Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Știrile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Dupa 21 de ani în Cheile Carașului și Cheile Nerei

Bookmark and Share

Dupa 21 de ani în Cheile Carașului și Cheile Nerei

           Nu, nu am reeditat o excursie făcută în urmă cu mai mulți ani cu toate că îmi doresc tare mult să mai ajung prin acele locuri. Pur și simplu doresc să-mi reamintesc și să scriu despre o excursie făcută în Cheile Carașului și Cheile Nerei în urmă cu 21 de ani, care m-a marcat mult timp. Care a fost și rămîne chiar și acum, după ce am văzut Apusenii și Făgărașului (munți emblematici), una dintre cele mai frumoase excursii făcute de mine, o excursie  de suflet. Poate pentru că Aninei, alături de Apuseni sunt cei mai frumoși munți (în opinia mea, desigur) sau poate că a fost prima excursie „adevărată”. O excursie „plină”, altfel decât cele pe care le făcusem până atunci. O excursie de șase zile în care am văzut păduri seculare neatinse, fânețe pline de flori, inegalabilele chei ale Nerei, peșteri mari, frumoase și mai ales sălbatice, cum nu mai văzusem și nici nu mai visasem până atunci, am cunoscut localnici primitori și câte și mai câte…. Am cunoscut un colț de țară mirific pe care îl recomand tuturor. După ce am văzut Apusenii, un alt colț de rai, mai cunoscut de iubitorii muntelui, i-am spus Marianei (partenera de viață și de călatorie din Apuseni) cât de izbitor de mult seamănă cu Aninei, cu Cheile Carașului și Cheile Nerei; munți nu foarte înați, cu păduri seculare dar și poieni cu iarba și florile până la brâu, multe ape, peșteri deosebite, cătune sau doar case izolate și fără electricitate dar cu localnici foarte primitori, aceleași peisaje de basm.

Câțiva ani după acea excursie am ținut minte tot traseul. Un traseu pe care puteam să-l refac fără hartă chiar dacă marcajele erau foarte deficitare. Și care chiar l-am refăcut în minte de mai multe ori, cu mare plăcere. Erau excursii pe care le uitam după un an, dar aceasta nu-mi ieșea din minte cu nici un chip. Ultima data mi-am amintit-o anul trecut când i-am povestit-o lui Sorin Castravete, partenerul de aventură. La puțin timp după acea excursie a plecat în Anglia și nu am mai vorbit cu el 20 de ani. Până anul trecut când m-a contactat prin intermediul internetului. Și i-am povestit-o cu mare bucurie, mai ales că el uitase tot. Evident că și eu am uitat multe lucruri, multe amănunte. Au fost totuși 20 de ani.

Faptul că după 20 de ani am început să uit multe amănunte din acea excursie iar fotografiile au început să se degradeze, m-a determinat acum, să încerc cu un ultim efort de memorie, să aștern aceste rânduri. Fotografiile din această excursie sunt din păcate alb-negru și nici nu se ridică la o calitate deosebită decât din punct de vedere sentimental. Au fost facute pe film alb-negru cu un aparat modest, au fost prelucrate de mine acasă (de la developarea filmului și până la expunerea lui pe hârtie fotografică) cu resurse și venituri modeste. Iar trecerea anilor, până am reușit scanarea filmului, și-a pus amprenta pe calitatea fotografiilor.

În urmă cu exact 21 de ani, tot în luna Septembrie și tot pe la începutul lunii...m-a căutat George A. Gherghe,  vărul meu, spunându-mi că un fost coleg de-al lui de facultate dorește să mă cunoască și să-mi propună ceva. Îi tot vorbise de mine și de pasiunea mea pentru munte. Fiind în concediu (primul meu concediu) i-am invitat pe la mine. Atunci, la început de săptămână, într-o lune, pe 3 Septembrie, l-am cunoscut pe Sorin care rapid a intrat în miezul problemei și mi-a propus o excursie de câteva zile în munții Aninei și Cheile Nerei. Mi-a spus pe scurt cam pe unde sunt amplasați (spre rușinea mea nici nu auzisem de ei) și cam care sunt obiectivele de vizitat și imediat idea m-a incitat. Mai ales că eram la început de concediu și nu aveam planificat nimic. După un plan „minuțios” la un pahar de țuică, am stabilit în 30 de minute totul. Eu, având mai mult timp, urma să mă ocup de cumpărarea biletelor de tren și a bateriilor pentru lanterne, de pregătirea cortului. Și în seara zilei de 4 Septembrie iată-ne în Gara de Nord, sau mai corect spus pe mine cu aproape tot bagajul și două bilete de tren cu destinația Reșița. În jurul orei 23: 00, cu 5 minute înainte de plecarea trenului am început să intru în panică pentru că Sorin încă nu apăruse. Singur oricum nu plecam. Și…salvare. A apărut și Sorin în ultima clipă. Am apucat în fugă să ne căutăm vagonul și locurile. La urcarea în tren, țin minte, ne-am mirat fiecare de rucsacul celuilalt: al lui Sorin era aproape gol, parcă „fugise” de acasă și nu luase (în mare, din câte îmi amintesc) decât un trening de dormit, sacul de dormit, două săpunuri mari, patru sau șase ouă fierte (în suport special de plastic), periuța și pasta de dinți, un prosop, cartea din colecția Munții Noștrii cu Aninei (nr.17), o jumătate de pachet de țigări și... cam atât. Eu aveam restul: cortul (5kg), cuțit, lanterne echipate cu baterii (două, una și pentru Sorin din acelea mari, pătrate, cu oglinda mare, cu patru baterii și două faze, cred că nemțești), 8 baterii de rezervă (R20), sac de dormit, aparatul foto, cordelină, bidon de apă, pahar, tacâmuri, mâncare (+ pâine + carne crudă congelată), trusa de ras, trusa medicală, trusa de mărunțisuri (ace siguranță, trusă cusut, bec rezervă lanternă, chibrit, săpun, spirt solid etc.), și altele de care nu-mi mai amintesc. Evident, în 1990 echipamentul era precar, nu aveam la noi nici măcar o pelerină de ploaie impermeabilă, dar eram înarmați cu multă voie bună și ambiție, cu dorința de a cucerii munții.

Și după un șuierat prelung trenul a plecat spre Reșița, destinația noastră.

 

Ziua 1 (Miercuri, 5 Septembrie)

După o noapte de mers ne-am trezit și la propiu și la figurat în Reșița, un oraș pe care nu-l mai văzusem niciodată. Și am avut ocazia să vedem o parte din el pentru că a trebuit să căutăm autogara de unde am luat un autobuz cu care am mers cca 30 de minute până în Carașova, localitatea de unde începea excursia propriu-zisă, de unde urma să urcăm prin Cheile Carașului. Tot în Carașova am mâncat ouăle aduse de Sorin și am împărțit bagajul. Apoi, după ce ne-am informat la o localnică cu privire la locul pe unde trebuia să părăsim localitatea, am pornit la drum. Începea excursia  visată de Sorin. Nu după mult timp am părăsit localitatea prin locul indicat de localnică și de ghidul din colecția Munții Noștri și am început să urcăm pe o potecă frumoasă care șerpuia pe malul stâng al râului Caraș. Marcajul era destul de deficitar (ca de altfel în toată excursia) dar nu am avut probleme de orientare, poteca conturându-se foarte clar paralel cu apa, iar când aveam oarece dubii, ne salvau explicațiile foarte clare și exacte din ghid. Deschideam ghidul mai mult ca o asigurare că suntem pe drumul cel bun și pentru a ne documenta cu privire la locația peșterilor pe care nu doream să le ratăm. Nici nu am început să ne încălzim bine, că am și întâlnit pe stânga potecii, dincolo de Caraș, prima peșteră pe care am vizitat-o: Peștera Liliecilor formată dintr-o singură galerie lungă de 640m. Am făcut o fotografie intrării, de la distanță și am traversat Carașul plini de entuziasm. 


Ne-am lăsat rucsacii sub un pom după ce am luat la noi strictul necesar (lanterne, cordelina și câte o haină mai groasă) și am început excaladarea peretelui vertical de la intrarea în peșteră înalt de 10-15m. După câțiva metri aproape verticali și nu după puțin efort, iată-ne la intrarea peșterii. De urcat am urcat, să vedem cum o să mai coborâm. La intrare, galeria peșterii are 10m înălțime și tot atâta lățime. Am început explorarea peșterii trecânt prin galerii minunate mai largi sau mai înguste, săli mai mari sau mai mici, am văzut stalactite și stalagmite, coloane imense care uneau podeaua cu tavanul. 


Nu mai văzusem așa ceva până atunci și eram fascinați amândoi. Nu după mult timp de la intrare, lumina lanternelor a scăzut mult în intensitate și ne îngrozea gândul că încă din prima zi și în prima peșteră trebuia să înlocuim bateriile. Mai aveam multe zile de excursie și speram noi multe peșteri, așa că am hotărât să folosim lanternele alternativ, să avem în permanență doar o lanternă aprinsă. Și o curiozitate: peștera avea un nume sugestiv dar noi străbătusem aproape 50 de metri și…niciun liliac. Totuși de unde îi venise numele? Poate că în trecut era populată cu lilieci. Dar aveam să aflăm într-o sala imensă unde și-au făcut brusc apariția și liliecii care ne-au luat prin surprindere că nu mai nimeream să ne punem mai repede ceva pe cap. Apoi am observat pe talpa peșterii movilițe conice de guano depuse de coloniile de lilieci. După alți 150-200m parcurgând și câteva cotituri ale galeriei am întâlnit pe talpa peșterii câteva ponoare prin care se drenează apa de infiltrație, probabil primăvara la debite mai mari și ploi. După câțiva zeci de metri și o cotitură la dreapta a galeriei, am ajuns la primele concrețiuni mai importante și mai frumoase. 


De aici peștera devine mai frumoasă, formațiunile întâlnite devin mai numeroase iar galeria face mai multe coturi dintre care am remarcat unul brusc la dreapta, apoi, mai departe, unul la stânga. 


Când admiram cu mai multă atenție și nerăbdare să vedem tot mai mult, am ajuns în capătul peșterii. Am citit in ghidul pe care îl aveam la noi că ne aflam la 110m sub șoseaua Reșița – Carașova. Și tot acolo am citit că peștera este lipsită de un curs de apă permanent (asta ne-a ușurat și noua parcurgerea ei) și doar la precipitații atmosferice bogate, ultima jumătate a peșterii este parcursă de apa care se pierde printr-un aven.

După vizitare, ne-am chinuit un pic (mai mult) să coborâm peretele vertical de la ieșire (intrare). Chiar dacă de la gura peșterii cobora un cablu, acesta nu ajungea decât până la jumătatea distanței, suficient de sus cât să nu putem sării. Noroc cu cordelina pe care o luasem cu noi.

Am plecat mai departe parcă mai împliniți, în pas vioi, uneori prea vioi astfel încât am trecut pe lângă Peștera de sub Cetate II fără să o vedem, chiar dacă am fost atenți și la detaliile din ghid. Am căutat-o puțin fără rezultat. Renunțând la ea, am urmat șerpuirea potecii pe malul Carașului până în locul numit „La Prolaz” unde a trebuit să traversăm apa într-un mod mai inedit. 


Nu după mult timp a urmat un urcuș mai pronunțat, parcă nefiresc pentru acești munți. Pe alocuri am “cuplat 4X4”, dar, din fericire nu a durat decât 15-30 minute și am ajuns în Podișul Iabalcei, unde am traversat o livadă de pruni. Loc în care, pe lângă faptul că am avut probleme de orientare, ne-a mai întâmpinat și un câine care însoțea oile la păscut. Cu toate că era foarte departe, ne-a simțit și a alergat spre noi lătrând ca la urs. Când mai avea cca zece metri pâna la noi, am intrat în panică neștiind ce să facem. Primul lucru a fost să ne dăm jos rucsacii. În momentul când i-am trântit pe pământ s-a oprit și câinele din alergat, lătrând parcă și mai puțin înspăimântător. În sfărșit ne-a venit și nouă inima la loc. Încet, încet, chiar ne-am împrietenit (evident cu ajutorul biscuiților din rucsac) făcând și poze împreună. 


Ne-am luat rămas bun și am plecat mai departe. Mai aveam drum lung și aveam și probleme de orientare, marcajul fiind extrem de rar și foarte șters. Nici poteca nu ne ajuta mereu, fiind uneori mai puțin pronunțată iar alteori se bifurca în două sau chiar mai multe potecuțe. Poteci făcute de ciobani cu oile la pășunat și de localnici care-și aveau în împrejurimi livezi, culturi de porumb sau sălașuri.

Cu puțin timp înainte de a ajunge la Cantonul Silvic Comarnic, destinația finală pentru prima zi, ne-am întâlnit cu un grup de turiști care ne-au explicat pe unde trebuie să urmăm drumul spre Peștera Emil Racoviță, obiectivul nostru principal de a doua zi.

Dupa-amiază, târziu, am ajuns la canton unde doream să punem cortul, dar până la urmă am dormit în canton. S-a descurcat Sorin de cazare în condiții de lux față de cort, dar tot fără lumină. Am fript și am mâncat carnea care se dezghețase între timp, ne-am spălat pregătindu-ne de culcare dar nu ne-am culcat ci după lăsarea întunericului am plecat la pescuit cu lanterna în pârâul din apropiere, cu puștiul de la canton. Nu mai știu dacă am prins, probabil 1-2. Avea o furcă făcută dintr-un băț de un metru, cu două cuie la unul din capete. După partida de pescuit am băut un lapte fiert și ne-am culcat.

 

Ziua 2 (Joi, 6 Septembrie)

Ei bine, ziua a doua a fost mult diferită față de prima, pentru că nu am mers așa mult. După ce ne-am trezit, am plecat cu nerăbdare la Peștera Emil Racoviță, care era relativ aproape, circa o oră de mers prin pădure pe malul râului Caraș. Această peșteră, mai scurtă decât Peștera Liliecilor (350m), dar parcă mai frumoasă, mi-a plăcut foarte mult. A fost mai „cochetă”, mai sălbatică, sau doar cu mai multe formațiuni, nu știu exact, dar mi-a plăcut foarte mult. Chiar mai mult decât Peștera Liliecilor.

La intrarea în Peștera Emil Racoviță am ajuns mult mai ușor, urcând lin panta din față printre copaci. 


După câțiva metri de la intrare, în care galeria a făcut două coturi bruște, am început să întâlnim anemolite (stalactite și stalagmite deviate prin împingerea laterală a apei) care au devenit mult mai numeroase în scurt timp când am ajuns în Sala cu Anemolite. 


Am plecat mai departe prin galeria din ce în ce mai strâmtă dar înaltă și am ajuns în Sala Minunată. 


Bine ales numele pentru că întradevăr era minunată. 


A urmat și ultima sala, Sala cu Prăbușiri un alt nume emblematic pentru că aici, peștera se termină fiind închisă de blocuri de calcar prăbușite.

După vizitare, poze și comentarii, ne-am întors la canton. Doream să vizităm și Peștera Comarnic despre care citisem că ar fi foarte lungă și deosebit de frumoasă. Oare putea fi mai frumoasă decât cele două peșteri pe care le vizitasem până acum și care pe noi ne fascinase, ne cucerise cu adevărat? Din păcate era încuiată, vizitarea făcându-se doar cu ghid. Ghid care, era plecat acasă, în localitatea de baștină. Salvarea a venit tot de la puștiul de la canton: ne-a condus în peșteră după ce a scos din balamale ușa de la cabana ghidului pentru a lua cheia de la peșteră și două lămpi cu carbid, mult mai bune decât lanternele noastre. 

pestera comarnic (intrare)

Și a început aventura. Am început vizitarea celei mai lungi peșteri din Banat (4040 m din care 1600 m de galerie inferioară nevizitabilă) și cea mai lungă văzută până acum de mine (cred). Puțin după intrare, una dintre lămpi nu a mai funcționat și am abandonat-o, urmând să o recuperăm la întoarcere. Am mers prin mai multe galerii și săli, am văzut o mulțime de stalactite și stalagmite, coloane și multe alte formațiuni interesante pe cere ni le-a arătat și prezentat ghidul nostru de ocazie. Am început vizitarea cu Sala Mică cu Blocuri, numită așa din cauza blocurilor mari de calcar de pe talpa ei și peste care a trebuit să trecem. Asemenea blocuri am întâlnit în mai multe porțiuni ale peșterii. Apoi, după ce am mers cca 100-150m prin galeria principală, ne-am abătut puțin din drum, spre stânga, să vedem și Sala Zebrelor. Am revenit în galeria principală și urmărind drumul, am trecut rapid de Sala Mare cu Blocuri și Sala cu Argilă unde se află formațiuni stalagmitice cu adevărat monumentale. Nu mai rețin exact, posibil ca din Sala Mare cu Blocuri sau din Sala cu Argilă să ne fi abătut din drum, spre dreapta (sud-vest), prin Galeria Arcuită, care mai târziu se intersecta cu galeria principală. 


Mai departe am ajuns la „Muzeu”, unde se află foarte multe forme concreționare unele mai interesante decât altele. După alte câteva sute de metri în care galeria face câteva cotituri bruște, unde am văzut pe pereți scurgeri parietale deosebite și la un moment dat am întâlnit, pe talpa peșterii, baraje stalagmitice foarte înalte care primăvara închid mici lacuri de acumulare de aproape un metru adâncime, am ajuns la Sala de Cristal în care am văzut alte sclupturi ale naturii, o minunăție, la fel ca și Sala Domului care a urmat după alte 2-300 m, împodobită cu fantastice stalactite de un alb imaculat, pur. 


Mai departe galeria principală s-a ramificat, noi urmărind ramura din stânga (spre sud-est) până în Sala Virgină, unde ochii ne-au fost delectați cu stalagmite frumos colorate. 


Aveam să aflăm că de la intersecție, galeria din dreapta urmând un drum nu tocmai ușor ne ducea la a doua intrare în peșteră, acolo unde râul Ponicova intră în etajul inferior de 1.6 km al peșterii, pe care-l străbate la debite mari.  Oricum acest etaj inferior al peșterii nu puteam să-l străbatem din cauza sifoanelor. În final am ajuns la un mic lac (sifon) unde puștiul care ne conducea a prins câtiva raci pe care i-am fiert seara și i-am mâncat (era prima oară cand mâncam eu raci, am mai mâncat de atunci de mai multe ori, dar niciodată nu au fost la fel de buni; poate a contat și apa). 


Țin minte că, în capătul peșterii, puștiul și-a adus aminte că trebuie să adune vitele (era târziu și se însera) și ne-am întors foarte repede. Pe unde ne permitea terenul am fugit și tot am făcut 30 minute până la ieșire. Cred că am vizitat peste doi km. din Peștera Comarnic. Si a meritat fiecare metru. Păcat că la acea vreme nu apăruse-ră aparatele foto digitale, sau că măcar nu am făcut eu mai multe fotografii chiar și alb-negru. Acum aveam și răspunsul: da, exista o peșteră mai frumoasă decât Peștera Liliecilor și Peștera Emil Racoviță. Oare ce mai urma în zilele ce aveau să vină.

Seara, bunica puștiului ne-a fiert racii și am mâncat. Parcă am mai mâncat și o mâncare de cartofi, dacă nu seara, atunci în cursul zilei. Înainte de culcare am ieșit afară pentru o ultimă gură de aer proaspăt, timp în care am comentat impresiile primelor două zile de excursie cu ochii pe cer, admirând milioane de luminițe: stele, comete, Calea Lactee. Ne bucuram că aveam și în continuare vreme bună.  Și s-a terminat și ziua a doua.

 

Ziua 3 (Vineri, 7 Septembrie)

Și ziua a treia a fost un pic diferită. Din punct de vedere meteorologic. Dacă seara anterioară cerul era plin de stele (chiar ne-am uitat la el și l-am remarcat), acum ploua “mocănește”. Și noi trebuia să plecăm. Și am plecat. Pe ploaie. Dar după ce am achitat 200 lei și câteva pliculețe de ceai pentru cazare,  mâncare și intrarea în peșteră. Țin minte că pe parcursul șederii noastre la canton, noi i-am dat pliculețe de ceai puștiului, iar el ne dădea lapte.

Norocul nostru că nu a plouat foarte mult. Nici cu pozele nu ne-am prea omorât. La început, în primele ore ale dimineții a plouat, iar mai târziu, uzi fiind, nu ne mai ardea de așa ceva. O porțiune din drum am mers pe un fost terasament de cale ferată, de „ mocăniță”. Din loc în loc mai găseam câte o traversă sau câte o bucată de șină parcă uitate de vreme, parcă din altă lume. O lume a tăcerii în care doar ploaia și pașii noștri se mai auzeau. Am trecut în scurt timp pe lângă Peștera Popovăț, pe care nu am putut să o vizităm, pentru că era încuiată ușa. Păcat, pentru că și ea avea peste 1000m lungime dar pe alocuri mai greu de străbătut.  A urmat apoi traversarea Carașului pe un pod în locul numit Mediureca (sau Între Râuri) unde pârâul Buhui se varsă în Caraș.  De aici poteca noastră ne-a condus pe malul Buhuiului în amonte, unde am întâlnit Peșterile de la Haldină lungi de 14m, respectiv 33m. 


Nu mai țin minte dacă le-am vizitat pe amândouă, cred că da, pentru că ambele se află lângă potecă. Apoi au urmat în drumul nostru Cheile Buhuiului, un podiș calcaros, un terasament de cale ferată forestieră, Stațiunea Mărghitaș pe lângă care am trecut, Peștera Mărghitaș pe care am „ratat-o” și în sfârșit am ajuns și în Anina, (un orășel minier care pe fiecare stradă aveau altă arhitectură casele, dar toate la fel, așa zise colonii), unde doream să dormim, să facem o baie și să ne odihnim  pentru că eram satui de atâta ploaie. Uzi nu mai eram pentru că se uscase hainele pe noi. Dar singurul hotel din localitate era în renovare așa că am plecat mai departe. Am luat un autobuz până în Steierdorf (fostă localitate de sine stătătoare, acum cartier al Aninei), dorind să ajungem la marginea orașului, unde urma să punem cortul. Din drum am cumpărat o țuică de prună, curată și foarte gustoasă, făcută în casă. Dar nu am găsit un loc de pus cortul și ne-am hotărât să mergem mai departe, în Bozovici. Norocul ne-a surâs dupa circa 30 minute, când a oprit o mașină și ne-a luat. Pe noi și încă două persoane pe care le-am găsit înaintea noastră la ocazie. Am stat cam înghesuiți patru persoane în spate, dar nu aveam de ales: se făcuse târziu și doream să ne cazăm mai repede. Am fost “debarcați” de șofer în Bozovici, în fața hotelului Miniș (așa se numește piața lângă care stau acum). Mic și cochet orășelul, mic și cochet și hotelul. Se înserase deja.

Ei, de aici începe aventura... Obosiți, sătui de mers prin ploaie, doream să ne cazăm mai repede, să facem un duș, să mâncăm ceva și să ne culcăm. Dar stupoare, ni s-a spus că nu mai sunt camere libere. Nu ne-a venit să credem că tot hotelul este ocupat și am insistat. Ne și vedeam dormind pe fotoliile din hol, de la recepție. Într-un final, receptionerul ne-a spus că ar mai fi o cameră liberă, dar că nu are becuri și că nu poate să ne-o dea, să nu apară ca element negativ în revista România Pitorească. Și iar am insistat. I-am povestit că nici în primele două nopți nu avusesem lumină. Și după multe alte insistențe, am primit-o în sfârșit, evident cu promisiuni din partea noastră că nu va apărea în România Pitorească. Am urcat fericiți în cameră, am făcut câte un duș cu apă rece (că nu era caldă), iar eu m-am bărbierit la lumina lanternei. Între timp, Sorin a  coborât să cumpere pâine, ca să mâncăm ceva. S-a întors cu vestea că a găsit pâine dar și să coborâm la restaurant să mâncăm. O veste proastă, pentru că nu aveam prea mulți bani la noi cât să mâncăm la restaurant. Am coborât, i-am mulțumit recepționerului pentru cazare și la întrebarea lui “cum ne simțim”, i-am răspuns: excelent, am făcut chiar și câte un duș. A rămas uimit, știind că nu aveam lumină și apă caldă. Pentru noi nu a fost o mare problemă, pentru că nici în zilele anterioare nu avusesem lumină și apă caldă. Am cumpărat pâinea (o pâine rotundă, mare și gustoasă) și o doamnă (care ulterior aveam să aflăm că o cheamă Vichi și este șefa de restaurant) ne-a condus în bar (care era închis) pentru că restaurantul era plin și rezervat (era organizată o petrecere ceva, nu mai știu exact: botez sau poate vreo onomastică pentru că a doua zi era Sf. Maria). Ne-a spus să așteptăm puțin și, după 15 minute, ne-am trezit pe masă cu un bol plin cu supă ardelenească (supă de pasăre fără carne și cu mulți tăiței). Am mâncat câte două porții că de, ne era foame. Au urmat apoi sarmale cât pumnul de mari și un platou oval, uriaș, plin cu fripturi: ceafă, cotlet, mușchi, pulpă și ce-o mai fi avut porcul ăla. Și bere. Dar asta nu a fost totul:  desertul a fost compus din două platouri mari cu prăjituri de casă, vreo 5-6 feluri sau poate mai multe. Am mâncat amândoi până nu am mai putut. Îmi amintesc că atunci când am vrut să mă scol de pe scaun (care de fapt era un fotoliu) nu am putut; mâncasem foarte mult. Iar d-na Vichi insista mereu să mâncăm mai mult, că abia ne-am atins de mâncare. La sfârșit am cerut nota de plată (cu frică) și stupoare, doamnna Vichi și-a cerut scuze că trebuie să ne ia banii pe bere. Și atât. Restul, din partea casei (am aflat ulterior, sau am bănuit, că luase mâncare de la cei care organizaseră masa festivă în restaurant). Cred că dacă ceream țuică și vin în locul berii nu plăteam nimic. I-am mulțumit d-nei Vichi și ne-am retras în cameră pentru binemeritata odihnă. Se mai încheia o zi „plină”.

 

Ziua 4 (Sâmbătă, 8 Septembrie, Sf. Maria)

          Am dormit bine și din acest motiv dimineață ne-am sculat “devreme”, pe la 10-11 și, băieți finuți, din capitală, cu mult respect și rușine am întrebat dacă putem să mai mâncăm și noi ceva. Mai erau doar sarmale și nu la discreție, ci doar 2-3 pentru fiecare. Dar tot gratis. Și mai ales suficiente. Înainte de plecare am dorit să cumpărăm 4 sticle cu bere, dar nu ni s-au dat pentru că nu aveam sticle la schimb. Tot doamna Vichi ne-a salvat. Ne-a dus într-o curte interioară plină cu sticle și ne-a spus să luăm câte dorim. Am luat doar 4, pentru că trebuia să le cărăm în spate. Ce față a făcut vânzătoarea când ne-am dus după 5 minute cu sticle la schimb! I-am dat doamnei Vichi (cu greu a primit) un săpun de la tine și o ciocolată mare de la mine drept mulțumire. Pe la ora 13: 00 am plecat spre Cheile Nerei. Cele mai lungi chei de la noi din țară cu cei 20 de km. Am mers pe jos circa 15-30 minute până la o intersecție de drumuri unde am făcut autostopul. Cât am așteptat o mașină, am furat (vai, ce urât) 4-5 știuleți de porumb. După o așteptare mai lungă, în sfârșit a oprit un camion, șoferul spunându-ne că ne duce până în Șopotul Nou dar cu o oprire pe drum, într-o localitate, pentru 15-30 minute. Am acceptat repede pentru că stătusem destul la ocazie. Fiind sărbătoare, puținele mașini care treceau, erau pline. În cele din urmă am ajuns și în Șopotul Nou. 


Ne-am continuat drumul pe jos spre Cheile Nerei și ne-am oprit într-o poieniță mică, lângă o casă izolată unde am copt porumbul (ce probleme am avut cu localnicul de la acea casă care credea că am furat porumbul de la el!), am mâncat, am băut  țuica cumpărată din Steierdorf și am depănat amintiri la un foc de tabără. Un foc mare pe care l-am făcut și întreținut și de frica mistreților despre care ne-a vorbit același localnic. Mai greu ce-i drept pentru că avea un defect de vorbire. A fost a patra noapte pe munte, dar prima în cort. Și evident tot fără lumină.


 

          Ziua 5 (Duminică, 9 Septembrie)

          După ce am plecat din poienița unde am înnoptat, ne-am întâlnit, la 10 minute de mers, cu un grup mai numeros, care aveau tabăra într-o poiană frumoasă și mai mare. Poiana Meliugului. Ne-au invitat la masă și noi…am acceptat. Măcar un ceai, că de mâncat ceva, mâncasem și noi când am plecat de la cort.

          Am plecat, în sfârșit la drum și după puțin timp am traversat Nera pe malul stâng înaintând pe poteca care șerpuia odată cu apa. Am întâlnit Peștera și Lacul Dracului. Peștera nu am vizitat-o, la lac am făcut o poză. Lacul, inițial subteran, a apărut la suprafața prin prăbușirea tavanului peșterii. 


Și am plecat mai departe urmând pitoreasca potecă pe unde se putea, întâlnind locuri pe unde trebuia să ocolim puțin, prin stânga prin pădure, deoarece poteca rămânea „suspendata” deasupra apei, trecerea fiind mai dificilă. Pe la amiază și pe la jumătatea drumului pe care ni-l planificasem pentru această zi, la puțin timp după ce am trecut de Sălașu lui Voghiun, am întâlnit Peștera Boilor. Singura din Cheile Nerei pe care am vizitat-o chiar dacă pe hartă apăreau mai multe. Cu o singură galerie care are puțin peste 100 m și fără formațiuni spectaculoase, în care uneori mergi în genunchi sau târâș, fapt pentru care ne-am murdărit mai mult decât în primele trei peșteri la un loc. Merită totuși vizitată, mai ales că este lângă potecă.


          Șerpuirea potecii, tunelele săpate în stâncă încă de pe vremea romanilor (am înțeles că pentru a face loc unei căi ferate forestiere), peisajul oferit de Nera sau de pădurea ruginie la început de toamnă ne fac să uităm repede și să nu băgăm în seamă că uneori, înaintarea era mai anevoioasă, sau că ne-am descălțat să traversăm iarăși Nera pe malul drept aproape de Cantonul Damian, sau că am fost sfătuiți să nu dormim la  acest canton din cauza puricilor. 


Dar am dormit și nu-mi amintesc să fi avut probleme cu puricii.

 

          Ziua 6 (Luni, 10 Septembrie)

          Dimineață am plecat de la Cantonul Damian spre Sasca Română și Sasca Montană, ultimele localități parcurse la pas în această excursie, mai împliniți, bucuroși de cele văzute, un pic triști că se termina aventura noastră peste puțin timp. Și această porțiune de traseu a fost foarte frumoasă, chiar țin minte că Sorin, admirând peisajul, a spus că era minunat dacă aveam o cameră video la noi. Îi dau dreptate. Din păcate nu mai rețin amănunte din această ultimă zi. Știu doar că din Sasca Montană schimbând vreo trei autobuze și doua trenuri (sau invers?) am ajuns în Hunedoara unde am mai stat vreo cinci zile în cort, tot fără lumină, pe malul lacului Cinciș.

          Deși a fost o excursie deosebită așa cum spuneam încă de la început, mai târziu am regretat faptul că nu am vizitat mai multe peșteri și că nu am acordat o atenție mai mare Cheilor Nerei, unde puteam vizita mai multe obiective turistice cum ar fi cascada Beușnița, lacul Ochiul Beului sau canionul Valea Rea. Regrete tardive, dar care, cine stie, mă vor ambiționa vreodată să mai ajung prin acest colț de țară ducându-i și pe alții pe unde am umblat eu și a fost frumos.

          Din păcate, așa arăta hotelul Miniș în primăvara acestui an (Aprilie 2011). Am înțeles de la localnici că a fost închis „imediat după revoluție” (probabil în 1991), iar d-na Vichi, șefa de restaurant care ne-a ajutat atât de mult, a plecat definitiv în Germania.


Doru Iancu,

Duminică, 11 Septembrie

Mai multe fotografii puteti vedea aici

Harta excursiei o puteti vedea aici

Autor: Doru Iancu
Înscris de: Doru Iancu
Vizualizări: 6224, Ultima actualizare: Luni, 3 Oct 2011



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii ANINEI si Munceii DOGNECEI  
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii