Jurnale - Jurnal din Muntii Fagaras

15 octombrie 1994

Plec cu Tarom. N-aş sfătui pe nimeni s-o facă. Zborul nu e prea ieftin şi nici altfel nu merită. Din lipsă de pasageri se face o escală la Varşovia, aşa că zborul de la Berlin la Bucureşti durează trei ore, dacă nu chiar mai mult. Avionul e vechi şi incomod, mîncarea de nedigerat şi puţină, iar stewardessele sînt în cele mai multe cazuri urîte şi întotdeauna neprietenoase.

Asta e! Cu oarecare întîrziere, aterizăm la Bucureşti. Îmi iau rucsacul şi mă grăbesc spre ieşire. Funcţionarele de la vamă nu simt neapărat nevoia de a-mi cotrobăi prin bagaje, aşa că sper să pot prinde trenul. La ieşirea din aeroport mă aşteaptă Gabi, prietenul meu din Piteşti, cu care vreau să plec în munţi. Luăm un taxi, ne ducem la gară. Într-un tren neluminat şi neîncălzit, aproape trei ore de drum pentru numai vreo sută de kilometri mă supun la prima grea încercare. O trec cu bine, în fond sînt obişnuit.

Pe la ora 11 seara ajungem la Piteşti şi mergem acasă la Gabi unde mama lui, Cristina, ne aşteaptă cu masa pusă. Constat pentru a nu ştiu cîta oară că, înainte de a pleca în România, ar fi mai bine să nu mănînc nimic vreo două zile. Mă îndop cu tot ce se poate şi totuşi nu reuşesc să dau gata munţii de carne, legume, pîine şi alte bunătăţi: cafea, vin, ţuică...

Nu mai rezist mult şi cad răpus în pat.

16 octombrie

După un mic dejun mult prea copios pentru cineva obişnuit să ciugulească doar cîte ceva dimineaţa şi de la care nu lipsesc nici vinul, ţuica şi cafeaua, plec să-mi fac ceva cumpărături. Totul merge strună, găsesc repede şi fără probleme tot ce-mi trebuie.

S-a schimbat totuşi ceva după decembrie 1989. Alimente cîte vrei, numai că incredibil de scumpe (bineînţeles, nu pentru mine). Mă întorc acasă la Gabi şi... iar se pune masa. Mîncatul este o îndeletnicire de bază în România. Prima întrebare care ţi se pune cînd vii în vizită la cineva: ai mîncat? Doamne păzeşte să zici că da! Dar chiar dacă zici, tot nu scapi!...

Îndopaţi cu minunăţiile culinare ale Cristinei, mai facem cîteva vizite, după care urmează partea cea mai grea: trebuie să-mi fac bagajul. La sosire rucsacul cîntărea destul de greu. Cadourile au fost scoase, dar în locul lor trebuie îndesate proviziile (ar fi o mare greşeală să se creadă că la cabanele din munţi te poţi aproviziona. Trebuie să te mulţumeşti cu o supă sau o ciorbă. Pîinea şi conservele, de pildă, trebuie să le cari cu tine.) Icnind şi bombănind reuşesc în cele din urmă să închid rucsacul, greu de parcă ar fi încărcat cu bolovani.

Trebuie să prind trenul de la 9 seara. Plec singur, Gabi vine de-abia marţi. La gară îmi dau seama că ar fi trebuit să vin mai devreme. Cozi imense la ambele ghişee. Stau cuminte la coadă, dar bineînţeles nu unde trebuie. Aflu prea tîrziu că biletele pentru trenul meu se vînd în altă parte. Îmi piere tot cheful, decid să-mi amîn plecarea cu o zi. Un cunoscut sosit la gară să mai schimbe o vorbă cu mine reuşeşte să-mi facă rost de bilet, nu fără riscul unei încăierări.

În sfîrşit sînt în tren. Compartimentul e plin, de dormit nici nu poate fi vorba. Mă duc la clasa întîia, plătesc diferenţa: sumă mare pentru localnici, dar nu şi pentru mine. ("Ei", mă întreabă o voce interioară, "ei, cum te simţi cu banii tăi-minune în ţara asta?" "Hmm...", îmi răspund cu vocea cam mică, "hmm... ciudat. Foarte ciudat.")

17 octombrie

Pe la 2 dimineaţa ajung la Sibiu şi aştept trenul spre Ucea, de unde îmi voi începe drumeţia. Iau rapidul, pleacă mai devreme.

Mare greşeală!

În Ucea trebuie să iau autobuzul spre Victoria, un orăşel ca oricare altul de la poalele Făgăraşului. Autobuzul nu vine pentru rapid, aşa că trebuie să aştept personalul. E întuneric, ceaţă şi frig şi mai şi plouă. Frumoase perspective!

În sfîrşit soseşte trenul, dar nu şi autobuzul! A avut un accident pe drum. N-am încotro, pornesc pe jos. Orbecăi în întuneric, în cele din urmă ajung la o staţie de autobuz. Aflu că mai trebuie să sosească unul din altă direcţie şi, într-adevăr, vine! Pe la ora 6.30 ajung la intrarea uzinei chimice şi pornesc, în sfîrşit, la drum.

Trec pe lîngă o clădire bizară şi cobor în pantă abruptă spre un pîrîu cu ape tulburi, poluate. Ceaţa se ridică pentru cîteva clipe şi se întrezăresc munţii plutind deasupra norilor, strapungînd cerul albastru. Oboseala şi necazurile îmi dispar ca prin minune: mă bucur că mă aflu din nou aici, mă bucur de priveliştea care-mi apare în faţă.

Ca întotdeauna, podul de peste pîrîu mă face să mă întreb uimit cum de nu se rupe sub mine. Dar, mare minune mare, şi de data asta ajung cu bine de partea cealaltă. Mă opresc lîngă nişte case ţărăneşti, mi s-a făcut foame. O femeie din sat îmi dă apă, mi-aş putea face o cafea. Mă las însă păgubaş: e prea frig şi, oricum, să mănînci singur n-are nici un farmec. Înghit la repezeală nişte ciocolată şi pornesc la drum.

După vreo oră fac o pauză lîngă o mină părăsită. Apă am, dar ca să-mi fac ceva de mîncare nu mai am nici un chef să-mi deschid rucsacul.

De-aici începe urcuşul abrupt. Pe vreme bună te poţi delecta cu priveliştea din văile Arpaş şi Podragu, pe ceaţa de acum - un adevărat chin. Urc aproape tîrîndu-mă şi-mi blestem comoditatea. Ar fi trebuit totuşi să mănînc ceva, mi s-a făcut foame şi mi-ar prinde bine si o cafea, pic de somn - nici in vagonul de clasa întîia n-am putut închide un ochi. Pe la jumătatea drumului fac o pauză mai lungă şi mă lupt cu mine însumi: ştiu că trebuie să ajung cît mai repede sus, dar mă tentează sacul de dormit şi vreo oră-două de somn. Nu mă pot hotărî.

Şi, deodată, coborîtă parcă din cer, răsună o voce care-mi strigă numele. Nu, nimic metafizic, doar Vasile, cel care are grijă de cabanele din zonă. Coboară în vale să aducă provizii. Nu ne-am mai văzut şi n-am auzit nimic unul de celălalt de şapte luni. Şi totuşi reluăm imediat firul, de parcă ne-am fi despărţit ieri. Mă simt bine, mă simt ca acasă. Vasile vrea să se întoarcă încă în aceeaşi seară. Hotărîm să ne întîlnim la Cabana Turnuri, de unde vom urca împreună la Cabana Podragu.

Ce-i mai greu a trecut: îmi adun ultimele puteri şi, gîfîind şi asudînd, ajung in cele din urmă la Turnuri. Cabana, chiar la marginea Văii Podragu, nu e nici pe departe o frumuseţe. Dar ce contează? Eu mă simt bine aici: primire călduroasă, bucătărie bine încălzită, un ceai şi o supă fierbinte. De vorbit nu vorbim prea mult, sînt oricum foarte obosit, de-abia mă mai ţin pe picioare. Îmi scot sacul de dormit şi mă culc.

M-am trezit tîrziu. Vasile a şi plecat mai departe, mă hotărăsc să rămîn peste noapte la Turnuri. La cină se mănîncă din belşug, vinul şi ţuica sînt nelipsite, cum altfel? Mă duc din nou la culcare.

Sînt singurul vizitator, nici măcar vara nu trec pe-aici mulţi turişti. Pentru întreţinerea cabanelor nu sînt niciodată destui bani şi aşa şi arată. Dar nu-mi pasă: nu-mi trebuie nici curent electric, nici apă caldă, iar pentru alte nevoi îmi ajunge şi latrina improvizată de-afară...

Adorm ca în sînul lui Avram....