem colţarii şi continuăm coborârea peste stâncile şi bolovanii aderenţi, ghidaţi uneori de momâi, alteori la libera inspiraţie. Porţiunea până la lac este extrem de accidentată şi de aridă, dar de aici în jos ajungem la altitudinea munţilor noştri şi peisajul începe să le semene. Poteca coboară uneori serpentinat pe plaiuri înierbate ce ne îmbie la popas, rătăceşte alteori obligându-ne să ne orientăm şi în final, după ce depăşim bifurcaţia a cărei ramură trece spre refugiul Renclusa printr-o şa de sub Collado de la Renclusa (2282m), ieşim într-o poiană magnifică ce nu poate fi decât Plan d`Aiguallut. Într-un şes întins mărginit de culmi aride, un râu se încolăceşte în meandre năucitoare. Locul are atâta farmec încât aduce turişti de o zi care nu au ambiţia vreunei ascensiuni, ci doar vin aici să stea în iarbă şi să se bucure de peisaj. Probabil că poteca pe care am coborât traversează râul pe undeva pe o punte, însă picioarele noastre greu încercate tânjesc după o bălăceală în apa limpede, bălăceală pe care nu le-o putem refuza. Soarele stă să apună în dosul crestei şi lumea părăseşte poiana coborând spre staţia de autobus în timp ce noi, cu ochii pe ceas, ne permitem să le luăm locul pentru câteva minute. Mai departe poteca transformată în bulevard coboară pe lângă cascada d`Aiguallut al cărei debit bogat dispare în chip misterios câteva sute de metri mai jos într-o insurgenţă impresionantă străjuită de pereţi de calcar verticali, ce nu poate fi decât Forau d`Aiguallut. Fără a fi la fel de grandios, locul seamănă pe undeva cu Cetăţile Ponorului. Mai avem timp până la ultima cursă de autobuz aşa că explorăm curioşi cei câţiva zeci de metri de chei şi de pe firul văii, şi de la un balcon cocoţat la înălţime în perete, apoi ne lăsăm la La Besurta.

Ne retragem într-o poiană ca să cinăm resturile de mâncare de pe fundul rucsacului, dar suntem repede alungaţi de nişte ţânţari violenţi de care scăpăm venind în staţia de autobuz, ceva mai retrasă faţă de râu.

Umbra înserării a prins deja în mreaja sa fundul văii. De pe poteca ce coboară de la refugiu, grupuri de turişti obosiţi se adună pe băncuţele din staţia de autobuz. A fost o zi minunată pentru ascensiune şi toată lumea e binedispusă. Se fac glume, se discută tare, se râde fără reţinere şi toate aceste manifestări acoperă oboseala ce tinde să cuprindă musculatura oprită din efort. Azi, toată lumea a ajuns pe vârf şi într-un fel, această reuşită comună tinde să ne apropie.

La ora 21 fix, ultima cursă a zilei pleacă spre Benasque. Autobuzul curat şi elegant ne bucură, apoi ne regăsim cortul şi după o completare a cinei şi un duş fierbinte, trecem direct la somn. Vârful Aneto ne-a plăcut.

Informatii complete despre intreaga tura in Pirinei: http://www.proexpedition.org/destinatii/Pirinei2/pirinei2index.htm

Dorin Chiş - Oradea - august 2014    


Autor: Kiru Chiş Dorin
Vizualizări: 6056, Ultima actualizare: Luni, 20 Oct 2014


Comentariu
Virgil Iordache Virgil Iordache, Joi, 11 Dec 2014, 19:02

M-am logat special ca să te felicit pentru acest frumos raport de tură:-)

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii