Salutare, prieteni!
Ehei, bata-v-ar norocu sa va-ncinga la pingele, ca dragi mi-s drumetii ce-si astern noaptea gand de cale lunga prin tinuturile ce cad in stapanirea batranului Buceag, ca de veacuri mi-am dres singuratatea avand de-a stanga mea un frate ursuz ce nu-l scotea din ale lui nici macar toaca lui Santilie si de-a dreapta un altul ce se tinea fudul mai ceva ca un flacau tomnatic in zi de iarmaroc. Da’ uite bre, anii s-au zburatacit pe apa Prahovei si incet-incet oamenii au indraznit sa-si apropie mai mult pasii de pulpanele mele impadurite. Acuma, ca mi-s dragi oamenii si ca trec peste toate betesugurile si apucaturile lor cele rele, sa faceti bine, rogu-va, si sa nu mi-o luati in nume de rau, ca vorba ‘ceea: “oamenii cei buni te-or invata sa duci apa si cu ciurul”.
Mai, da’ vremea se arata zambitoare azi, nu stiu ce a apucat-o, ca dela o vreme isi pierde vremea gandind la vremea de apoi, iar eu, din vreme-n vreme, ma-ntrec cu gluma, ca de, i-a cam trecut vremea, de vreme ce pe vremuri avea vreme de-o vremelnica tacla, da’, hmm, la vreme de prier toate se pierd in negura vremii, desi intr-o vreme parca…. Brr, na, despre ce vre…, pardon, vorbeam?! A, da, carevasazica, la vremea mea, ei, numai cand ma gandesc ma apuca tremuriciul!
Poate am sa-mi fac odata de cap si am sa va retin din drum povestindu-va d’ale tineretii mele, de clipele petrecute in tovarasia primilor sihastri, de biserica Sfantul Nicolae de pe muntele Molomot, muntele pe care voi il numiti azi Furnica, ridicata prin dania facuta spre batranete de vestitul haiduc Nicolae Grozea din Brebu, despre Slonul de Piatra, cel mai renumit han din intreg cuprinsul Vaii Prahovei, distrus in razboiul turco-austriac in anul 1788, dar si despre scutelnicii manastirii Sinaia, primii locuitori ai catunului Izvor.
As putea vorbi zile intregi despre timpurile-n care Vasile Dragus si Nita Enche au ridicat primele case “la Busteni”, despre George Zangur, fost cioban, care pe la 1800 se stabileste in tinutul “Intre-Prahove”, numit ceva mai tarziu Azuga, dar si despre Moise Zangur care pe la 1830 construieste prima casa in Predeal.
Anii s-au scurs peste degetele mele raschirate-n apa Prahovei si locurile s-au aglomerat, mai intai, pe la 1846, in timpul domniei lui George Bibescu Voda, incep lucrarile de amenajare a soselei nationale Campina-Predeal, iar vechiul “drum al domnisorilor” avea sa se regaseasca doar in povestirile batranilor. Apoi, in a doua jumatate a secolului XIX, am fost martorul unei alte ciudatenii omenesti, “drumul de fier”. Astfel ca, in data de 10 iunie 1879, intre orele 10 si 11 dimineata, primul tren de persoane suiera pe intreg cuprinsul Vaii Prahovei.
Na, ca m-am intins la vorba si uitai sa ma-nfatisez! Nu ca v-ar da ghiont curiozitatea, dar asa se cade prin aste parti de tara si, ca sa nu ma mai lungesc la vorba, va spun ca lumea ma striga Morarul. Sa nu ma-ntrebati de ce, ca eu m-am ridicat copil din flori de mare acum multe-multe milioane de ani, iar pe atunci nu se obisnuia a ne chema in vreun fel. Ursuzului astuia de-i zice acum Bucsoiul, ii spuneam “tu”, iar fudulului din dreapta mea, de-l luati drept Costila, ii spuneam “bai, asta”. Si uite asa, cu mai, bai si hai, ne-am inteles destul de bine, da’…., hopa, ce se vede colo-n vale? Ia te uita pe cine avem azi pe-aci! Mai, pe coltii mei, astia-mi par a fi fartatii zgarie nori, ca doar ei au fost udati la radacina peste masura de s-au lungit de trei coti!
Da, ei sunt! Ehei, bucuros de oaspeti, mai ales acum, in zi de marti, cand lumea este retinuta pe la diferite trebi si nu poate razbi pe munte, dar, hai sa vedem ce au de gand drumetii dela miazazi!?
- - Mai, Laurentiule, parca as trage spre Rapa Zapezii, ei, ce zici?
- - Hmm, stiu si eu, este mai grea decat Adanca si pe zapada asta …
- - Da, dar toate saritorile sunt acoperite, iar panta de 40-50ș, fie si sustinuta, nu cred ca ne-ar descuraja, insa ai dreptate in privinta zapezii, e foarte apoasa si cum anul asta nu prea am acumulat multe trasee in coltari, poate ca ar fi mai bine sa apucam Adanca…
Asa este, la cate comori ascund, chiar ca-i vine greu drumetului sa aleaga si, fie ca apuca Rapa Zapezii sau Valea Adanca, tot in castig iese, iar eu, ehei, nici macar nu aveti habar cata bucurie imi salta-n tarii. Ce-i drept, odata ce m-au castigat de prieten, greu ma mai rabda sufletul sa-i las nemangaiati, nu pot sa nu le ofer, cu toata bucuria, din preaplinul unei inimi, fie ea si de piatra! Bunaoara, imi aduc aminte cu drag de un alt mare prieten al meu, Niculae Baticu, care dupa ani lungi de temnita grea, primul gand intru libertate, tot spre Valea Adanca l-a impins.
- - Oricum, are sa-ti placa, cu deosebire Coltii Vaii Adanci, sunt superbi, iar iesirea in Creasta Morarului o s-o facem printr-unul din Hornurile Vaii Adanci. Desi am urcat Adanca de patru sau cinci ori, nu am ales niciodata varianta prin hornuri si marturisesc ca sunt un pic nerabdator sa vad ce infatisare ia valea privita si din acest punct.
- - Bine, hai ca o iau eu inainte, sa fac urme prin zapada asta “minunata”!
Da’, sa-i lasam pe flacaii nostri sa-si urmeze drumul linistiti, sa se bucure de aceasta zi insorita, iar noi sa aruncam cate-o privire pe la curtile fartatilor mei. Hmm, asta ma scoate din sarite, de fiecare data cand simte ca am musafiri incepe sa-si zornaie pe grumaz siragul de vai, ca o salba-nzapezita a nimfelor, iar diadema Malinului imi pare un dans al sirenelor executat anume pentru a-i ispiti pe cinstitii drumeti. Of, Costila-Costila, nu ai stiut niciodata sa te arati ingaduitor cu fratii tai, te-ai napustit asupra bucatelor asemeni lotrilor la drumul mare si ai pastrat totul numai pentru tine!
Ce ai crezut, nepriceputule, c-am sa privesc nepasator cum iti faci tu de cap, ca-mi voi lasa vaile, sistoacele, branele si coltii sa fluiere a pustiu? Pai, pana si morocanosul asta de Bucsoi si-a scos Timbalul la vedere, asa, poate s-or gasi laudatori de pripas, iar Balaurul ‘cela ceacar si cu nas acvilin, ce-i spanzura pe frunte, fornaind prin toate spintecaturile, trebuie sa recunosti, are si el carisma lui.
- - Am ajuns in Brana Mare a Morarului. In cartile lui Kargel s-a strecurat o greseala in privinta acestei brane, pentru ca ea traverseaza muntele pe la baza Coltilor Vaii Adanci si nu pe deasupra lor, cum este trecut in schita.
Trei chimire am primit in dar. Primul, Braul Acelor, mi l-a daruit Santilie in luna lui cuptor, ca sa aiba pe ce sade cand bate in toaca cerurilor, al doilea, Braul de Mijloc, este locul in care-si tine Sangiorzul cheile cerului pentru a slobozi soarele la vreme de prier, iar cel de-al treilea chimir, reazemul calatorilor, l-am primit in faptul serii, cu drag, dela Sanicoara, gandind la oamenii muntelui.
Stiu ca baietii astia nu catara stancariile mai prapastioase, dar tare mi-ar placea sa-i vad, macar o data, prin Coltul Ghinturii, Fisura mea, cea zisa a Morarului, Coltul Mosului, Peretele Nordic al Acului Mare, Peretele Nordic al Acului de Sus s.a.m.d.. Da’, nu mi-am pierdut nadejdea ca-m sa-i conving intr-o zi sa ma cunoasca si-ntr-alt fel si sa te tii atunci guri cascate si dor de Morar.
Ma uit la ei si nu ma mai satur privindu-i! Felul in care se lasa fermecati de Coltii Vaii Adanci, purtarea asta potolita, de parca ar cauta sa nu ma deranjeze, mersul moderat, fara graba, ce-ti lasa impresia unei legaturi neconditionate cu natura, ei, da, oameni buni, toata atitudinea asta imi da o multamire si bucurie pe care le resimt la milenii distanta. Ii vad urcand spre creasta printr-unul din cele doua hornuri ale mele, mai precis prin ultimul, luand-o inainte cand unul cand altul, facand poze unul si fotografii altul, si odata ajunsi sus cerceteaza zarea, cautand o ruta spre Vf. Omu, insa eu stiu ca o vor apuca pe una din sistoacele mele aflate pe Fata Sudica; dar acum sa-i lasam sa-si traga sufletul un pic si sa le uram pofta buna.
- - Laurentiu, priveste, o echipa a parcurs Acele de curand! Se vad urme prin zapada.
- - Da, vad. Ce facem acum?
- - Pai, am zabovit cam mult si daca vom merge spre Vf. Omu, o sa ajungem prea tarziu la masina. Eu zic sa-i dam direct la vale, pe sistoaca asta din dreapta.
Nu prea s-a scris multe despre Fata Sudica si nici lumea nu s-a ingramadit sa o cunoasca mai bine. Majoritatea drumetilor s-au multumit doar s-o strabata pentru a ajunge “acolo”, fie pe Brana Mare si, mai rar, pe Brana de Mijloc, iar acest “acolo” tintea in doua directii, Acele si abruptul nordic, ca doar “acolo” te poti trata de vertij J.
Stiti, uneori imi vine greu sa trec peste aceasta stare de fapt si, va marturisesc, jumatatea asta a mea are momente cand se simte singura si tare mult si-ar dori ca sa va organizati timpul in asa fel incat sa puteti merge macar o singura zi la munte numai pentru ea, sa nu mai fie doar o etapa sau varianta de acces catre ceva, ci un capat de drum.
Acum, spre finalul calatoriei, le urez baietilor drum bun spre casa si sa ne revedem sanatosi, iar voua, celor care cititi aceste randuri, va doresc ca viata sa va indrume pasii mai des catre cararile batranului Morar!
http://boreal2007.wordpress.com/
Faina, i-ai dat o nuanta retro. Eu sunt curios cum se mai trece vara saritoarea care avea fereastra, acum cativa ani au cazut niste pietroaie si nu mai mergea prin fereastra. Asta in cazul in care ai m-ai facut-o si vara de curand.
