Jurnale - Jurnal din Muntii Fagaras

18 octombrie

Vreme proastă. Ninge, însă e prea cald şi zăpada se topeşte imediat, pîrtiile sînt noroiase. La micul dejun - ouă prăjite, cafea şi, se înţelege, vin şi ţuică. Mă despart de Florin, şeful grupei şi încep urcuşul spre Podragu.

Ceaţa s-a risipit, fulguieşte arar. Cabana Podragu se află în căldarea superioară a văii, la circa 2.200 de metri. Drumul e anevoios, dar merită osteneala. Cînd vremea e bună (nu ca astăzi) eşti răsplătit de splendoarea sălbatică a culmilor şi frumuseţea ameţitoare de la poalele muntelui. Pe la jumătatea drumului susură sfios un mic izvor cu jgheab metalic pentru cei ce vor să-şi potolească setea. Mă bucur ca de revederea unui vechi şi bun prieten. Beau şi pornesc mai departe. Gîfîi şi asud, dar reuşesc să trec peste un pîrîiaş şi ajung la epava unui elicopter prăbuşit acum cîţiva ani.

Pînă la cabană mai sînt zece minute. Această ultimă porţiune a urcuşului este una din cele mai frumoase parcurse în multele mele drumeţii. De la rămăşiţele elicopterului începe panta abruptă spre colina pe care se află cabana. Pe partea stîngă se deschide maiestuos valea de sub Vîrfurile Podragu şi Tărîţa. Cîtă frumuseţe! Ţi se taie răsuflarea! Am mai fost aici de cel puţin zece ori şi totuşi, chiar pe o vreme proastă ca astăzi, sînt cuprins de încîntare. Nu sînt credincios, dar în astfel de momente aş vrea să cred în Dumnezeu, să am cui să-i mulţumesc pentru acest dar nepreţuit. Aş renunţa la orice, fără să crîcnesc, dacă ăsta ar fi preţul pentru cele zece minute.

Din fericire nimeni nu-mi cere aşa ceva, nu mă costă decît efortul! Ajung în sfîrşit la cabană. Vasile mă aşteaptă cu o supă fierbinte. Mănînc pe săturate şi începem să vorbim despre vreme, la ce ne-am putea aştepta în zilele următoare. Discutăm de una, de alta, despre lucruri cum nu se poate mai importante.

Cine nu e om de munte ar asista nedumerit la astfel de conversaţii. S-ar întreba, desigur, cum pot nişte oameni in toată firea să parlamenteze ore în şir numai pentru a decide ce e mai bine să foloseşti pentru bocancii de munte: grăsimea sau ceara? Numai cine a fost nevoit măcar o dată să urce muntele cu picioarele ude şi, asemenea nouă, n-ar putea trăi fără munţi, este în stare să înţeleagă entuziasmul cu care se dezbat astfel de probleme vitale.

Cabana Podragu este impresionantă, oricît de jalnică ar fi starea în care se află. Ziduri groase, din stîncă cioplită cu o precizie incredibilă, adevărate ziduri ciclopice. Foarte spaţioasă, cu un etaj, opt încăperi mari şi peste o sută de locuri de dormit. E întotdeauna rece, nici măcar vara căldura de afară nu poate pătrunde prin ziduri. În bucatărie la fel - cuptorul nu reuşeşte să vină de hac frigului.

Dîrdîim veseli pînă la căderea serii, căutăm o cameră cu o sobă care nu fumegă şi aprindem focul. Încetul cu încetul ne încălzim, deschidem o sticlă de ţuică şi sărbătorim ziua. Nu sîntem decît noi doi, însă cabana răsună de vorbe şi rîsete, de parcă ar fi plină.

Într-un tîrziu ne ducem la culcare. Adorm într-o clipită.

19 octombrie

Din nou vreme proastă, lapoviţă şi ceaţă. Nu prea avem ce face, decît să mîncăm şi să tăiem lemne. Mă decid să cobor spre Turnuri, să-i ies în întîmpinare lui Gabi, care trebuie să sosească astăzi. Măgarii trebuie oricum duşi în vale (la altitudinea asta nu au ce mînca). Îi iau şi pe ei, cunosc drumul mai bine decît mine şi ne înţelegem de minune.

Din păcate am pornit prea tîrziu, mă întîlnesc cu Gabi pe drum. Ne vom revedea sus, la cabană. Ajuns la Turnuri trebuie mai întîi de toate... să mănînc. O ciorbă de fasole de-ţi lasă gura apă. Nu pot zice nu. De data asta refuz însă categoric vinul şi ţuica, dar o cafea tare nu strică.

Aflu că trebuie să sosească cineva din Germania, la vînătoare de capre negre. O fi vreun mare bogătaş, vine cu elicopterul. Numai că pe vremea asta s-ar putea să se răzgîndească. Om vedea!

Pun într-un rucsac mic ceva vin şi alimente să le duc la Podragu şi pornesc din nou la drum. Spectacolul munţilor este ca întotdeauna copleşitor, mă simt minunat. Desigur, vremea ar fi putut fi ceva mai bună, dar ce importanţă are? Sînt aici, altceva nu contează.

Ajung pe întuneric şi... iarăşi mîncăm. Cu o sticlă de ţuică şi cîteva de vin sărbătorim din nou (se găseşte întotdeauna un motiv - astăzi, de pildă, sosirea lui Gabi) .

Adorm imediat...

20 octombrie

Intentionasem să părăsim astăzi cabana Podragu şi să ne începem drumeţia. Ce bine ar fi fost! Voiam să trecem spre est, peste creasta Făgăraşului, să traversăm muntele Moldoveanu, să petrecem prima noapte într-un refugiu pe creastă, următoarea în cort şi, în cele din urmă, să ne îndreptăm către sud, spre munţii Iezer.

Numai că vremea e mizerabilă, sîntem nevoiţi să renunţăm. Scotocim prin rucsacuri in căutarea a ceva mai gustos şi... mîncăm. Deschidem casetofonul...ascultăm valsurile lui Strauß. (Din fericire am luat cu mine destule baterii, o mare raritate în vîrful muntelui...) Cît de ciudat sună aici muzica lui Strauß şi cît de plăcut... Ne e bine.

Am schimbat camera, avem mai mult loc şi o sobă care funcţionează (deşi uneori fumegă de-ţi dau lacrimile). Din cînd în cînd ne uităm pe fereastră, în speranţa că vremea se face mai bună. Pentru cîteva clipe apare soarele, dar dispare la fel de repede. Nici o schimbare... Frig.

21 octombrie

La fel ca ieri: frig, ceaţă, ninge. E parcă totuşi ceva mai cald, zăpada începe să se topească. Vîntul puternic se face simţit mai ales la satisfacerea nevoilor in aer liber, latrina cabanei fiind de nefolosit.

Ne facem planuri, am vrea să pornim la drum dacă mîine vremea va fi mai bună. Ne umplem timpul tăind lemne, aprinzînd focul şi... mîncînd. Rîdem, vorbim fără întrerupere, nici nu mai ştiu despre ce.

Mă simt minunat.