Jurnale - O tură până la Vârfu Omu

        Da, şi totul începe în gara din P. Neamţ, aproximativ ora 3 şi 9 minute, apare Săgeata de Bucureşti, mă urc în tren. De-acum asta e, nu mai pot da înapoi. Mă înţelesesem cu Alex la o tură de loazir în Bucegi-Vf. Omu. Ajung în Ploieşti, vreme cu ceaţă şi burniţă, încă mă mai întreb dacă are vreun rost să mă plantez până în Sinaia. Prind lejer acceleratul de Bucureşti Braşov din Ploieşti-Vest.În tren, Alex, politicos mă sună să-mi spună că telecabina din Buşteni e în pauză competiţională (nu merge din cauza că cică ar bate vântul, deşi eu, personal, cred că băieţii de la Salvamont au dat la pace demult cu şefu de la telecabina din Buşteni, că de ce să umble ei în w.e.de nebuni prin Bucegi, după pantofari?!) Aşa că aleg Sinaia, poate acolo mă lipesc de o telecabină, deşi gândul că ar trebui s-o iau de la Mioriţa la Babele mă descumpăneşte uşor. Ajung dimineaţă în Sinaia, mă împrietenesc cu un taximetrist şi fac drumul până la telecabină doar ca să o admir pe ultima, care urca maiestuos şi cumva în ciuda celor care o urmăreau cu pvirirea! Asta e....taximetristul mustăcea. Intuia că tot la muşchiul lui ajung, ceea ce aşa şi a fost. Nu mai fac fasoane, aşa că mă urc în taxiul cu pricina şi zic hotărât să mă ducă la Stâna Regală (Poiana Stânei). Ajung la pricină, plătesc rapid, îmi dau jos geaca de gore şi o bluză şi o iau în viteză maximă la deal. Ajung destul de repede şi de lejer la băncuţă, nu mă uit la vale înspre Sinaia, că-mi zic că n-am timp să fiu romantic şi mă avânt spre văgăună. O mai păţisem eu şi-n alţi ani, când a trebuit să mă întorc că nu puteam răzbi prin zăpadă şi pe coastă nu m-am riscat. Nu şi de data asta! Zăpada era ici şi colo, trec maiestuos şi apuc să intru înspre platou. Aici, surpriza zilei: ceaţă în meniu şi alb peste tot. O oră şi jumătate merg numai după busolă într-un alb total, cu sentimentul că m-am dematerializat şi eu, că poate nici nu m-am trezit astă-noapte şi am doar un coşmar.În sfârşit, văd un stâlp de marcaj, după care totul devine o formalitate. Ajung la Babele, mă cazez, încerc să dau de Alex pe mobil şi-mi încropesc un meniu de prânz-cină, la cabană fiind la oferă primele trei numere din meniu (că dacă nu merge telecabina, nici meniul nu e maiestuos, îmi explică profesional maestrul de ceremonii de la cabană). Renunţ la visul cu ciorba de burtă şi un cordon bleu şi mă arunc la o ciorbă de perişoare şi nişte cârnaţi olteneşti. Cabana era tristă ca o mireasă părăsită. La o altă masă 2 băieţi "combăteau"; la nişte bere. Termin masa şi mă duc în cameră cu gând să trag un pui de somn sau să mă culturalizez cu o carte de Paulo Coelho (am experienţă şi ştiu, fraţilor, cât de mult poate să dureze drumul P. Neamţ-Buşteni, vă zic că retur durează şi mai mult.de aceea mi-am făcut obiceiul să-mi lipesc o carte în rucsac şi Coelho e lejer la citit). De Alex. nici urmă.
        După ce am reuşit să aţipesc, Adriana, care s-a dovedit a fi amica lui Alex, îmi bate la uşă, spunând că e fata cu pricina.Îi deschid şi o invit politicos în cameră (sunt de o politeţe desăvârşită, lucru care m-a scutit în viaţă de multe neplăceri). Legăm un dialog, îmi spune că de deasupra la Cerdac nu l-a mai urmat pe Alex, care s-a dus înspre Omu.
        Mai târziu apare şi Alex, un tânăr din Bucureşti, simpatic şi uşor stingherit de situaţia de a vorbi cu un străin, cu o persoană pe care o vede prima dată dar muntele leagă prieteniile mai uşor şi stăm la taclale până târziu, când hotărâm să coborâm jos, la sala de mese. Acolo, băieţii de la prânz şi cu alte 2 fete, legaseră o prietenie care părea sinceră cu cabanierul şi deservenţii acestuia, alegând să se uite la ceva DVD cu evenimente de prin Bucegi. Cum sunt cam superstiţios, evit să privesc la grozăviile de pe ecran şi ieşim afară ci toţii unde, fraţilor, am văzut un cer cum nu l-am văzut niciodată.
       După ce las un pic să mă doară sufletul intru în cabană şi reuşesc să strecor o propunere unui conaş de la cabană pe care-l ştiu de mai demult (în vârstă şi cu barbă), dacă n-ar fi tentat la o tură de noapte până la Omu. Mă refuză omul, politicos, aşa că mă duc în cameră.Încerc să mai citesc ceva dar îmi zic să mă culc devreme, cu speranţa că mâine nu va fi ceaţă şi ajung la Omu.
       A doua zi dimineaţă, totul s-a petrecut f.repede. Mănânc ceva, mă echipez, nu-i mai trezesc pe Alex şi Adriana care dormau în dormitorul vecin şi o iau rapid la picior spre Omu. Afară senin, frumos, un vânticel îşi făcea treaba cu consecvenţă, numai bine de-o tură. Lângă Sfinx îmi dau seama că mi-am uitat busola în cameră, trag o uşoară înjurătură în barbă dar nu mă întorc înapoi.În dreptul Coştilei deja se vedea Omu, înroşit de soare. Grăbesc pasul şi în faţă doi lupi urcau dezinvolt panta. Le urez să-şi rupă gâtul la Cerdac dar stau un pic să văd dacă cheamă haita pentru că-mi dau seama că mă observaseră. Fluier ce fluier la ei,însă văd că nu mă bagă în seamă, aşa că mă hotărăsc să contiui tura. Ajung la Cerdac şi văd că pare aboradbil.În picioare aveam colţarii mei semiautomaţi, în mână pioletul de tură, aşa că mă hotărăsc să trec prin Cerdac, considerând asta un bonus de compensaţie faţă de ceaţa de ieri. După jumătatea drumului îmi dau seama că n-a fost tocmai o idee bună dar n-am ce face. Mă gratulez cu câteva epitete în gând şi trec rapid de ultima porţiune, urc rapid panta, ajung la Vârful Ocolit. Aici îmi bate inima de emoţie ca şi cum ar urma o înânlire de dragoste, ceea ce nu e departe de adevăr. Ajung la Omu, fac pozele de rigoare, mă uit un pic la cabană, mă amuz de aerul ei de prostănacă îmbufnată şi privesc un pic şi spre staţia meteo din spate.Ştiu însă că dacă vreau să ajung la noapte acasă nu-mi pot permite prea multe reverii, aşa că, dureros să părăseşti atâta frumuseţe, o iau înapoi spre Babele. Atât de mult mă durea că trebuie să mă întorc încât nici n-am mai simţit drumul înapoi.
           La Babele am surpriza să aflu că ar trebui să eliberez camera la ora 10 dacă nu vreau să mai stau, ceea ce mi se pare aproape bizar, realizând că ar fi trebuit să predau camera de vreo 10 minute. Enervat un pic de ora stranie în care tre să predai o cameră, mă duc în cameră, înhaţ rucsacul şi cobor la sala de mese, făcând pe plac cabanierului, care-mi zâmbea şăgalnic, ştiind probabil că nu mă înveselea deloc situaţia.
          Restul a fost doar o alergătură. Reuşind să prind o telecabină planul meu de a prinde Săgeata de P. Neamţ, care trecea prin Ploieşti la 15.50 a devenit realizabil.
          Pe drum rememorez momentele de vis pe care le-am trăit şi peisajele pe care le-am văzut şi-mi spun că totuşi sunt un răsfăţat al sorţii şi-mi reînoiesc jurământul de a nu părăsi niciodată această iubire. Totuşi....totul e atât de trist când trebuie să te întorci...îmi dă prin cap piesa lui Timberland „To late to apologize” şi totul devine sfâşietor de trist.
         Ajung acasă târziu, pe la 20, 30, îmi sun prietenii şi părinţii şi le spun că am ajuns şi totul revine banulul citadin cu care mă otrăvesc zilnic şi-mi promit o nouă tură...şi-mi promit să nu cedez niciodată....şi-mi promit să urc mereu munţii.