Constantin Dinu MITITEANU (Cluj-Napoca)
"Făgăraşii îţi dau un sentiment de temeinicie, de siguranţă, de linişte; îţi dau senzaţia că
te rezemi pe ceva ce nu poate fi clintit". Mihai Beniuc
- Hei, Mişi! Unde te grăbeşti aşa? Ieri, prin pădurile Rudăriţei şi Lerescului, cu atâtea urme de jivine pe zăpadă,
te-am înţeles. Dar acum suntem pe Culmea Berivoescu - Belia, la 2300 m, pe unde nu fac urme decât oameni nebuni ca noi doi. De nouă zile
tot gonim pe văi şi mai ales pe creste. Ştiu că te fascinează ceea ce urmează de mâine; vârfuri mai semeţe, pante mai abrupte,
privelişti mai alpine, mai sălbatice. Şi pe mine mă fascinează această creastă pe care doresc de mult s-o parcurg şi iarna, dar
hai să facem o mică pauză, căci eu am ajunsŕ acasă! Da, uite, acolo jos, unul din acele zeci de sate înghesuite în câmpia în
formă de franzelă a Ţării Făgăraşului, înşirate pe râuri ca mărgelele pe aţă, este satul copilăriei mele. Ăla cu
trei biserici. Are numeŕ rece ca şi apa râului care izvorăşte de sub Curmătura Brătilei în care vom ajunge în curând, râu
care curge prin mijlocul lui.
Verifică, te rog, starea pieilor de focă pe care le ai amintire de la Clubul Armata, unde cu un şef
blând, bun, civil şiŕ alpinist ca Emilian Cristea numai armată nu se poate spune că ai făcut. Priveşte apoi încă o dată înapoi la Piatra Craiului,
minunea aia orbitoare, la a ei Coamă Lungă pe care în una din zilele trecute păşeam ca Nadia pe bârnă (o bârnă cuŕ cornişe!). Mai priveşte o dată
la Omu, unde meteorologii Dorin Olteanu şi Cătălin Manoliu ne-au făcut acea primire ca-n poveşti, înmânându-ne câte o cană de ceai fierbinte din
petale de rododendroni şi îngenunchind, apoi, ne-au dezlegat curelele îngheţate ale colţarilor cu care muşcasem zăpada pe Valea Morarului, strângând
inŕ dinţi, sub ameninţarea Acelor care înţepau cerul, dar şi sufletele noastre. Între timp eu "am să stau puţin de vorbă" cu Moşu - cum se spune pe
la noi la bunic şi desigur cu mama, aflaţi acum în lumea umbrelor.
- Bunule, Moşule! Tare aş vrea să mă vezi acum. Ştiu că m-ai dojeni că umblu iarna pe aici, dar ştiu că te-ai şi bucura. În copilărie mă fascina nu un ecran de televizor cu desene animate ci acest fierăstrău uriaş care mă atrăgea ca o vrajă din poveştile bunicii. Ea începea cu "a fost o dată un moş şi o babăŕ ". Matale începeai cu "a fost o dată un voievod făgărăşan numit Radu Negruŕ ". Apoi mă scoteai în uliţă şi arătai cu mâna spre miazăzi, spre Colţii Brezii, unde a avut cetatea. Tot în direcţia aceea îmi localizai pe Moşu şi pe Moşuleaţa, între izvoarele Văilor Pojorta şi Brezicioara, munţi pe potecile cărora poate a trecut Radu Negru "în Ţară", la Câmpulung. Îmi spuneai că Baba e mai spre stânga, şi arătai peste acoperişul şcolii, acea clădire care a fost cazarmă pentru regimentul grănicerilor făgărăşeni ai Mariei Tereza.
Mă fascina faptul că ştiai numele tuturor munţilor pe care eu nu reuşeam nici măcar să-i număr. Multe din acele nume cu iz de basm (credeam că în ăla ascuţit - Urlea - este şcoala de urlat a lupilor!) mi-au rămas ascunse undeva şi le-am descoperit cu multă emoţie şi bucurie mai târziu, pe hartă. Pe ea, cu ajutorul lor, am putut reconstitui drumurile pe care mi-ai povestit de atâtea ori, cu amănunte, cum treceai pe furiş cu ortacii, dincolo, "în Ţară": Râul Berivoiu - Piciorul Bătrân - Ţiganu - Belia - Berivoescu - traversarea Dâmboviţei - Colţii lui Andrei - Şleaul Bătrânei - Plaiul lui Pătru - Lereşti (matale spuneai Ilereşti) - Câmpulung; Râul Dejanilor - Budiu - Ludişoru - Brătila - Mezea - Curmătura Oticului şi de acolo la vale, spre dreapta, pe lângă Colţii Cremenii, pe Râul Doamnei spre Sbugheţeşti şi Nucşoara. (vezi hărţile pliabile din numerele 30, 32 şi 35 ale revistei).
Îmi spuneai că Muntele Roşu nu se putea sui, că "e ăl mai rău munte", şi adăugai: "poate Piatra Craiului o mai fi aşa după cum se vede din Scoarţa şi Buzduganu şi după cum spun ciobanii şi vânătorii". Nu înţelegeam cum se poate că dincolo de creasta pe care o vedeam (cât mă obseda să ştiu, să ajung să aflu cu ochii mei ce se vede dincolo!) mai este un rând de munţi şi apoi satele argeşene.
Atunci, probabil, din acele poveşti la gura sobei în lungile seri de iarnă sau de pe laiţa din uliţă, când aşteptam ciurda satului, atunci a încolţit în mine, apoi a crescut pe nesimţite dragostea de munte, aceea care azi, între betoanele citadine, a devenit un dor sfâşietor.
De aici - de la intersecţia "drumului" meu de azi de-a lungul fascinantei creste făgărăşene cu unul din "drumurile ţării" din tinereţea matale - îţi mulţumesc Moşul meu drag.
- Ţie mamă, îţi cer iertare pentru supărarea de atunci. Ştiu că mă iubeai, voiai să nu mă răpească "răutăţile" muntelui, cum l-au răpit pe Tata grozăviile războiului. Îmi tot spuneai să mă mulţumesc cu suitul până la Urlea cum făceau toţi domnişorii în vacanţe sau până în Hermeneasa, la bujorei, cum făceau toţi "ficiorii". Dar eu voiam toată creasta ca să nu fac de ruşine numele de făgărăşan printre colegi.
N-am crezut nici eu atunci când, la supărare, ţi-am spus că peste câţiva ani, când voi avea banii mei, o s-o fac şi iarna. Acum, în 1972, ştiu că voi parcurge creasta asta şi altele, de mai multe ori. Atunci, în acea vacanţă a mea de student şi eu îi credeam nebuni pe ăia de care auzisem că umblă iarna pe creastă cu ţapine de zăpadă, cu mâţe de fier pe bocanci şi dorm în cort sau în căsuţe din cărămizi de zăpadă. Bine că acum nu poţi vedea unde suntem noi doi nebuni.
- Hei, Mişi, iar ai luat-o din loc? Unde te grăbeşti aşa? Doar nu suntem la o alpiniadă! La Podragu nu ne aşteaptă un arbitru sever ca moşu Csallner (Erwin Csallner, cel care a urcat pe 1 septembrie 1934, în cap de coardă, în premieră, Piatra Altarului din Cheile Bicazului) să ne penalizeze pentru întârziere. Şi doar ştii că oricât ne-am grăbi, încă vreo două nopţi tot în cort sau în nişă în zăpadă vom dormi.
Dar Mişi, fără să ştie, se grăbea la întâlnirea cu "aia cu coasa". Îl aştepta la Podragu, dar nu în iarna aceea, ci peste doi ani când venea cu Grig şi Laci de la Herculane, tot pe creste - norma cea mai dură pentru titlul de maestru al sportului în alpinism. Făcuseră şi celebra Creastă a Arpăşelului. Voiau să ajungă la Padina - unde se ţinea în acel an Raliul Salvamont - la care să participe, să dovedească că Meridionalii nu i-au "terminat", cum s-a întâmplat cu alţii. În noaptea aceea fusese viscol, dar ninsese puţin. Mişi a hotărât că nu-i pericol de avalanşă. Dar puţin mai jos de Şaua Podragu, de unde noi doi făcuserăm în 10 februarie 1972 rapel peste cornişă, în 22 ianuarie 1974 îl aştepta "ea", ascunsă într-o "scândură". Celebrul montaniard Toma Boerescu, şeful de atunci al Salvamontului Sibiu, îi avertizase: "Atenţie băieţi! E numai ianuarie, atenţie la feţele nordiceŕ ".
O plăcuţă cu două nume - Szalma Mihaly, Halmagyi Laci - este fixată de o stâncă de pe malul Lacului Podragu. Unii turişti care trec pe lângă ea se întreabă probabil: "ce căutau nebunii ăştia iarna pe aici?". Dar eu şi alţi prieteni am găsit de fiecare dată acolo flori proaspete, depuse de oameni care nu i-au cunoscut. Pe acei oameni nu i-a suit până acolo nici o telecabină sau şosea. Au urcat până la Podragu per pedes, de dragul Muntelui. Plăcuţe, cruci, monumente - dovezi ale fascinaţiei acestui gigant carpatin întâlnim în multe locuri: în Fereastra Mică a Sâmbetei, în Căldarea Bună, în Şaua Vârtopului, lângă Lacul Capra, deasupra Lacului Bâlea, pe Vârful Lăiţel, lângă Lacul Călţun, pe Vârful Negoiu, pe Fruntea Moaşei şi altele - despre care ar putea scrie multe salvamontiştii din Sibiu, Victoria, Curtea de Argeş şi Piteşti.
Tot o dovadă a fascinaţiei crestelor făgărăşene este şi cartea Avalanşa, a inepuizabilului alpinist braşovean Mircea Noaghiu. La fel şi cartea Pe custuri făgărăşene în care autorii Ilie Fratu, Andrei Beleaua şi Octavian Fratu şi-au pus nu numai rodul unei temeinice documentaţii pe teren şi prin interviuri cu ciobanii din munte şi sătenii de la poale, nu numai experienţa lor de alpinişti căliţi mai ales în "cuptoarele" cu temperaturiŕ inverse ale muntelui, ci şi o părticică din sufletul lor, din puritatea copilăriei ocrotite de aceste creste.
Miile de turişti care urcă pe spinarea acestui uriaş animal preistoric, cu mai multe capete spre Defileul Oltului şi coada spre Piatra Craiului, cu picioare miriapodice, asimetrice, mai scurte, dar mai viclene spre nord şi mai lungi, mai blânde spre sud - oferă şi ei o dovadă a fascinaţiei crestelor făgărăşene.
Un număr mare de alpinişti au parcurs şi iarna creasta principală a Făgăraşului. La unii predomina entuziasmul tinereţii, la alţii - ca de exemplu profesorul universitar timişorean Eugen Seracin - raţiunea savantului şi a vârstei.
Tot mai mulţi alpinişti fac echilibristică iarna pe picioarele nordice (multe dintre ele adevărate "custuri") pentru plăcere dar şi ca antrenament pentru Pamir, Alaska, Anzi, Himalaya. Chemării irezistibile a crestelor făgărăşene, a crestelor carpatine, nu i se poate şi nu trebuie să i se pună stavile. Trebuie însă ca această chemare să treacă prin acea clepsidră a vieţii, logică,
benefică şi în acest domeniu: din paharul experienţei montaniarzilor vârstnici să se scurgă boabele de înţelepciune în paharul entuziasmului tinerilor. Fascinaţia muntelui, dragostea de munte trebuie îngrijită, ocrotită ca o floare frumoasă, dar gingaşă, căci ea oricum răsare, creşte, există. În acest munte ea se numeşte fascinaţia crestelor făgărăşene.
