Eram
în Sibiu şi aveam 4 zile la dispoziţie pentru a urca din nou în Făgăraş. În
preziua plecării, pe cer au apărut primele semne ale schimbării vremii iar
seara, rafale puternice de vânt vesteau apariţia noului front. N-a fost o
schimbare de durată, doar că în dimineaţa în care am urcat în tren eram cu o zi
întârziere, ceea ce însemna că nu-mi mai rămăsese pentru excursie decât 3 zile.
Chiar dacă în ultimii 20 de ani România se schimbase şi vechile garnituri de
tren erau înlocuite cu moderne „săgeţi albastre”, în spaţiul comun al
personalului de Braşov am regăsit aerul ştiut: pescari zoriţi spre Olt, ţărani
cu desagi, tineri cu rucsaci, toţi povestind întretăiat, contribuind la acea
rumoare plină de entuziasm al unei dimineţi ce stătea să se reverse de dincolo
de crestele Făgăraşului. Eram singur, aveam un rucsac bine drămuit şi nişte
bocanci ergonomici ce parcă-mi crescuseră în picioare aşa că rumegam ideea de a
acoperi ziua pierdută forţând etapele. Neavând cort nu puteam înopta decât la
refugii sau cabane dar dacă, în loc să mă opresc tradiţional la refugiul Scara,
aş sări peste Custura Sărăţii direct la Călţun? Oricum o suceam şi o învârteam
etapa ieşea prea lungă! M-am decis să abandonez intrarea clasică pe la Turnu
Roşu şi să mai merg o staţie până la Sebeş Olt, să sui pe Valea Moaşei şi să ies
în creastă direct la Suru. Nu făcusem niciodată intrarea asta şi nici nu o aveam
pe harta mea ce cuprindea doar zona alpină dar, ineditul mă atrăgea cu atât mai
mult.
În
halta aproape pustie am dat de un idicator turistic: refugiul Suru 3 ½ ore. Am
estimat încă două ore pentru ieşirea în creastă, am mai tăiat o oră fiindcă mă
simţeam plin de vitalitate şi da, îmi mai rămânea o jumătate de zi să ajung la
Călţun: realizabil. Am pornit încrezător pe şoseaua spre Sebeş, întinzând pasul
cât puteam de mult. În ciuda ploii de ieri vremea se îndreptase şi o dimineaţă
fără cusur îmi susţinea moralul.
N-am reuşit să agaţ nici o maşină aşa că am tropăit din bocanci
cei 3 km până în sat. Regăseam satul tipic din Ţara Făgăraşului, cu porţi înalte
cu arcadă, cu râul de munte curgând paralel cu uliţa, cu flori în faţa caselor
şi sporadic, cu câte-o pictură murală cu subiect religios. Din curţile nevăzute
se auzea radioul, câte-un motor de circular sau glasurile oamenilor îndemnând
vitele. Am ieşit din sat pe poarta dinspre munte, socotind că după 11 luni de
dimineţi cotidiene pe care le petreci stereotip, mâncând grăbit pentru a ajunge
la servici la ora exactă, e reconfortant să fi martor la cotidianul altora, să
priveşti dinafară mecanismele comunităţii.
O bifurcaţie mă pune pe gânduri. Din acest loc se desprinde o
potecă ce urcă la refugiu pe muchie. O fi bună? O fi rea? Habar n-am. N-am fost
niciodată prin zonă, nu am nici hartă aşa că sunt la discreţia marcajului. Dacă
poteca nu e umblată? Dacă marcajul dispare? Hotărăsc să optez pentru varianta de
pe vale care, de bine, de rău este clară şi fără să mă mai uit în urmă întind
pasul din nou pe drumul forestier ce intră în munte. Din loc în loc, găsesc vreo
maşină trasă la marginea drumului veghind corturile aşezate jos, lângă râu.
Numerele îi trădează: sunt familii venite din alte judeţe. Au corturi mari, de
camping, măsuţe şi scaune din plastic, semn că s-au instalat pentru tot
concediul. Vederea lor mă binedispune şi-mi spun că uite, se mai găsesc şi
oameni care apreciază natura, că nu toată România întreabă pe forum dacă agenţia
cutare e de încredere, dacă hotelul cutare e bun sau dacă piscina şi all
inclusive din te miri ce parte a lumii îşi merită banii. Încet, încet valea se
strânge şi în cele din urmă gâtuie drumul forestier ce se transformă într-o
potecă. Ca toate râurile de pe versantul nordic făgărăşan şi Moaşa are o
puternică energie de relief, prăvălindu-şi apele incredibil de curate peste
nenumărate săritori şi repezişuri.
Mă uit la ceas şi mă neliniştesc: au trecut 3 ore de la
coborârea din tren. Credeam că sunt în formă şi că voi scoate timpi mai buni
decât pe indicator dar încă sunt pe firul văii şi până sus pe muchie va trebui
să urc abrupt. Forţez. Marcajul este aplicat sporadic, cărarea nu e foarte
lizibilă şi în grabă ies de câteva ori de pe traseu, ceea ce mă întârzie şi mai
mult. Am transpirat. Mi-e sete. Mă opresc să înghit câteva guri de apă şi să
mănânc un măr. Aşa mai merge.
Zgomotul unei mari cascade răzbate prin pădure. Printre
frunzişul arborilor întrezăresc spre trupul muntelui panglica albă a căderii:
impresionant! Lângă o stână mă las furat de o umbră de cărare şi mă abat serios
de la traseu, ceea ce mă obligă să fac apoi cale întoarsă. Au trecut 4 ore de la
coborârea din tren şi în ritmul ăsta nu mai ajung la Călţun. Sunt obosit, curge
apa pe mine. Mi-e sete. Ideea de a străbate muntele în forţă tinde să transforme
mult aştepatata întâlnire cu Făgăraşul în chin dar mă iluzionez că odată ieşit
la golul alpin lucrurile se vor schimba şi după 4 ½ ore de la plecarea în traseu
ajung la refugiul Suru.
