Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Știrile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - OFRANDE ABEONEI XVI -Examen în Șaua Știol.

Bookmark and Share

OFRANDE ABEONEI XVI -Examen în Șaua Știol.

OFRANDE ABEONEI-XVI-

Examen în șaua Știol.

(Munții Rodnei8-9 decembrie 1989)

Nici prin gând nu mi-ar fi trecut că voi mai vedea muntele înainte de primăvara viitoare. Dar prin jocul hazardului și bunăvoința Cecilieiam obținut un mic „supliment” de două zilepetrecute în împărăția muntelui constituind totodată una din cele mai plăcute surprize oferite de luna cadourilor.

Dar înainte de a povesti peripeția propriuzisă pe munte, peripeție care a constituit pentru mine un examen foarte serios pe care, din fericire, l-am trecut cu bine trebuie să povestesc cum s-a ajuns la aceasta. În una din zilele lunii noiembrie, când atât eu cât și Cecilia eram la serviciu, Antonella a primit un telefon din Borșa, de la Maria, și a fost rugată să rezerve o cameră la hotel pentru că va veni sâmbăta următoare la Iași cu niște probleme. Antonella, care știa din povestirile mele cine-i Maria, i-a propus să stea la noi pentru că le suntem datori în urma găzduirii ce mi-o oferiseră în vară. Nici când Maria a spus că nu vine singurăci împreună cu unchiul și mătușa ei Antonella nu a dezarmat (și bine a făcut) insistând să vină la noi. Până la urmă s-au înțeles ca sâmbătă, la trenul de dimineață, să-i aștepte cineva la gară.

Zis și făcut! Sâmbătă dimineață, la acceleratul care vine dinspre Timișoara, sunt prezent în gară și aștept. Din tren coboară o mulțime de maramureșeni și maramureșence (îi cunosc după port) dar Maria, nicăieri. Încep să-mi pun fel de fel de întrebări: nu o mai cunosc și a trecut pe lângă mine … dar nici ea nu mă mai cunoaște? Nu au putut urca în trenul care se pare să fi fost destul de aglomerat? Sunt intrigat de mulțimea de oameni pe care-i recunosc după port a fi din zona Maramureșului, care au coborât din tren. Mă adresez unei femei și aflu de la ea că mâine tinerii militari vor depune jurământul, iar părinții și rudele apropiate vin să asiste la acest eveniment deosebit din viața unui bărbat. Îmi închipui că din cauza aglomerației oaspeții mei din Maramureș nu vor fi reușit să urce în trenașa că este posibil să vină cu următorul, care sosește dintr-acolo și ajunge la Iași peste aproximativ două ore și jumătate. Deoarece astăzi e zi de apă caldă hotărăsc să nu pierd prilejul de a face o baie după care să mă întorc la gară.

Zis și făcut. Dar abia ieșit din cada cu apă că soneria telefonului mă face să ies precipitat din baie. Din receptor vocea Mariei îmi face cunoscut că se află la Iași dar nu este singură ci cu unchiul și mătușa ei, precum și o vecină de a unchiului ei împreună cu fiica sa. Veniseră cu trenul la care-i așteptasem dar cum călătoriseră în unul din ultimele vagoane, imediat ce au coborât au ieșit din gară așa că nu am avutcum să ne întâlnim. Fuseseră la hotel dar nu găsiseră locuri așa că se hotărâseră, neavând încotro, să mă sune. Neștiind să-mi explice unde se află am pus-o să-mi descrie clădirile pe care le vede în jur și astfel am descoperit că se aflaulângă poșta de la „Fundație”. În aproximativ o oră și jumătate eram cu toții acasă.

Si iată-ne a doua zi, după ce fusesem cu toții la festivitatea de depunere a jurământului, în jurul unei mese încărcate cu de toate. Atmosfera caldă și prietenia ce o simțeam cu toții mi-a dat certitudinea că între noi se va lega o prietenie de durată. Și pentru că ne vom mai întâlni, să spun câteva cuvinte despre fiecare.

Nița este sora Dorinei, mama Mariei; este o maramureșancă voinică, foarte prietenoasă, s-a acomodat repede cu Ceciliași se dovedește a fi o femeie foarte săritoare lucrândcot la cot, ambele, la bucătărie.

Grigori Danci (deși numele de familie este același cu al tatălui Mariei nu este nici o legătură de rudenie între ei) este soțul Niței, deci cumnat cu Dorina. Este un bărbat de statură mijlocie, slab, ascetic chiar, vorbește într-un pronunțat dialect maramureșan și atât de repede încât uneori nu-l înțeleg fiind nevoit să-l opresc pentru a cere explicații asupra unor cuvinte pe care nu le cunosc. Este foarte sociabil și într-un timp destul de scurt ne legăm prieteni „la cataramă”.

Grigoriță, tânărul bărbat care astăzi a depus jurământul militar este feciorul lor, cel mai mare dintre cei patru copii (trei „coconi” și o „cocoană”). Este puțin mai înalt decât tatăl său, mai legat, fără a fi gras, cu trăsături plăcute; îmi devine și el, înscurt timp, drag. Îmi manifest nedumerirea că poartă același nume și tatăl și fiul. Aflu de la ei că în Maramureș, după datină, feciorul cel mai mare poartă numele tatălui, iar fiica cea mai mare numele mamei. Tot acum aflu că până la căsătorie băieții sunt numiți „coconi”, iar fetele „cocoane”. Hotărăsc să folosesc un termen din sport când mă voi adresa lor, astfel pe tată să-l numesc Grigori-senior, iar pe fiu Grigori-junior; ambii acceptă cu entuziasm completarea numelor.

Împreună cu ei a mai venit de la Borșa și o vecină de-a Niței împreună cu fiica sa; acestea sunt Saveta Timiș, o femeie nu prea înaltă dar cu o construcție robustă de să n-o dea vântul jos, cu fața„ca o lună plină”, cu obrajii atât de bucălați că atunci cand îi săruți, parcă săruți o icoană. Livia, fiica ei este o copilă prin clasa a VIII-a; pare copleșită de cele ce vede și are o figură pe care n-o prea poți ține minte.

Dumitru Timiș este băiatul ei, fost coleg de școală și prieten cu Grigori-junior, iar acum colegi de armată, este puțin mai înalt, subțirel, cu un ten de fată și chiar rușinos ca…unele fete.

Un alt personaj din Borșa Maramureșului care se află la noi în casă este Leana Mihali, o fată de vârsta celor doi tineri militari, vecină cu ei și stăpâna inimii lui Dumitru. Se pare că sunt în perspectivă de căsătorie. A făcut o școală de ospătari la București pregătindu-se pentru restaurantul unui nou hotel, Stibina, care se construiește în stațiunea turistică Borșa. Chiar zilele astea a terminat școala și a venit de la București direct la Iași să participe la festivitatea de depunere a jurământului, a prietenului ei. Pare a fi, și chiar se dovedește a fi, o fată extraordinar de descurcăreață.

Palinca de Maramureș ne încălzește inimile și ne leagă prieteni pe viață. Ba, cât în glumă, cât în serios, ni se propune o legătură de rudenie prin Grigori-junior și Antonella. Discutăm, cu veselie chiar, despre necazurile actuale datorate lipsei de produse alimentare care se manifestă prin „marea grijă față de oamenii muncii”. Pe această temă, Cecilia și Grigori-senior pun la cale un târg: noi să le dăm bani să cumpere cartofi de la aprozar (la ei se găsește acest articol fiind zonă minieră, iar de mineri se pare ca „tovarășii” au mai multă grijă) să-i folosească pentru hrana porcilor, iar ei să ne dea nouă cartofi buni din producția proprie. Sarcina transportului îmi revine mie. Mie, care îmi vine să sar în sus și să chiui copilărește de bucurie văzând că se ivește prilejul să mai văd încă de doua ori, peste program, munții care-mi plac atât de mult: o dată în decembrie și a doua oară la începutul lui februarie. Aș căra cu spatele toți cartofii Maramureșului numai să văd munții în mantia lor de iarnă.

Și iată că, urmare a acestei înțelegeri, joi, 7 decembrie, urc emoționat și plin de nerăbdare într-un accelerat care pleacă de la Iași spre Timișoarala ora 15.08. Grigori-junior este internat la Spitalul Militar, operat de apendicită, și-i este foarte dor de cei de acasă. Transmite prin mine un mesaj către toate rudele din Maramureș să vină să-l viziteze dar ține în mod deosebitsă i-o aduc pe mătușa Leontina. Am tovarăși de călătorie care merg mai departe decât mine; o studentă la „Industrie ușoară” merge la Cluj, două femei (mamă și fiică) merg la un medic la Arad, alte două femei (tot mamă și fiică) merg la Petroșani, tot la Petroșani mai merge un bărbat. Găsind subiecte interesante de discuție timpul trece reletiv repede dar din nefericire ziua scurtă de iarnă face loc repede întunericului care-mi răpește plăcerea de a admira locurile prin care trec, noaptea instalându-se definitiv încă înainte de a ajunge în Suceava. Totuși, la lumina generoasă a Lunii reușesc să văd câte ceva din imediata apropiere astfel că am prilejul să observ cum la Gura Humorului zăpada începe să acopere pământul și să crească treptat-treptat în grosime. De la Vatra Dornei companionii mei încep să adoarmă unul câte unul astfel că ne mai având cu cine vorbi și din cauza beznei ce domnește în compartiment, datorită inexistenței vreunui bec, încep să moțăi și eu dar cu mare grijă pentru a nu mă trezi cine știe unde, trecut de Salva. Ce-i drept, datorită vigilenței, nu am trecut de Salva ba, dimpotrivă, era cât pe ce să rămân la Năsăud, cu o stație înainte de Salva. Cum așa?... Foarte bine! Din cauza gheții groase de jumătate de deget care se pusese pe geamul vagonului nu vedeam afară să pot identifica locul unde se oprește trenul așa că am recurs la altă metodă; uitându-mă în „Mersul trenurilor” am numărat câte opriri sunt până la Salva. Mai simplu ar fi fost să memorez ora la care trenul sosește aicidar cumregularitatea nu este punctul forte în circulația trenurilor la C. F. R. nici nu încape vorbă să iau în calcul varianta aceasta. Când am ajuns la numărul stabilit de opriri(pentru mai mare siguranță mă consult cu unul pe care-l consider mai umblat ca mine) am coborât cu toate că aveam oarece îndoială datorită faptului că trenul (mi se păruse mie) mersese cam mult fără să oprească. Sunt ușor nedumerit văzând mulțimea de blocuri din preajma gării, ceea ce nu prea observasem la Salva, și era puțin probabil ca în aproape un an și jumătate de când fusesem ultima dată pe aici să se fi ridicat atât de multe. Merg bănuitor pe lângă tren trăgând cu ochiul la firma de deasupra ușii clădirii gării și tocmai când trenul se pune ușor în mișcare disting denumirea gării: Năsăud. Urc fără probleme în tren ajungând în cinci minute la Salva. Cobor cu oarece emoții din cauza întârzierii destul de mari cu care sosisem dar am noroc pentru că trenul cu care urma să-mi continuu drumul nu plecase încă. Sunt foarte obosit și pentru a mă feri de vre-o altă surpriză rog o femeie pe care o ajutasem să urce în vagon multele-i bagaje să mă trezească la Vișeul de Jos. Aceasta dând dovadă de exces de zel, sau poate să-și ia de grijă, mă scoală cu două stații înainte. Când trenul oprește cobor în bezna de nepătruns a gării maramureșene (între timp luna asfințise) și găsesc clădirea gării doar călăuzit de sâmburele de lumină al unei lămpi cu petrol din geamul biroului de mișcare. Bâjbâi împreună cu mai mulți călători printr-o încăpere unde ghicesc a fi holul casei de bilete și ajutați de lumina pâlpâindă a unui chibrit nimerim în sala de așteptare. Un fum înghețat ne întâmpină violentându-ne ochii. Mă orientez după flăcăruia unor cărbuni ce se vede prin spărturile unei sobe și mă cuibăresc pe o bancă încercând să prind un minim de căldură. Încălzit doar de propria-mi sursă adorm și mă trezesc doar când vocea cuiva răsună disperată în întuneric amintind că este ora patru și un sfert. Trenul personal care urma să ne ducă la Borșa o luase din loc hoțește respectând, incredibil, ora de plecare, patru-zero-unu, și fără să „fâșcăie”, după cum mărturisește una din cele vre-o patru-cinci femei care aveau aceeași soartă cu a mea. Ne sfătuim ce să facem și împreună cu două din ele, din Moisei de loc, ieșim la șosea; prindem un autobuz care duce minerii la Baia Borșa și astfel ajung la destinație doar cu o mica întârziere față de tren. Coborât din autobuz trec podul peste Cisla și o cotesc la dreapta pentru a merge la Dumitru Danci. Este ziua de…

Vineri, 8 decembrie.

Ninge frumos, liniștit, sporind și mai mult albul imaculat al zăpezii care acoperă strada și casele. Am oarecari emoții gândindu-mă că este posibil să am probleme în a nimeri la Dumitru dar ajungfără probleme. Afară încă-i întuneric dar cum în casă se vede lumină consider că nu i-aș deranja și bat în poartă de câteva ori, fără rezultat însă. Presupun că dorm cu lumina aprinsă și plec. Inițial nici nu-mi propusesem să-i scol din somn, planul meu fiind să merg mai întâi într-o scurtă excursie pe munte urmând un traseu ce trece pe la Cascada Cailor și doar la întoarcere să trec pe la el. Dar după ce fac câțiva pași îmi amintesc de mesajul lui Grigori-junior și-mi dau seama că cei solicitati trebuie anunțați din timp – ora plecării pe munte e sigură dar nu și cea a întoarcerii – așa că fac cale întoarsă la Dumitru și insist. De data aceasta am succes și iată-mă întâmpinat, în corpore, de familia Danci Dumitru. Stau câteva minute și în timp ce-mi potrivesc în rucsac lucrurile absolut necesare le transmit doleanța „tânărului apărător al patriei” aflat la Iași precum și planul meu pentru această zi. Este ora 6.10 când, pregătit de drum mă aflu în fața hotelului Iezer unde mai multă lume așteaptă autobuzul spre Complexul Turistic Borșa. Încă este întuneric; ninge intens, plafonul de nori este foarte jos, aproape de acoperișurile blocurilor din jur. Ajung la concluzia că dacă merg cu autobuzul voi ajunge la complex când încă va fi întuneric. Lanternă nu am pentru ca din „comertul socialist” lipsesc bateriile si beculețele de lanternă și cum nu pot pleca la drum fără aceasta va trebui să aștept ziua undeva. Dar unde? Găsesc o soluție foarte interesantă; cei zece kilometri pe care ar trebui să-i parcurg cu autobuzul îi voi face pe jos, în aproximativ două ore și un sfert, adică voi ajunge în complexul turistic exact cand lumina zilei va fi atotstăpânitoare. Cu sufletul plin de voie bună „dau bici” tălpilorși o apuc pe șoseaua care merge urcând la braț cu apa Vișeului. Ca feriți de o mână nevăzută norii dispar cine știe unde și ninsoarea se oprește lăsându-mi deasupra capului bolta celestă semănată cu puzderie de stele. În dreapta se ghicesc zugrăvite pe azurul cerului culmile Pietrei Negoiescului și Buza Muntelui, în stânga alte culmi ale munților Maramureșuluiale căror nume, din lipsă de documentație, nu le știu, iar în imediata apropiere casele Borșei și ale Poienii Borșa cu ferestrele luminate; la unelese văd licărind (curios) luminițele firave ale unor lămpi cu petrol, lucru ce confirmă spusele acelui inginer ce l-am cunoscut în aprilie venind cu trenul spre Vișeu despre conservatorismul unormaramureșeni care țin la tradiționala „lampă cu dohot” refuzând binefacerile „lămpii lui Ilici”. Întunericul începe să pălească, iar din cotețe izbucnesc răcnete de cocoși ce slăvesc sfânta lumină a zilei care vine. Drumul mi se încrucișează cu cel al multor mașini, sau sunt depășit de ele. Aș putea face semn uneiadin cele care urcă, pentru a scurta timpul, dar firea-mi încăpățânată mă împiedică să fac acest lucru dorind să fac cât se poate mai mult din drum pe jos și doar la întoarcere, dacă timpul mă va presa, să apelez la un mijloc auto. În jurul orei opt ajung la intersecția unde se desprinde, către dreapta, drumul ce ține pe valea Fântâna și pe care mă angajez. Dacă până aici drumul mi s-a încrucișat cu cel al oamenilor maturi care, fără vre-o excepție, m-au salutat de aici încep să mă întâlnesc cu micii școlari care merg la lupta cu buchile și care, doar cu puține excepții, așa cum în nici o altă localitate pe unde m-au purtat pașii nu s-a întamplat, mă salută și ei. Acest frumos obicei al respectului copilului față de cei mai în vârstă a dispărut chiar și din satul copilăriei mele.

Ajung la o bifurcație a drumului și până să mă hotărăsc pe care s-o apuc mă opresc să admir o mostră a ingeniozității populare; am în fața mea cea mai ieftină și simplă mașină de spălat rufe din lume. Încheiat din doage de brad, „agregatul” este un vas de formă conică așezat cu vârful în jos, prevăzut cu câteva găuri de eliminare a apei, dispuse de jur împrejur la mijlocul înălțimii. De la un izvor aburind și înspumat, o țeavă cam de 100 mm. în diametru conduce apa care curge, printr-un fel de duză, ce-i imprimă o viteza foarte mare, spre partea superioară a conului (baza este fără fund) proiectând-o excentric astfel că apa din vas căpătă o mișcare turbionară; o parte din ea deversează peste margini, iar altă parte este eliminată prin găurile special făcute. Acum mașina este în plină activitate spălând niște preșuri. Aș fi curios să bag mâna în apă să văd dacă-i caldă și de aceea ies aburi din ea dar din cauza gardului care înconjoară „comedia” nu-mi pot satisface curiozitatea.

Îmi continuu drumul și după ce depășescramificațiade unde o variantă a șoselei duce în două serpentine spre complexul turistic prinde a se zări cariera de marmură, iar drumul începe să urce mai accentuat printre pereții albi ai Buzei Muntelui, în dreapta, și culmea împădurită a Știolului, în stânga. Calea mi se încrucișează cu a unui om care, după ce-mi răspunde la salut, îmi spune că m-a remarcat încă de la Borșași fluieră admirativ auzind că am făcut cei zece kilometri pe jos. La solicitarea mea, explicându-i în prealabil unde am de gând să merg, îmi dă informații asupra drumului. Calc stratul de zăpadă care s-a așternut cam de un lat de palmăși ajung la carieră pomenindu-mă printre bolovani imenși risipiți de „pușcături”. Urcușul se asprește din ce în ce mai mult, zăpada se îngroașă astfel că după untimp ajunge la genunchi obosindu-mă. Fac un scurt popas lângă niște oameni cu care schimb câteva vorbe. Dacă până aici marcajul fusese acceptabil, acum dispare deseori sub stratul de zăpadă. Atac un drum care începe a urca abrupt și care cred că intra în carieră dar după ce urc din greu printre bolovanii acoperiți de zăpadă ajung la un loc unde se intersectează cu valea apei. Timpul este splendid; din când în când din înalturi planează câțiva fulgi de zăpadă; printre molizi, crestele se zăresc de jur împrejur prin aerul clar al dimineții, doar fundul văii pe care urc îl mai întunecă uneori valuri de ceață. O nouă curbă la 180˚ a drumului mă pune în dilemă; să urmez drumul sau firul râului? De câtva timp intrasem în pădure și urmele pașilor mei se adăugaseră acelora ale cine știe cărui animal plecat după pradă. Marcajul fiind aplicat pe pietrele acoperite acum de zăpadă nu se mai vede și-mi închipui că poteca urcă pe firul văii. Omătul gros opune rezistență la înaintare și o sete năprasnică (așa se manifestă la mine oboseala) îmi dă târcoale. Cu bățul de schi sparg gheața râului și mi-o potolesc, apoi reîncep lupta cu zăpada în care mă scufund uneori până la brâu; mă cațăr peste bolovani imenși, mă aburc trecând peste trunchiurile uriașe ale brazilor doborâți sau, unde se poate, mă strecor pe sub ei, iar când obstacolele ce mi se pun în cale nu se lasă cucerite mă cațăr pe un mal sau altul luându-mă la trântă cu nămeții ce-mi ajung uneori până la piept. Dar simt cum treptat-treptat puterile mă părăsesc. Trebuie să mă opresc pentru a-mireface rezerva de energie; ochesc un bolovan, îl curăț de zăpadă, mi-l închipui a fi o masă, scot bucatele din rucsac și mă arunc înfometat asupra lor. Firul apei coborâse undeva jos, sub gheață și zăpadă, înnebunindu-mă cu clipocitul care-mi zădărăște setea; pentru a mi-o potoli nu am la îndemână decât zăpada. După calculele mele bănuiesc că pe undeva, pe aproape, trebuie să fie cascada. Caut în jur, mă opresc din mestecat, îmi țin respirația, dacă s-ar putea mi-aș opri și inima (care bate destul de tare) doar o clipă, doar-doar voi auzi zgomotul produs de cascadă. Dar nu se aude decât vântul și undeva, în adâncul pământului, un susur firav de apă la care, oricâtîncerc, nupot să ajung pentru a-mi potoli setea. Mi-o amăgesc cu o mână de zăpadă și purced iarăși la drum. La un moment dat intuiesc, undeva în stânga, drumul marcat. Mă cațăr vre-o zece metri pe malul puternic înclinat și într-adevăr ajung la drum, iar pe uncopac văd triunghiul roșu al marcajului. Dar să vezi drăcovenie, picioarele mi se obișnuiseră într-atât cu efortul încât mai tare obosesc acummergând pe drum bătut decât prin bolovanii de pe malul râului. După încă vre-o zece minute de mers recunosc locul unde văzusem cascada cu vre-o cinci luni în urmă…dar totuși cascada nu este! Venise zmeul-zmeilor din poveste și o furase, iar acum vre-un cocon maramureșan urma să plece în căutarea ei? Mă intrigă culoarea ulucului pe unde cursese odata…un albastru aidoma cerului, ici-colo cu tente verzulii. Privesc uluit frumusețea ce o am în față și la un moment dat îmi vine să strig „Evrica”! Păi ce am în fața ochilor este tocmai Cascada Cailor! Cascada Cailor pe care Marele Creator o oprise pentru câtva timp din funcționare să facă, poate, niscaiva reparații din cadrul vre-unei revizii anuale. Înot prin zăpadă până la brâu spre cascada încremenită, iar susurul apei se aude ca o șoaptă de dragoste ațâțându-mi setea care mă chinuie de ceva vreme. Scobesc în stratul de zăpadă de la baza cascadei însă în loc de apa dau de un strat de gheață pe care cu mare greutate reușesc să-l sparg cu cuțitul; prin gaura de un lat de palmă zăresc curgând un firicel de apa pe stânca îmbrăcată în mușchi dar nu pot ajunge la ea. Cer sfatul „Sfintei Nevoi” care-mi amintește că în rucsac am pungi goale de polietilenă și că pot folosi una pentru a o umple cu apă. Dacă năzdrăvanul cal din poveste i-a adus apa vie lui Făt-Frumos, apoi din altă parte nu a putut-o aduce decât de aici, de la Cascada Cailor din Munții Rodnei. Mă scutur și oboseala cade de pe mine, ca o zdreanță netrebnică, în omăt. După ce umplu din nou punga cu apă, s-o am de rezervă pe drum, încep a urca pe coasta abruptă spre culmea ce se zărește sus, sub poala ceții ce se ridicase o clipă, atât cât să-mi fixez din ochi traseul, pentru ca apoi să coboare din nou împreună cu o ninsoare deasă, ușor vălurită de vânt. În scurtul moment de vizibilitate am remarcat că nu am altceva de făcut decât să urmez ulucul văii fără a mă abate la dreapta sau la stânga. După câteva încercări neizbutite reușesc să urc un prag, înalt de vreo patru-cinci metri, și în trei sferturi de oră reușesc să ies din pădure. Urcușul este abrupt, mă strecor printre bolovani uriași risipiți peste tot, mă strecor ocolind câte un con de zăpadă sub care iernează vreun pui de brad sau de molid, icnesc să ies din troienele în care mă scufund și a căror înălțime începe să treacă adeseori de la brâu în sus. Efortul ce-l depun este epuizant de aceea opririle, deși scurte, sunt destul de dese. Nevoia de aer este atât de mare că dacă nu m-aș opri să-mi liniștesc respirația s-ar putea să-mi expir și plămânii odată cu aerul. Îmi fixasem un reper de la care urma să schimb direcția de mers. Ajung la el, mă abat spre stânga și opintesc din greu luptându-mă cu omătul și abruptul coastei pe care urc, sorbesc din când în când câte o gură de „apă vie” din punga ce o duc în mână, care a început să înghețe, și reușesc să ajung pe culme la loc deschis. Dacă pâna aici mersesem descheiat la haine pentru ca aerul să-mi răcorească corpul încins de focul efortului, acum mă grăbesc în a închide nasturii și fermoarele. Mă întâmpină un vânt atât de rece încât zăpada ce mi se topise pe haine începe să înghețe învelindu-mă într-o platoșă asemenea cavalerilor medievali, iar cea de pe mâini se topește și se scurge pe partea metalică a bățului de care mă sprijin împodobindu-l cu frumoase ornamente; când mâna goală atinge această zonă simt cum pielea-mi rămâne lipită pe fier.

Mă aflu în Șaua Știol și fac un mic popas de odihnă după efortul la care-mi supusesem trupul. Parcă mă aflu într-un imens cazan cu lapte sau în miezul unei copleșitoare nopți albe. De jur împrejur, de sus și de jos mă strivește albul ceții și al zăpezii; dacă noaptea mai zărești ceva la lumina slabă a stelelor…vreo margine de deal, vreo denivelare de teren, vreun copac sau altceva, prin ceață și zăpadă nu vezi nimic decât un alb infinit;simțul de orientare se duce naibii, iar dacă te întreabă cineva unde-ți este urechea dreaptă mai că nu știi încotro să arăți. Deși am indicii că temperatura aerului este destul de scăzută sângele pus în mișcare de efort mă face să nu simt frigul. Liniștea este desăvârșită, iar după ce bătăile inimii se mai potolesc nu mai aud altceva decât propriile-mi gânduri. În astfel de situație, când nu-ți poți fixa vreun punct de reper se spune că te poți învârti în cerc în jurul unui punct până cazi epuizat. Neavând chef să devin satelitul cine știe cărui smoc de iarbă de pe muchia Știolului scociorăsc prin buzunare după nu prea sofisticata-mi busolă și corelând cunoștințele mele despre locul unde mă aflu cu imaginea de o clipă până la câteva sute de metri, oferită de voința divină care ferește pentru scurt timp ceața, suficient să văd marginea pădurii ce îmbracă versantul vestic al Știolului cu datele oferite de harta Munților Rodnei și cu indicațiile busolei îmi fixez direcția de mers spre NNV și mă întind la drum uitându-mă din când în când înapoi ghidandu-mă după alt punct de reper, linia (pe care mă străduiesc s-o țin dreaptă) a propriilor urme care se văd până la câtevazeci de metri. Știu că trebuie să mă mențin pe muchie și din când în când mă verific consultând busola. După untimp încep să urc ușor și iată-mă, ca trezit dintr-un vis urât, cu ceața în spate, și în față cu roata imensă de la capătul superior al teleschiului de pe Știol. Fericit, uit pentru o clipa de modestie și exclam admirativ: „mă, da’ deștept mai sunt!” Sărut apoi, plin de evlavie, busola mea școlărească de câtiva lei, cu carcasa din material plastic, care mă scosese la liman. Pentru a câta oară? Număr cu voce tare, îndoind câte un deget: Semenic-ceață, Lotrului-lipsă marcaj, Giumalău-lipsă marcaj, Mestecăniș-lipsă marcaj, Bucegi-ceață, Căliman-noapte și lipsă marcaj, Rodnei-lipsă marcaj și ceață; cred că-i datorez enorm inventatorului busolei.

Lipsit de griji încep să cobor voios pe sub telescaun și după vreun ceas ajung la complexul turistic Borșa. Trec pe lângă hotelul Stibina (unde Leana va fi ospatară) încă neterminat și, culme a coincidenței, chiar la intrarea în hotelul Cascada îl reîntâlnesc pe omul care mă văzuse când am plecat din Borșa. Privesc ceasul; este ora 11.00, deci mersesem aproape cinci ore, cu o singură pauză mai îndelungată pentru servirea mesei, și câteva popasuri mai scurte de maximum două minute pentru reglarea respirației și pentru a-mi potoli setea cu câteva așchii de gheață din punga în care fusese cândva apă de la Cascada Cailor. Din nou stăm de vorbă; mă întreabă pe unde am fost și spunându-i văd ceva deosebit în ochii lui. Mă întreabă ce vârstă am și auzind că sunt în prag de 44 de ani scoate un „oho” de surpriză și-mi spune admirativ: „vă țineți bine!”

Încă de sus, din dunga Știolului, abandonasem punga în care apa se făcuse sloi de gheață devenindu-mi nefolositoare, nu pentru că nu mi-ar fi fost sete ci pentru că fiind foartefrig gheața devenise atât de dură că nu o mai puteam sfărâma, iar acumsimțeam o dorință irezistibilă să-mi potolesc setea cu o bere. Intru așadar în restaurantul hotelului în care nu este cu mult mai … frig decât afară și este ocupat de un grup de turiști beneficiari ai formei de turism organizat cu autocarul. Își etalează haine de blană, căciuli de vulpe polară, nutrie sau miel. Zăresc o masă de la care ocupanții se ridicaseră lăsând în urma lor o mizerie porcească, mă descotorosesc de rucsacul care, înghețat fiind, are duritatea tablei, scot fesul de pe cap și împodobesc cu el bățul de schi pe care-l reazem, undeva în apropiere, de perete, mă așez pe scaun și mă pun pe așteptat o ospătară care, bineînțeles, întârzie. Pâna atunci fac roată cu ochii prin restaurant și văd sticle de Cotnari, Murfatlar, Dealurile Bujorului, altele cu mai multe stele pe etichetă și din ele își extrag cunoștintele vajnicii excursioniști. Zgomotul este mare și, după liniștea în care îmi scăldasem sufletul sus pe munte, mă deranjează destul de tare. Cântăresc cu ochi critic pe cei din jurul meuși-i judec, poate nedrept. La o masă, un tip rozaliu, rotofei, spune ceva foarte hazos la adresa meacelor trei tovarășe de pahardeterminându-le să arunceprivirifurișecătre mine;ba, una cuochelarii parcă puși de-a-ndoaselea face niște semne în locul unde-i fuseseră cândva sprânceneleîncât, fără să vreau, îi imit gestul, și din ale mele cad pe masă două bastonașe de gheața pe care nu le simțisem. După câteva momente le simt lipsa; parcă-mi ținuseră cald. Într-un târziu, nasul unei ospătare se ițește de după o ușă, trăgând apoi după el un schelet îmbrăcat într-o rochie neagră cu guleraș alb și vine să-mi afle doleanțele. După oarecari târguieli mă văd „dăruit”, contra cost, cu două sticle de bere, mai bună decât am băut vreodată și rece cum nici în miezul verii nu o nimerisem. În timp ce sorbesc „agentul frigorific” continuu să studiez „fauna turistică” din jurul meu, generatoare de o gălăgie de nedescris, răcnindu-și glume proaste. Mă șochează comportamentul celor mai mulți dintre ei, lipsit de cele mai elementare bune maniere. Astfel văd cum un „mascul” ce râde nefiresc de tare arătâdu-și gingiile ocupă samavolnic locul unei fete, plecată temporar undeva, astfel că biata ființă neavând încotro trebuie să-și ia farfuria cu ciorbă tocmai servită și să se mute la altă masă.

Plec neplăcut împresionat și, cu autobuzul, mă reîntorc la Borșa. Acasă la Dorina o găsesc pe Nița; îmi spune că doar o persoană va merge la Iași, la Grigori-junior, dar că nu s-a stabilit sigur cine va fi; mă invită să le fac o vizită să bem un pahar de palincă și să văd unde locuiesc ei. Cu toată noaptea petrecută în tren nu mă simt obosit așa că plecăm împreună.

De la Dorina, ieșim în strada principală din fața hotelului Iezer, o luăm în deal și, după ce trecemde impozanta clădire a spitalului, cotim la dreapta, trecem un pod de bârne peste apa Vișeului și începem a urca lin pe valea Pietroasei. Pe un stâlp de curent electric văd un semn de marcaj, banda albastră, și o săgeată făcută cu vopsea. Nița mă lămurește că pe aici urcă traseul turistic spre Pietrosul. Eu, în primăvară, urcasem pe un traseu nemarcat, ales de mine la întâmplare, întâlnind marcajul tocmai sus, aproape de poala pădurii. După vre-o zece minute de la podul peste Vișeu ne abatem la stânga și trecând apa bolborositoare a Pietroasei intrăm în curte la Grigori-senior. Nu trecuse mult timp de la despărțirea noastră dar bucuria reîntâlnirii se manifestă din plin. Îmi sunt prezentați și ceilalți membri ai familiei lui Grigori care sunt: Lică – un băiat înalt și legat care nu mai are mult și va lua și el calea cătăniei; Viorica – o fată înaltă, suplă, cu ochi râzători; Niculiță, coconul ce mai mic, încă elev la școala generală, nefiresc de sfios. Dintr-o clipă în alta trebuie să apară mătușa Leontina (și când spune „mătușa Leontina” ochii Niței sclipesc, ghiduș parcă). Afară ninge des, cu fulgi mari, de parcă gospodina Baba Iarna vrea s-o prindă sfânta duminica de poimane cu așternuturi curate. Trunchiuri de brad ard trosnind în sobă, iar noi ne ardem gâtlejurile cu apă de foc. Grigori-senior îmi explică procesul tehnologic de obținere a palincii precum și materia primă care se folosește; prune rotunde, alb-gălbui din care se obține „țuica de poame” și mere al căror soi nu-l cunosc, foarte parfumate, din care se obține „țuica de creangă”. Ambele sortimente sunt plăcut aromate dar dacă te lași vrăjit de aroma lor riști să nu te mai poți ridica de pe scaun. Vraja băuturii mă cuprinde treptat încălzindu-mă astfel că mă leg prieten cu toată lumea care vine să ciocnească un pahar și să schimbe câteva vorbe cu „domnul de la Iași”. La un moment dat se deschide ușa și intră o tânără, nu prea înaltă, cu trăsături plăcute și fața plină de zâmbet. Nița mi-o prezintă pe … „mătușa Leontina”. Rămân fără replică; în loc de o bătrânică adusă de spate, cu fuste largi, picioare în ciorapi de mătase și șosete de lână băgate în opinci, am în față o tânără de 24 de ani, îmbrăcată cât se poate de modern.. Este sora cea mai mică a Dorinei și Niței. Este de acord să meargă la Iași la Grigori-junior dar mai are nevoie de aprobarea soțului ei, Gavrilă. Aflu despre Gavrilă că este miner la I. P. E. G. și peste câtva timp trebuie să treacă pe la poarta Niței în drum spre mină. Nu am ocazia să-l cunosc pentru că tocmai când eram antrenat într-o discuție cu companionii mei a trecut spre serviciu și fiind în întârziere nu a mai intrat în casă. Leontina a discutat cu el în drum și a obținut aprobare să meargă la Iași. Stabilim să vină mâine dimineață la Dorina și de acolo să plecăm împreună.

Și astfel sâmbătă dimineață, 9 decembrie, îmi iau rămas bun de la prietenii mei din Maramureș și însoțit de „mătușa Leontina” iau drumul Iașiului unde trenul ajunge cu o „mică întârziere” de mai bine de două ore. Până acasă transpir sub greutatea rucsacului și a genții cu cartofi pe care dacă nu ar fi fost „mătușa Leontina” să mă ajute nu știu cum le-aș fi cărat acasă.

Așa am petrecut acest mic supliment de excursie oferit de Cecilia urmând a merge din nou la Borșa la începutul lui februarie, anul viitor.

------------------------------
--------                  --------
--------                  --------

Autor: Constantin Asandei
Înscris de: Constantin Asandei
Vizualizări: 5428, Ultima actualizare: Miercuri, 16 Iul 2008



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii RODNEI  


O poză: [N-am găsit]

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu:
Sangeorz-Bai-Satul Cormaia-Cabana Farmecul Padurii-Valea Cormaia-Sub Varful Cormaia

 

Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii