Jurnal de prier 2009 – Valea Seaca a Costilei
15 Prier 2009.
Sper sa nu fi uitat nimic. Bineanteles, iar mi-am facut rucsacul in graba. Noroc cu Marius care mi-a amintit de casca si tot prin el m-am gandit la parazapezi. Da, carevasazica, sfoara, hamul, bucle, carabiniere, ei, fireste, pioletii si coltarii, pitoanele le am in masina, desi sunt aproape convins ca nu am sa folosesc niciunul, ochelarii, lanterna, trusa de prim ajutor, Dumnezeu stie ce se mai gaseste prin ea, betele telescopice etc.
Hai, fac repede un ceai, ma spal sau viceversa, este ora patru dimineata si nu stiu cum au trecut patruzeci si cinci de minute, dau sa-mi pun rucsacul in spate, dar parca am uitat ceva... Ah, da, aparatul foto, sigur va fi vreme frumoasa, dupa cum ar spune unii : trebuie.
In sfarsit, plec. Ajung la Marius in Pantelimon la ora cinci, il interceptez pe Laurentiu pe Calea Iancului pe la cinci si cinci, cinci si zece si il ridic pe Andrei dela Armeneasca pe la si un sfert.
Iata-ne, in formatie completa, gata de drum, cu noaptea pe umeri si cu dimineata-n calcaie.
Laurentiu : - Nu ai luat CD-ul ?
Nu, zic, l-am uitat acasa, dar nu-i nimic ii punem p-astia din spate sa ne fredoneze ceva, desi pe Marius il pui mai bine sa-ti faca o clatita, iar pe Andrei sa-si mane gandurile in chenzina Domnului, mai ales ca iar va trebui sa riste o zi fara tutun. Eu inca sper ca se va lasa de fumat.
A, apropo de clatite. Mai fratilor, face Marius asta niste clatite asa de bune ca daca te prinde cu netu’ deschis se imprastie aroma in toata reteaua.
Luam DN1 la galop, opresc in Comarnic pentru o lipie, si dam navala la Caminul Alpin cu tot cu cei 105 cai ai telegutei mele fornaind de nerabdare.
Ne punem repede bocancii, ii imprumut lui Laurentiu o casca si trei cuie : cuiul lui Pepelea, un cui in talpa si pofta-n cui, cand il auzim pe Marius : ia te uita ce caine nesimtit ! Saracu Marius se aventurase intr-o polemica probabil nu prea limpede si oarecum prozaica pentru respectivul blanos, care fara sa cugete prea mult la vorbele lipsite de talc ale nefericitului nostru camarad, i-a aplicat un tratament pe spatele polarului suficient de adecvat impermeabilizarii si respirabilitatii produsului pe orice fel de vreme, chiar si una de caine.
Semn bun, gandesc eu, norocul ne da voie sa-ndraznim azi, iar acum, daca stau si privesc mai bine silueta lui Marius cum se scurge pe drumul Munticelului, parca imi vine greu sa-l condamn pe bietul animal...
In fine, cu aproximativ douazeci de minute inainte de opt, am parasit Caminul Alpin si ne-am indreptat cele opt perechi de picioare catre Poiana Costilei, eu mandru nevoie mare cu noile mele bete telescopice, dar oarecum retinut dupa ultima experienta cu bocancii dela care aveam asteptari mari si care s-au descusut dupa circa patru saptamani (adunate) de purtat atat pe munte cat si in oras si al carui nume imi vine din ce in ce mai greu sa-l pronunt si, mai ales, sa-l scriu.
Am regasit troita intr-o stare buna, lacuita si cu un buchet de floricele la baza, dar care se sufoca de aceeasi badaranie a semenilor nostri : peturi aruncate, cutii de bere si, mai ales, foarte multe mucuri de tigara. Multe ne rabzi Tu noua, Doamne, nu numai acum in saptamana mare te rastignim noi pacatosii, ci in fiecare zi iti rastignim Cuvantul, pe care il incalcam de fiecare data. Rogu-Te, treaca, pentru a infinita oara, si paharul asta dela Tine, ca intinsa trebuie sa fie marea milostivirii Tale.
Nu imi mai aduc aminte despre ce am sporovait pana cand am traversat Valea Costilei, loc unde ne-am oprit cateva minute pentru a ne forta imaginatia in realizarea catorva fotografii, care pentru mine unul s-au dovedit a fi la fel de inspirate ca vinul rosu la mancarurile din peste. Da, aici este un loc de belvedere intr-adevar frumos. Poti admira zona estica a Costilei in toata maretia si splendoarea ei : Peretele Vulturilor sau al Policandrului cu a sa Fisura Mult Dorita ce ne da impresia ca in orice moment o va zbughi la vale peste umbrele noastre tintuite din vreme la poalele muntelui, Valea si Pretele Costilei, dagherotipie proiectata peste cenusa timpului, Creasta Costila-Galbinele, spectru in bataia diminetilor tarzii, Valea Galbinele, Fisura Galbinele, Strunga Galbinele si, bineanteles, Coltul Galbinele, corola de minuni a Cetatii Bucegilor.
De fiecare data cand ma opresc in acest loc raman surprins de farmecul Bucegilor incat de-abia cand traversez Valea Galbinele si ajung nu dupa mult timp in Poiana Costilei simt cum picioarele mele sunt totusi intr-o buna convietuire cu pamantul.
Bun, ne gasim cu totii in Poiana Costilei, iar anul acesta brandusele si ghioceii par a ne imbia cu mai multa graba la fotografiat, iar eu, ca intotdeauna, nu sunt multumit de rezultat si dau vina pe lipsa unui obiectiv macro. Dupa ce impresionam indeajuns de mult « irisii » camerelor noastre de fotografiat, ne indreptam spre stana din Poiana Costilei pentru un popas si o gustare care, speram noi, ne va da suficienta energie in ascensiunea pe care dorim sa o facem pe Valea Seaca a Costilei. Nu are sens sa mai insist asupra mizeriei care domneste peste stana din Poiana Costilei, o cunoasteti cu totii, cert este ca am luat drumul Vaii Cerbului sau cel al lui de Marttone, cum timid s-a incercat a se denumi in trecut, si ne-am indreptat spre intrarea din Seaca Costilei, nu inainte de a ne opri un pic si la confluenta cu Valea Malinului si cea zisa Verde.
Am traversat pe partea stanga a Vaii Cerbului (dreapta cum urcam) si dupa cateva minute de mers am incercat sa continui spre stanga in speranta ca voi gasi o zona de acces mai usoara peste bolovanii si copacii cazuti, acoperiti de zapada, dar am fost neinspirat si am revenit in traseul marcat ca dupa cativa zeci de metri sa coboram din nou in albia Vaii Cerbului, de data asta cu noroc, ajungand in cele din urma la intrarea in Seaca Costilei.
Aici ne-am echipat, am pus coltarii si hamurile pe noi, si, dupa cum spuneam, am luat si cateva pitoane, asa, pentru situatii « in caz de »... Nu caut sa fac pe desteptu’, dar in astfel de situatii iau intotdeauna casca, hamul, sfoara, bucle, cuie etc, chiar daca probabilitatea de a le folosi este de cele mai multe ori redusa sau inexistenta. De-a lungul timpului am observat foarte multe persoane care neglijeaza acest aspect si nu de putine ori se trezesc in situatii jenante, sunand salvamontul (a nu se crede ca este rusinos sa apelezi la serviciile salvamontului, dar nici sa abuzezi de munca acestor oameni), doar pentru ca, din lene sau indiferenta, au considerat neimportanta echiparea cu o sfoara, un ham, de casca nici nu mai vorbesc, etc.
Gata echipati, pornim in sus pe vale, angajandu-ne voiniceste pe talvegul cu o inclinare de 40-45°, inclinare ce s-a mentinut, cu mici exceptii, pe intreaga lungime a vaii. Am luat-o usor in fata, sperand ca toate kilogramele in plus se vor topi odata cu zapada in miez de primavara, iar dupa aproximativ trei sferturi de ora ma aflam undeva in apropiere de Brana Caprelor, moment in care piciorul drept mi s-a afundat in zapada, descoperind sub mine un gol care m-a facut sa banuiesc ca suntem in locul unde se afla cea mai mare saritoare de pe vale, care, conform cartilor scrise de Walter Kargel si Emilian Cristea, vara se ocoleste prin stanga si pe care eu, cu sase-sapte ani in urma, am ocolit-o prin dreapta. M-am ridicat usor, ca nu cumva zapada sa se rupa mai mult, am ocolit zona prin dreapta si i-am avertizat pe baieti.
Ajunsi in Brana Caprelor, incerc sa le explic camarazilor de ascensiune de unde vine si unde se termina, sa le mai dau cateva indicii si despre Coltul Malinului si posibile variante de iesire in Creasta Malinului, cand Marius reactioneaza brusc : - Acum, voi nu trebuie sa-l luati neaparat in serios, vorbeste si el aiurea, ca tot nu-l putem verifica si mai ales ca n-o nimereste de fiecare data. Ei, da, n-am mai zis nimic, nu pentru ca mi se epuizasera izvoarele ironiei mele, ci pentru ca totusi imi e drag ticalosul si am continuat traseul mai departe, am mai facut cateva popasuri scurte, am mai intalnit o gaura in zapada de vreo patru metri, loc unde imi aduc aminte ca se afla o saritoare cu fereastra si ajungem undeva in apropiere de Brana cu Jnepeni, unde observam multe urme de ursi, intrebandu-ne cum au ajuns in acele locuri dificile. Andrei si Marius au spus ei ceva ca au zarit oarece miscare in zona, dar am crezut ca sunt cateva capre negre care au iesit sa se bucure de soarele care era din ce in ce mai placut. Uimiti, am trecut mai departe pana ce am ajuns la baza Fetei Nordice a Coltului Malinului unde se distingea foarte clar Hornul Central (Hornul Comanescu), Hornul Ascuns si in dreapta, cu iesire in Creasta Frumoasa (Creasta Viilor Senzatii), Hornul Negru. De aici ne-am orientat spre partea estica a coltului, unde am facut un popas pentru odihna si o gustare.
Valea am urcat-o in mai putin de trei ore, iar zapada a fost numai buna de mers la coltari, doar in partea superioara unde isi facea de cap soarele ne afundam pana la glezne, dar deloc chinuitor. Cum Seaca Costilei are orientare nordica, nici prea cald nu a fost, ce sa zic, a fost mai bine decat speram.
La popasul din culmea Malinului am incercat sa privim spre iesirea din Valea Verde, dar aceasta era mai jos, sub marea de jnepeni dela picioarele noastre, asa ca, in timp ce Laurentiu, Marius si Andrei isi savurau gustarea, am plecat inainte pe brana, tinand fata sudica a coltului, pana am ajuns intr-o valcea pe care am considerat-o suficient de sigura pentru a cobora in Valea Malinului. Se putea continua si pe fete pana in Brana Mare a Costilei, dar nu aveam in plan acest fapt si nici timpul nu prea ne permitea acest lucru.
M-am intors la locul de popas, am mancat o jumatate de mar, primita dela Marius cu mare darnicie, si alte trei curmale, ca intr-un final sa plecam toti patru pe brana care ascundea in imediata apropiere un culcus de capra neagra si pe care am uitat sa-l mentionez mai sus.
Nu am crezut ca vom pierde atat de mult timp pe brana. La o traversare Marius mi-a cerut sfoara pentru a-l asigura pe Laurentiu care in asemenea situatii nu are incredere in picioare, lucru pe care l-am observat, dealtfel, la toti membrii echipei. Ei, acum urmeaza una din acele clipe minunate cand te bucuri de prieteni, cel putin de unii. Dupa ce l-a asigurat pe Laurentiu, Marius al meu vine pe brana, foarte voios si satisfacut, cu sfoara facuta salata la subsuoara :
- Cristi, vezi ce bine am strans sfoara ?
Pai da, nu trebuie sa va spun ca mi s-a parut o vesnicie pana ce am descurcat acel nod gordian, nici macar concluziile la care am ajuns dupa ce m-am gandit cu mai multa atentie la riscurile intovarasirii cu exemplarul de mai sus, cert este ca sunt dispus sa-i trec multe cu vederea pagubosului, pentru toate acele minunatii pe care le face : clatite, ciorba de fasole, salata de vinete etc. Dealtfel, cum poti sa fii suparat atunci cand il vezi ca vine spre tine cu acel zambet senin si netulburat ca al Teodorei, fetita mea de un an, care in timp ce mananca isi scoate mancarea din gurita si isi da cu ea prin par.
Din valcea am coborat aproximativ 15-20m direct spre Valea Malinului, am facut o traversare la stanga, dupa care una la dreapta, ne-am lasat peste un prag de piatra de 2m inaltime si am atins zapada din vale la aproape o ora si jumatate dela parasirea popasului dela baza Coltului Malinului.
Din firul Vaii Malinului si pana la intrarea in Hornul Pamantos (Hornul Mare dela Scara), traseul a fost foarte placut si nu a mai prezentat niciun fel de probleme. Lespezile de piatra dela intrare in Valea Scorusilor erau in cea mai mare parte descoperite, intrarea in Valea Hornului, in special hornul din prima treime, era astupata de zapada, iar Valea Coltilor era accesibila.
Am urcat hornul pamantos, dupa care am coborat pe pantele nu prea placute din stanga Valcelului Poienitei pana in Poiana Costilei unde am mai pacalit o masa. Plecati din Poiana Costilei, am ajuns dupa aproximativ douasprezece ore si jumatate inapoi la masina parcata langa Caminul Alpin.
In concluzie a fost o excursie frumoasa, facuta in compania unor camarazi de incredere si pe care sper sa-i mai rentalnesc in aceeasi formatie intr-una din viitoarele ture pe vai de abrupt.
Le multumesc pentru incredere si, mai ales, pentru rabdarea de care au dat dovada, suportandu-mi toate neajunsurile si glumele mai mult sau mai putin sarate.
http://boreal2007.wordpress.com/category/din-carnetul-unui-turist/
