Jurnale - O zi la munte

O ZI LA MUNTE

Plecam la munte. Numai pentru o zi insa. Serviciile, scoala, ne tin legati de oras. Dar tot reusim sa scapam o zi. Luam trenul din Bucuresti, Gara de Nord si ardem de nerabdare sa ajungem la Busteni. In tren, altii ca si noi-grabiti sa ajunga sa vada muntii, si ei tot pentru un week-end. Dar au planuri ceva mai indraznete decat ale noastre: sa ajunga in Busteni cat mai repede si de-acolo sa dea talpa in sus, pana pe platoul Bucegilor. Ne amuzam unii de glumele altora si nici nu simtim cum trece timpul, desi trenul are intarziere cam o ora-linia ferata e in reparatie... In cele din urma ajungem in Busteni, cu 1, 30 ore intarziere. Din gara ne despartim-ei merg direct pe munte, noi sa ne gasim cazare pentru o noapte. Reusim destul de usor, si cum ora e deja inaintata, ne indreptam spre telecabina. Destula aglomeratie: domnisoare cu tocuri, femei cu copii mici in brate, barbati cu beri pt toata familia... Parca luasem tot orasul dupa noi. Si galagie, glume.... Iar peste toate astea, mizerie. Ma gandeam cu groaza ce vor lasa pe munte in urma lor. Poluare fonica, chimica si de tot felul.

In fine, urcam la Babele. Deasupra Vaii seci a Jepilor peisajul este spectaculos. Colturile Jepilor mici apar la fiecare metru de urcus intr-un ranjet salbatic si amenintator. Toata lumea tace si isi tine rasuflarea. Varfurile brazilor par usor de atins cu mana. Trecem pe deasupra vaii unde zarim la un moment dat apele inspumate ale Cascadei Spumoasa - e mult mai spectaculoasa decat Urlatoarea, nu si-a pierdut nimic din farmecul natural, iar peisajul nu cunoaste trecerea hoardelor de turisti iubitori doar de " am fost pe munte" iar nu de natura, de aerul tare al inaltimilor.... Catre Spumoasa am urcat cu alta ocazie, prin padure, pe un traseu nemarcat, dar bine cunoscut de ghidul nostru.

Telecabina urca usor lasand in stanga colturile Jepilor Mici (2143m), iar in dreapta Coltul Berbecului, Cabana Caraiman (2025m). In cele din urma ajungem pe platou. Ne indreptam catre Babe si Sfinx. Aici lume.... Care mai de care mai zgomotosi, cu casetofoane si alte aparate de poluat fonic dupa ei. Un grup de tineri statea cu spatele catre Sfinx si s-ar fi zis ca admira privelistea din fata lor: Grohotisul, Doamnele, Batrana, Piciorul Babei.... Cand ne-am apropiat insa singurul lucru pe care-l admirau era o interpreta la moda acum, aparuta in nu stiu ce revista.... Il salutam politicos pe Lord, saint-bernardul care pare a fi mascota Bustenilor. Si ne indreptam catre Cabana Caraiman. In drum intalnim si alti turisti, pe care fie ii salutam noi, fie ne saluta ei pe noi - daca tot intalnesti un suflet pe munte, de ce sa nu-I dai binete? E un mod de a ne arata respectul reciproc unii fata de altii.... In dreapta si stanga noastra-muntele. Acoperit tot cu flori, care mai de care mai frumoase si mai colorate. Scurte in tulpinita lor, trebuia sa ne aplecam in genunchi ca sa vedem mai de-aproape forma petalelor, sa simtim mirosul lor sau sa facem poze. In departare coatele muntelui erau galbene, cu pete roz, mov, albastre... Luna iunie acoperea stancile de flori. Ajungem la Cabana Caraiman, de unde muntele este ametitor de frumos. Haul care se deschide in fata noastra pare ireal. Telecabina aproape ca nu se mai vede intre munti. Ne ajezam pe iarba, cat mai aproape de buza prapastiei. Alaturi de noi, grupuri de tineri care stau in liniste si par amutiti, ca si noi, de frumusetea muntilor... Adunam flori de papadie uriase - le vom folosi la iarna, la ceai fierbinte. Timpul trece pe nesimtite si vine ora cand trebuie sa ne indreptam catre telecabina si sa coboram, nu fara parere de rau...

Ajungem in Busteni, vanind insa parca de pe alta lume, seara ne plimbam prin oras iar dupa lasarea intunericului pregatim gratarul. Mergem ceva mai sus de Castelul Cantacuzino, pe Valea Fetei, adunam lemne si facem un foc la lumina caruia pregatim gratarul. Facem iepure la protap! Il pregatim cum ne pricepem mai bine: condimente, punem felii de rosii peste el, iar cand e gata rumenit turnam vin si aducem cateva crengi de brad cu care il afumam putin, sa aiba aroma... Gata gratarul... Pe paturi, pe izopren (fiecare ce a avut la indemana), la lumina domoala a focului, stam si povestim. Deasupra noastra, cerul, marginit doar de varfurile ascutite ale brazilor. Mai punem de foc cateva crengi de brad, care imprastie scantei si parfum de rasina... Padurea e intunecata, dar avem in fata focul cald, care nu ne lasa sa simtim nici racoarea usoara a noptii. Crucea Caraimanului nu se mai zarea deloc, dupa un apus de soare extraordinar. Rasare si luna... Focul ne lumineaza fetele incantate ca desi am stat atat de putin, avusesem timp bun si prietenii langa noi; macar ne-am mai potolit dorul de munte...

A doua zi iar la tren si inapoi in Bucuresti...