Copiiimei au crescutşi trebuie să le fac loc să se desfăşoare. Trebuie să renunţ la o grămadă de hârtii. Pe unele sunt doar nişte numere şi nume care nu-mi mai spun nimic acum. Altele mă răscolesc şi acum.
Vă prezint o foaie scrisă în 1978.
.......................................
Fuga caprelor negre
Frumoasă e fuga caprelor negre! Frumoasă e satisfacţia că, "mergând pe creastă", eşti primul în acea zi care descoperi caprele. Ieşi de sub o stâncă şi ele-ţi răsar înainte. Te simt şi încep să fugă spre vârf. Se ascund. Rămâne doar una, care veghează.
Te uiţi la ele până dispar, apoi îţi continui drumul printre pietrele lângă care creşte doar bujorul de munte. O floare aprinsă, vitează, care se-ncumetă să-şi poarte frumuseţea chiar aşa mică şi înconjurată de pietre fiind.
Auzi pe cineva, care a cules un bucheţel din florile care par picuri de sânge ai înălţimilor liniştite şi senine, cum spune că regretă că nu are o puşcă la el.
Frumoasă e fuga plină de spaimă a caprelor negre...
În urmă doar cu câţiva ani, s-a interzis vânarea lor. În urmă doar cu câteva săptămâni, s-au desfiinţat multe închisori. Printre bujorii de munte au început să apară urzicile.
Undeva, departe, jos în ceaţă se aud maşinile. În curând totul va fi invadat de "oameni manieraţi", de "oameni care ştiu ce vor" şi care "ştiu să se distreze". N-ar mai trebui să coborâm. Acolo, la cabană, "naivitatea" noastră n-are ce căuta, iar bujorii-s la fel cu păpădiile - buni doar pentru ceai.
Ce plină de durere e fuga caprelor negre.
.......................................
Acum zece ani, pe aceleaşi locuri, n-am mai putut arăta băieţilor mei decât câteva capre negre şi acelea speriate şi retrase sus pe culmi. Acum doi ani şi ceva n-am mai putut vedea (eu şi tânărul meu coleg, pentru prima dată "pe creastă") nici o capră. Doar câteva marmote. Din când în când auzeam împuşcături...
Durerea nu e numai a caprelor, iar fuga nu ne mai scapă nici pe noi.
