Jurnale - Gradina Zmeilor - Alpinet.org

Grădina Zmeilor

O sa scriu, acuma, despre acel loc fermecat unde m-a dus, duminica, tata.

Se cheama "Gradina Zmeilor".
Am privit ruinele de deasupra, de pe scaunul de muschi verde al zeului padurii. Somptuozitate trista, melancolica... foste coloane bine cizelate ale palatului imens, bucati de plafon ruinat, degete ale fostilor locatari iesind, oarecum amenintator, din pamantul in care nu au fost ingropati cum trebuia... Privire panoramica (dar fara panarama) a zeului ajuns prea tarziu pentru a mai putea salva ceva. Pentru a mai putea sufla viata peste incremenirea din fata sa. Siroaie de apa clipocind, fara sa-ti spuna de unde vin, unde se duc, ce vad ele in calatoria lor vesnica. Poti doar sa presupui, nu fara invidie, ca aceste izvorase stiu de mii de ori mai multe lucruri decat stii tu, decat cele vizibile in lumina palida a zilei. Ca ele stiu "dedesubturile" intregii povesti... ca ele au privilegiul de a se plimba nu numai pe scena, ci si in culise... Dar nu se arata triumfatoare; clipocesc mai departe, incercand sa-I faca zeului in ciuda: "Da, eu sunt, eu stiu, dar n-o sa ma prinzi niciodata, blegule!" Apoi, vazand ca statutul de zeu nu-mi e prea folositor, am coborat. M-am "impamantenit". Si am incercat sa vad totul prin ochii muritorului. Zmeii au facut la fel. Au crezut ca sunt nemuritori, ca sunt stapanii lumii, de acolo, din cetatea lor, pana cand forte mai presus decat puterea lor I-au doborat. I-au omorat si le-au luat semetia. (N-am mai ascultat demult un Procol Harum; ce bine-mi pica...)
Doborati, zmeii, sau semi-zeii, au acum ocazia sa-si priveasca propria decadere de la nivelul solului. Sa vada mizeria vietii si a mortii asa cum o vede orice pamantean. O imagine mult mai bogata decat cea panoramica. Asta ar oferi doar stralucirea, doar aurul, lasand acoperite detaliile, adica tocmai cotidianul, "grosul" realitatii. Am coborat, asadar, la poalele ruinelor. M-am dus chiar sub un fost perete, un colt al cetatii, gros cat un copac crescut de mii de ani in padurile ecuatoriale. Inspaimantator de inalt, de rece, peretele era umanizat doar de niste urme ale fostelor incaperi pe care, in trecut, le sprijinea. Am simtit acolo, stand asa cu ochii in sus, toata melancolia balurilor de demult, a hohotelor de ras care ar fi trebuit sa razbata, inca, din saloane, a cantecelelor imbietoare ale printesei din turn... Viata care razbatea prin adierea mortii, acum atotstapanitoare.
Ca muritor, asa doar am reusit sa-mi dau seama ca e o chestiune de viata si de moarte la mijloc. Nu sunt doar niste pietre, niste bolovani spalati de ape si batuti de soare... nu, e o drama. De fapt, mai multe. Pentru ca drama e a fiecarui fost-viu care a trait acolo, si a intregului trai al acestei mini-comunitati.
M-am dus mai departe. Alte urme de coloane doborate, delusoare de nisip fin de tot, numai bun de inaltat castele... care ar sfarsi, oricum, mai repede decat a facut-o cetatea din jurul meu. Imi dau seama ca nu are rost sa ma apuc de construit un castel; nu ar mai avea cine sa-l umple de viata...
Mai incolo se termina castelul, cu turnurile lui cu tot. Am ajuns in gradina, pe partea dreapta nu mai e decat un zid. Un zid gros de tot, din stanci frumos slefuite, inalt, cu padurea crescuta anapoda pe crestet. Un zid impenetrabil, care iti spune ca ar rezista la orice fel de atac, fara ca macar un fir de nisip sa cada de la locul sau... Pe urma apare inca o atractie a gradinii: o fantana de vis, construita in piatra, chiar in zidul cetatii. O bolta de piatra, facuta, parca, din doua lentile curbate. De sus se aude un sipot fin; cei cativa stropi de apa ai un paraias fragil picura mereu si mereu intr-un bazin minuscul. In jur sunt numai plante si arbusti care de abia asteapta sa inverzeasca. Frumusetea pe care o ghicesti dincolo de mizeriile care umplu bazinul, apa limpede curatata de matasea broastei, misterul pe care fantana il degaja... atata tristete... Si pot sa spun, sigura pe mine, ca aceasta imagine de vis este doar o fatada. O intrare spre altceva, spre un soi de golf, un fel de laguna minunata de unde, daca ai ajuns vreodata, nu-ti mai vine sa pleci nicicand. Cu nisip fin, galben, cu apa limpede, verzuie, cu multi copaci si nici o grija... Probabil, locul de scalda si de refugiu al printesei...
Ceva mai incolo, tot pe dreapta, tunelul. Am iesit din gradina, la capatul careia strajuiau, neobosite, cele trei vrajitoare, cele mai urate din lume. Trei vrajitoare siameze, cu un singur corp, dar cu trei capete. Amenintatoare. Cu atat mai de speriat, cu cat capetele sunt infime, pe langa marimea corpului. De unde se deduce faptul ca acestea nu sunt decat niste fiinte indobitocite, pentru acre ratuiunea nu are nimic de zis. Au corpul mare, pot omora oricand, pe oricine... si fara focuri de avertisment...
Am iesit, deci, din gradina. Si gura deschisa a grotei confirma asta. Pentru ca aici trebuia sa fie o iesire de siguranta, astfel ca in cazul unui atac de mari proportii, macar femeile, copiii si cativa servitori sa poata fi salvati.
Ma intorc, din nou, cu fata spre gradina. Mai vad un singur deget, rupt si incovrigat, iesind din pamant. Astept ca degetul sa se miste, putin, ca in somn, sa vad ca zmeul nu a murit de tot. Dar nu se misca. Nici nu cred ca a murit; poate ca atatea secole petrecute sub pamant, in aceeasi si aceeasi pozitie, l-au intepenit putin. L-au impamantenit de tot. S-a lasat doborat, nu mai are acum nimic din spiritul de invingator al stramosilor sai ceresti. Mai are doar renuntarea totala, aceea a omului care se trezeste dintr-o data cu o suta de probleme in fata, si vede ca nu mai are nici o solutie. Atunci dezerteaza. Se lasa pe mana lui "fie ce-o fi". Iar aceasta fiinta de abia asteapta sa i se dea mana libera; va cotropi totul in cale, va distruge omul, il va devora, si-i va arunca resturile la caini.

Anca Gabriela Goja
Martie 2002

Grădina Zmeilor, Gîlgău Almaş jud. Sălaj (9 km sud de Jibou pe o şosea secundară spre Cluj Napoca, la 25-30 min. de asfaltul şoselei trecînd pe lîngă fostul CAP, un fantastic decupaj semănînd cu o celebră reclamă Marlboro Country)

Autor: Anca Gabriela Goja
Înscris de: Ionuţ Nechita
Vizualizări: 9108, Ultima actualizare: Miercuri, 2 Iul 2003

Legaturi cu Ghidul Montan:

Muntii MESES

O poză: [N-am găsit]

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu:

Orasul Zalau-Culmea Meses-

Dealul Pietrisului-Magura Pomat (Porolissum)-Comuna Moigrad

Comentariu

Fănică Bota, Luni, 7 Mai 2007, 23:56

superba descriere...

Comentarii pentru acest articol

Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii