Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - O intilnire intima

Bookmark and Share

O intilnire intima

O intilnire intima

 

Prima intilnire nu a prefigurat absolut nimic semnificativ. A fost ceata si ploaie. Apoi, ani buni, nu am mai trecut pe acolo. S-a intimplat sa mai trec o data, intr-o toamna insorita si rece. Ceea ce am vazut m-a determinat sa-mi pun foarte serios in gind sa revin. Atit de serios, incit, peste o saptamina, pe o zapada de 15 cm si o ceata cum numai de doua ori in viata am mai vazut, am pornit-o la drum.

 Ce vazusem? Un colt de munte, nici foarte inalt, nici din cale afara de spectaculos. Totusi, avea un farmec anume...ca si oamenii: unii iti sunt simpatici pentru simplul motiv ca asa ii gasesti, fara ca pentru asta sa fie neaparat frumosi.

Deasupra unui deal cu iarba moale si matasoasa, la liziera batrinei paduri de brazi, abea se zarea un pilc de puieti - doar o pata de un verde mai deschis. Apoi, padurea intunecata invelea coasta abrupta a dealului. Deal e un fel de a spune: de acolo incepea muntele! Pieptis, urcusul se accentua, unul... doua...trei coame, ca niste greabane de bizoni salbatici, de mult pieriti de prin acele locuri. Deasupra padurilor, golul alpin stapinea intinderile. Pajisti alpine, stinci si jepi, vai infundate si creste, cu tot ce era mai jos, pina la picioarele mele, formau un peisaj ce numai pe vederile primite din satrinatate mai vazusem. Semana cu intinderile din Alpii Elvetieni. Nici un alt munte umblat de mine, desi toate extraordinar de frumoase, nu imi facuse aceasta impresie de asemanare.

Asa se face ca, singur, pe o vreme pe care altii nu s-ar fi dus nici macar pina in fundul gradinii, m-am pomenit urcind pe o pirtie de schii, de curind amenajata. Ceata era atit de deasa incit nu zaream nici macar firele teleschiului care erau undeva la vreo 3-4 metri deasupra capului meu. Mergeam aparent la intimplare, doar dupa amintirile din urma cu o saptamina. Treceam citeodata pe linga stilpii de sustinere al teleschiului - cei pe care i-am vazut - intr-o liniste absoluta, scufundat parca intr-un bazin cu lapte. Peste tot in jur, o ceata alburie; jos zapada necalcata ce reflecta lumina, facind sa nu existe puncte cardinale, repere sau dimensiune.

Din vreme in vreme gaseam urme de cerbi si caprioare, coborite noaptea sprea asezarile omenesti din vale, unde zapada era pe duca si se mai gasea iarba. Sub talpile mele, zapara acoperise iarba, dar nu se lipise de ea. Alunecam mereu, dezgolind iarba sau uneori noroiul. Cu toata zapada, nu era foarte rece si am mentinut ritmul pina ce am ajuns la capatul pirtiei. Imi aminteam ca de acolo, trebuia s-o tin tot in sus, pe creasta, asa ca am continuat mersul. De data asta pasind peste brazi taiati, busteni, ramuri si cioturi: se defrisa padurea, pina mai sus, pentru a prelungi pirtia.

Am fost surprins cind la un moment dat am gasit urmele a doua persoane. Nu erau impreuna, caci urmau cai diferite. Barbati, dupa marimea piciorului. Am crezut la inceput ca sunt muncitori care lucreaza la lemne, dar nu era asa. Era simbata si mai ales, in linistea aceea ar fi trebuit sa se auda topoarele, fierastraiele sau drujbele. Trecusem mai jos de o barda infipta intr-o buturuga. Era ninsa toata. Cel de dinaintea mea n-o folosise, poate chiar nici n-o vazuse. Fara sa stiu unde sunt sau cit am urcat, incercam sa privesc inainte, sa vad oamenii, dar tot nu reuseam sa vad mai mult de citiva metri. Ma incerca un fel de teama: nu erau localnici, nu erau nici turisti: deci cine ar putea fi? Nu erau nici macar cei care ingrijeau pirtia pentru ca venisera de undeva din stinga si nu au fost interesati de instalatii.

Citiva zeci de metri mai sus, acolo unde statea in picioare padurea, urmele s-au oprit, au stat pret de citeva clipe si au facut cale intoarsa. Nu au intrat printre copaci. Uitindu-ma, am vazut si eu ca privelistea nu era din cale afara de imbietoare: printre brazi, era aproape intuneric. Frig si ceata, apoi panta care se accentua, ducind undeva in sus si spre nicaieri. Spre necunoscut, pentru mine.

Dar asta nu era un motiv suficient ca sa ma intorc. Acum ca stiam ca nu mai sunt oameni prin zona, eram mai linistit. Perioada de boncanit a cerbilor trecuse, asa ca nu mai erau agresivi, iar cu ursii ma mai intilnisem eu si altadata. Si apoi, fie ca aveau ginduri bune sau rele, ei isi manifestau intentiile fara ascunzisuri. Nu aveam decit sa reactionez in consecinta pentru ca eventuala problema sa fie rezolvata. Si am mers mai departe, tot in sus si usor spre dreapta, pina ce am constatat ca daca doream sa ajung inapoi pe lumina, trebuia sa ma intorc. Cu parere de rau, m-am dat batut, raminind sa cuceresc altadata pajistea alpina si stincile pe care azi, nici macar nu le-am zarit. Coborind spre vest, am dat de o carare lata, ce evident era folosita. Dar traseul era nemarcat. Desi era tirziu, curiozitatea nu mi-a dat pace, asa ca am luat-o din nou in sus. Urcusul nu mai era atit de accentuat, asa ca am luat-o la un jogging usor, pina ce am constat ca drumeagul nu avea capat. Vesnic se pierdea in ceata sau cotea dupa copaci. M-am intors din nou spre vale, in acelasi ritm alert.

Si la un moment dat, s-a produs minunea: s-a risipit ceata si a iesit soarele, printre norii involburati de vint. Si am vazut ca sunt pe versantul sting al unei vai uriase ce intra adinc in munte. Se vedeau in fata stincile ascutite si joase, la care nu aveam sa mai ajung.

Ca intrun joc aparent fara reguli, privelistea s-a schimbat din nou. Ireal, parca ma pomenisem pe o planeta straina, nedescoperita inca. Putin mai jos de mine, era o mare de ceata. Din ea se inaltau din loc in loc muntii. Dar nici virfurile lor nu se vedeau, pentru ca mai sus erau norii... Iar muntii nu aveau inceput si nici sfirsit. Stateau suspendati undeva intre pamint si cer, fara sa atinga Terra si fara sa intepe cerul. Doar fisii orizontale de paduri si stinci care levitau. Am fost atit de mirat incit am uitat ca am cu mine aparatul de fotografiat.

Cind ceata s-a unit cu norii si a inchis peisajul, am pornit din nou, ca un animal salbatic si liber, sarind peste obstacole, trecind prin arbusti si crengi, pina ce am ajuns aproape de punctul de plecare. Soarele era aproape de dealurile de la orizont. Coborise sub plafonul de nori si pe sub ei, lumina inapoi spre munti, facind sa luceasca zapada de pe creste. Desi era tirziu, nu ma induram sa plec. M-am ghemuit in zapada, am scos mincarea si cu ochii la munte am mincat tot ce nu avusesem timp sa gust peste zi. Am sperat degeaba ca norii sa-mi dezvalui virful. Cind m-a cuprins frigul si era aproape intuneric, m-am dat batut si am plecat fara sa vad in intregime locurile prin care as fi vrut sa ajung. De jos am aruncat o ultima privire muntelui. Intunecat si rece, isi incetosa vaile. Probabil ca isi agita si animalele. Iar eu am realizat cu teama ca de fapt mi-ar fi placut sa fiu acum acolo sus, sa merg toata noaptea si sa gasesc pe intuneric drumul spre casa sau sa ramin acolo si sa inoptez singur printre creste, in cort, tresarind la orice zgomot neobisnuit. Ma si vedeam iesind in zori, somnoros si amortit, facindu-mi ceai la flacara primusului si incalzindu-ma la lumina soarelui ce rasarea de dupa alte creste, ale altor munti. Toate astea in timp ce coboram in noroiul satului, printre mizeriile lasate de oameni la marginea drumului.

Dar povestea nu se termina aici, pentru ca a urmat o saptamina extraordinar de calda. Urmatoarea simbata m-a gasit urcind din nou dealurile. Era un soare stralucitor, un vinticel caldut si 20 de grade in aer. Ce puteam sa-mi mai doresc? Nu era nici urma de zapada. Iarba si pamintul erau uscate ca vara. Din locul unde mincasem am privit toata zona pe care aveam sa o strabat si mi-am facut strategia. Din capatul pirtiei aveam sa urc tot timpul pe creasta, cele 1, 2, 3 coame principale impadurite cu brazi. Apoi mai urma o panta si ieseam la stinci. Probabil ca nu puteam trece peste ele, asa ca aveam sa le ocolesc prin pajistea din dreapta lor si gata: eram in golul alpin. De acolo nu trebuia decit sa trec pe la poalele altui briu de stinci, sa urc valea glaciara, printre jepii pitici si eram sus, unde doream. Odihnit si cu chef de mers, am trecut prin iarba dealului lasind in urma pirtia, apoi prin pilcul de puieti si am intrat in padure. Iarasi urme de cerbi si movile de popindai....

Si iarasi urcusul pieptis, epuizant, printre brazii batrini. Pe jos, covor moale si gros, de ace. Am urcat un deal principal si dupa muchia lui au amutit toate sunetele satului. Am simtit izolarea acelor locuri ca pe ceva material. Cind nu batea vintul era o liniste deplina, aproape suparatoare. Am continuat sa urc alte pante, spre coama nr.2. Un perete de stinci a rasarit dintre pomi, dar am trecut fara probleme deosebite. Deasupra, padurea era mai rara si lumina mai puternica. Eram deja departe de pirtie. Mai gaseam uneori urme ale exploatarii forestiere, insa din ce in ce mai putine. Zona era salbatica, neumblata. O oarecare teama m-a pus pe ginduri, asa ca am luat un bat de jos, sa ma sprijin in el ziceam eu, dar ca sa ma simt mai puternic, de fapt. De parca ar fi folosit la ceva daca un urs si-ar fi pus in cap sa ma atace. Era la fel de inutil ca si cutitul de vinatoare de la picior. Armele adevarate erau cunostintele despre animal, atentia si atitudinea fata de el. Dar stiam ca ziua, chiar daca ar fi fost ursi pe acolo, s-ar fi tras din calea mea. Si am continuat sa merg.

Urcusul spre dealul 2 se dovedi mult mai lung decit  cel din parea de jos. Padurea era frumoasa, neumblata, necalcata...erau singurele cuvinte care mi se invirteau prin cap. Atent la tot ce era in jur, inaintam in necunosct. O idee era sa ocoloesc dealul prin stinga, dar era acolo o vale mult prea mare. Pierdeam toata altitudinea ce cistigasem cu atita truda.

La un moment dat, inaintarea mi-a fost ingreunata de brazii batrini. Citiva metri, incepind de la pamint in sus, crengile lor batrine, moarte si despuiate de frunze, devenisera simple bete care se intindeau lateral, de jur imprejurul copacului, ca acele unui arici. Apoi se intrepatrundeau cu crengile brazilor vecini, formind un hatis prin care nu puteam incapea nicium. Daca eram atent la picioare, mi se infigeau in piept si umeri, daca feream capul ma intepau in coapse de parca eram prins intr-o capcana uriasa, incoltit din toate partile, imobilizat. Cind am iesi din labirint am rasuflat usurat. Desigur, nu stiam ce avea sa urmeze.

Citiva zeci de metri mai aveam pina in virful dealului 2 cind am dat de o formatiune stincoasa, din conglomerat. Nu se putea catara. Era umeda si plina de muschi, de fisuri si de mici grote. M-am gindit ca ar putea adaposti vreun urs, dar nu....ei prefera grotele uscate. Am incercat o ocolire prin dreapta, dar acolo era prepastie. Singura varianta era prin stinga, printr-o padure tinara, cu copacii atit de apropiati incit cu rucsacul in spate, abea te puteai strecura - alta belea. Dar luccru ciudat, imi placea lupta asta cu muntele. Mai luptasem si altadata si il invinsesem.

Si din nou, socotelile nu s-au potrivit. Sub mine panta se accentua si copacii subtiri se indeseau. In plina zi era aproape intuneric. Nu era cale de trecere. Cum ocolisem deja o parte din stinci si in dreapta sus se vedeau frinturi de soare, am luat-o intr-acolo. Urcusul era aproape vertical si la un moment dat chiar am luat-o pe burta ca sa pot trece pe sub arbustii crescuti aiurea. In cele din urma am iesit pe creasta, chiar deasupra stincilor pe care le ocolisem.

Dezamagirea a fost destul de mare. Valea pe care incercasem s-o ocolesc despica creasta muntelui intre dealurile 2 si 3. Ca sa continui, trebuia sa sa cobor in vale si apoi sa urc urmatorul deal si mai brupt. Nu era imposibil, dar mi-ar fi luat cel putin 2 ceasuri si cum trebuia sa ma intorc in aceleasi conditii, nu puteam reveni in sat pe lumina. Chiar si de pe creasta urmatoare as mai fi avut mult de mers prin golul alpin. A trebuit sa ma recunosc infrint, a doua oara. Muntele nu se lasa cucerit atit de usor. Stateam privind si facind calcule, dar nicicum nu era bine. Nu-mi ajungea timpul, dar altceva ma supara si mai tare. Era foarte probabil ca pina in vara viitoare sa nu mai fie vreme prielnica pentru ascensiune. Desigur, se putea ajunge din partea cealalta a muntelui, traversind platoul insa era un drum de 2 zile. Si apoi niciodata peisajul privit la coborire, de sus, nu este la fel de fascinant ca la urcare.

Cind, resemnat, am dat sa plec si m-am intors, am ramas ului. Statusem cu spatele la punctul cel mai inalt al crestei. Ascunsa printre virfurile brazilor, nu o zarisem de prima data. Pe stinca de conglomerat se mai putea urca citvia metri, chiar pina la nivelul virfurilor debrazi. Cind am urcat si m-am ridicat in picioare, mi s-a dezvaluit o panorama de 360 de grade, absolut fantastica. Oricit as vrea, n-o sa pot reda niciodata in cuvinte ceea ce am vazut. Chiar si pozele facute sunt mult prea sarace.

In primul rind, coltul de munte pe care intentionasem sa ajung se dezvaluia in toata splendoarea lui de pajisti, ierburi, stinci si jepi. Apoi spre dreapta, dupa o alta vale glaciara, Virful Omu se ridica peste abrupturile sale de stinci salbatice si sterpe, pina la cei 2505 metri ai sai. Coborind, padurile Branului si Fundatei ajungeau pina la locul unde, la orizont, ca o sclipire, se zareau crestele inzapezite ale Fagarasilor - gigantii muntilor nostri. Mai apoi muntii Piatra Craiului isi aratau toata creasta inspumata si zimtata, incepind de la Piatra Mica, Acul Crapaturii, Turnurile, Ascutitul... Imediat sub ei, pe citeva zeci de dealuri marunte si ondulate ca o matese aruncata la intimplare, se intindeau abea vazute casele satelor Magura si Pestera - alte locuri minunate pe unde de asemenea umblasem. Apoi, cit vedeai cu ochii se intindea Podisul Transilvan, cu sate, cimpuri, sosele, orasele Zarnesti, Codlea, Risnov...o mica parte din Brasov, dominat de virful Postaveru... Sub acesta, stincile Idvigului si Cheile Risnoavei, satul Sohodol si din nou padurile Bucegiului. Stateam in picioare pe virful de stinca, nu mai mare decit o jumatate de masa si ma invirteam intruna in jurul propriei mele axe.

De fiecare data cind ajung intr-un loc inalt, de unde pot vedea pina departe, simt cum libertate imi curge prin vene, nu singe. N-as mai fi vrut sa plec de acolo. Si stind si admirind cind Bucegii, cind cimpia sau ceilalti munti, am avut o revelatie. Eu gresisem si inca grav! Muntele nu trebuia cucerit, infrint, invins...nu asta era modalitatea corecta de a privi lucrurile. Oare nu era evidenta micimea persoanei mele in toata acea grandoare?! Cum de mi-am inchipuit ca uriasul care sta acolo de milenii se va lasa invins de o vietate fara insemnate!? El era acolo inca de cind specia mea nici nu se nascuse. Vazuse scurgindu-se TIMPUL, indurase cu rabdare VREMEA... si rezistase. Era una cu Planeta, ERA TERRA, ...iar eu ma gindisem sa-l inving!!!

In primul rind trebuia sa am rabdare! Week-end-ul urmator, sau vara viitoare, cind va fi sa fie, aveam sa ma apropii de munte nu numai cu dragoste ci si cu mult respect, sperind sa fie bun si blind si sa ma primeasca printre frumusetile lui, sa ma lase sa-l strabat si sa-l urc. Si apoi cind voi sta cu piciorul pe fruntea lui, sa nu-l consider supus, ci fericit ca un batrin ingaduitor care a lasat fluturele sa i se aseze pe umar.

Privindu-i stincile tacute, am stiut ca gasisem drumul cel bun. Asta trebuia sa fie atitudinea fata de el si astfel, el ma va primi cind voi fi pregatit. Simplul fapt ca nu foloseam drumurile deja existente, nu facea ca totul sa fie o confruntare. Trebuia sa fie o colaborare.

Dupa un timp, cu parere de rau, a trebuit sa cobor, am rememorat si refacut drumul in sens invers, atent ca nu cumva sa-l uit. Chiar daca voi ajunge sus pe alte cai, cu siguranta aveam sa mai revin pe acel colt de stinca neumblat de om. Ciudat lucru ca la intoarcere nu m-a incercat nici o teama. Sa fi fost pentru ca ma acceptase muntele? Consideram ca sunt si eu o mica parte din el, inrudit cu vietatile lui, care pentru acest motiv, nu imi vor face nici un rau. Probabil ca lucrurile nu stateau asa, iar eu, impresionat de atita frumusete si maretie, exageram. Poate ca personificam muntele si imaginam lucruri anormale. Prea copil, sau prea idiot, stiam ca marea majoritate a oamenilor ar fi ris de mine, daca nu cumva ar fi aruncat cu pietre. Dar ma simteam bine, poate tocmai de aceea. Muntele ma facea inca odata sa fiu diferit de ei.

La plecare, acolo de unde puteam arunca o ultima privire spre creste m-am oprit. In loc sa-l privesc cu repros si sa-l amenint pentru data viitoare, am zimbit in semn de ramas bun.

Iar acum astept cu narabdare urmatoarea zi libera si cu vreme frumoasa, in care sa ma primeasca printre vietatile sale.

Autor: Eugen Gombos
Înscris de: Eugen Gombos
Vizualizări: 7572, Ultima actualizare: Duminică, 7 Nov 2004



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii BUCEGI  


O poză: [N-am găsit]

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu:
Sinaia-Hotel Alpin-Cabana Varful Cu Dor-Valea Izvorul Dorului-Saua Laptici-Vilcelul Laptici-Cabana Pestera

 

Comentariu
Fără foto lia dumi, Vineri, 8 Ian 2010, 15:36

foarte foarte frumos, eugen gombos! ce ai mai scris?
adresa mea: all_flo@yahoo.com

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii