Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Știrile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Ofrande Abeonei XXI- Gavrila

Bookmark and Share

Ofrande Abeonei XXI- Gavrila

GAVRILĂ
(Munții Rodnei – ianuarie 1991)

1

Soarele se ridică de după pintenul Cornedeiului încălzind blând și trist, parcă, plaiul larg ce coboară de sub barba Pietrosului și se oprește domol în apa Vișeului. Stau rezemat de trunchiul unui molid și privesc în apa Pietroasei ce curge nepăsătoare tăind un colț din ograda lui Gavrilă. Dar el n-o mai vede, n-o mai aude, nu-i mai pasă de ea. Gavrilă a închis ochii pentru totdeauna doar cu câteva zile înainte de a împlini treizeci și doi de ani, îngenunchiat de crunta boală numită cancer. Nu am avut timp să stau mai mult cu Gavrilă dar atât cât am stat l-am îndrăgit.

Cu două zile în urmă am primit teribila veste. Nu am fost surprins pentru că deznodământul era de așteptat. După ce a colindat spitalele din Borșa și Baia Mare a stat mai bine de o lună la Spitalul Militar din Iași unde diagnosticul de lombosciatică stabilit de... specialiștii celor două spitale maramureșene unde a fost internat anterior venirii la Iași a fost infirmat și a fost stabilit cel real ce poartă un nume complicat dar și altul simplu, pe înțelesul tuturor: cancer în faza de metastază. Medicii de la Spitalul Militar nu au mai putut face altceva decât tot ce le stă în putință să ajungă viu în Maramureș. A mai trăit aproximativ o lună.

Aseară, când am ajuns împreună cu Antonella, am fost întâmpinat de bunii mei prieteni. O întâlnire tristă. Acum privesc apa Pietroasei și gândul îmi fuge cu vre-o șapte luni în urmă...

2

Venisem cu Antonella să petrecem câteva zile de iarnă la Borșa. Nu îndrăznisem să solicit găzduire prietenilor mei și ne cazasem la hotelul Iezer. Ca de obicei sosisem seara. Mi-am amintit de barul lui Telcean de pe valea Țâșlei, unde fusesem în august, anul trecut, când coborâsem de pe Toroioaga cu Lucian, și mergem să servim cina. Voinicul cârciumar m-a recunoscut imediat și la solicitarea mea am fost servit cu o ciorbă de fasole cu... cârnați punând alături, într-o farfurioară, și câțiva ardei iuți; nu este nevoie să apelez la ei pentru că ciorba este destul de condimentată. Antonella renunță la „fracțiunea“ lichidă a mâncării și se delectează cu cârnatul; se minunează cât de iute a fost ciorba dacă nici acesta nu-i potolește arsura gurii. Aveam să descopăr că adevărata sursă a iuțelii o constituise cârnatul datorită căruia conținutul paharului de horincă de 50 de „focuri“ mi s-a părut apă de izvor.

A doua zi am făcut o vizită de curtoazie lui Dumitru și Dorinei, iar de aici am urcat pe Piciorul Moșului spre Gârlea să-mi vizitez proaspătul prieten, pe „MoșGheorghe“. La sfatul Antonellei am evitat valea Pietroasei pe care drumul ar fi fost mai scurt dar am fi trecut pe la poarta lui Grigori-senior, părintele vajnicului apărător al patriei, Grigori-junior, șinu ar fi fost... „strategic“. Ajunși în Gârlea, așa se cheamă zona în care locuiește „MoșGheorghe“ și ai lui, am fost întâmpinați cu mare bucurie de cei de aici și în mod deosebit de Gavrilă care, auzind că suntem cazați la hotel, a hotărât, împreună cu Leontina, că „așa lucru nu se poate“ și numaidecât să coborâm să ne luăm bagajele pentru a ne stabili la ei. Au coborât împreună cu noi în oraș, am plătit nota la hotel, ne-am luat bagajele nu prea voluminoase apoi eu, Antonella și Leontina am luat-o spre casă, iar Gavrilă s-a dus să aranjeze cu șeful lui de câteva zile libere pentru a fi împreună cu noi cât vom sta la Borșa. I-am făcut, bineînțeles, o scurtă vizită lui Grigori-senior și Niței apoi, după ce am promis că vom mai trece pe la ei, am urcat în Gârlea.

Acasă, la Leontina, la un pahar de horincă și la o cafea am aflat o „poveste“ tare faină. Iat-o...

Cei doi tineri soți, Gavrilă și Leontina, deși aveau câțiva ani de căsnicie, nu aveau nici un copil. În zadarLeontina a făcut fel de fel de tratamente, în zadar a fost prin stațiuni balneare care se ocupă de acestă chestiune. Dumnezeu nu a vrut să le binecuvânteze casa. Leontina lucrează la creșa spitalului din Borșa, iar aici se afla o fetiță... „uitată“ de mama ei. Auzind acest lucru, Gavrilă și-a pus în cap să înfieze fetița. Duce pe această temă o discuție cu Leontina și nu după mult timp de la aceasta, cândLeontina urma să intre de serviciu după amiază, Gavrilă a plecat de acasă spunând că merge în oraș să rezolve o problemă oarecare. Când Leontina a ajuns la serviciu colegele au început s-o întrebe ce face „cocoana“ (în Maramureș părinții spun copiilor, până se căsătoresc, coconi și cocoane).

- Ce cocoană? A întrebat nedumerită. - Cocoana cea uitată de maică-sa; dimineață soțul tău a venit și spunând că v-ați hotărât s-o înfiați a luat-o cu el. Când s-a dus seara acasă, Leontina l-a găsit pe Gavrilă privind topitla cocoana căreia îi cumpărase toate lucrurile necesare unui copil, îi făcuse baie și o hrănise așa cum numai un tată iubitor e în stare să facă. Pusă în fața faptului împlinit, Leontina nu a mai avut încotro; au căutat-o pe mama copilului și au făcut formele legale de adopție. Apoi, în cea mai pură tradiție maramureșană, alături de numele cu care a fost botezată fetița i-au pus, neoficial, și pe cel provenit din al tatălui adoptiv, Gabriela, astfel că toată lumea îi spune Gabi. Acum Gabi este la mama lui Gavrilă, pe Repedea.
IMG_0003
IMG_0002
În una din zilele șederii noastrela Borșa, cum Gavrilă era liber de la serviciu, ne-am hotărât să facem o vizită pe valea Repezii să-i vedem cocoana. Am mers mai întâi în oraș cu Antonella și am cumpărat o păpușă care s-a dovedit a nu fi cu mult mai mică decât cocoana, apoi, însoțiți de Gavrilă și Grigori-junior ne avântăm pe culmea Prelucile, ușor înzăpezită, și după un ceas de mers coborâm pe o ulicioară în curtea copilăriei amabilului meu amfitrion. Suntem primiți cu prietenie de mama lui Gavrilă dar și de Gabi căreia nu-i mai ajunge locul alergând prin camera în care toate lucrurile sunt așezate pe lângă pereți pentru a avea destulă lărgime micuța bucurie a sufletului lui Gavrilă.

3

Au venit preoții: părintele Simion Mihali împreună cu un alt preot pe care nu-l cunosc dar am surpriza să-l recunosc pe Telcean, cârcimarul; „MoșGheorghe“ îmi spune că este dascăl la biserică, iar oamenii l-au supranumit „Balena“. De ce l-or fi poreclit așa nu știu dar eu cred că mai nimerit ar fi fost„Sirena“; nu mă gândesc la sirenele din mitologie ci la o sirenă de vapor. Când începe oficierea slujbei de înmormântare vocea dascălului face să se cutremure geamurile și să se înfioare acele de pe molizi. O parte din slujbă se desfășoară în casă, apoi sicriul cu Gavrilă este scos și așezat în curte unde se continuă slujba. Nedezmințindu-se nici de astă dată, vocea lui Telcean se ridică spre cerul albastru și limpede, convingându-mă că aș auzi-o chiar dacă aș fi în vârful Pietrosului. Ascult slujba dar nu mă pot concentra la cuvintele preoților. Amintirea mă transportă din nou în acele zile de iarnă...

4

Începuse o nouă zi. Leontina și Gavrilă erau la serviciu. Încă mai trândăveam în pat când a venit Grigori-junior, trimis de Gavrilă cu „poruncă“ pentru „MoșGheorghe“ să ne prepare un balmoș. Nu mai mâncasem niciodată așa cevași așteptam curios, cu glandele salivare funcționând din plin. La o vreme apare din nou Grigori-junior însoțit de „MoșGheorghe“, ducând un ceaun din care aburii năvăleau înmiresmând aerul. Îi răstoarnă conținutul, care seamănă cu o mămăliguță mai moale, pe o farfurie întinsă apoi ne pune în față altele două cu lapte acru precum și tacâmurile necesare după care ne invită să ne ospătăm având grijă să ne avertizeze ca nu cumva să „despărțim“ balmoșul de laptele acru pentru că smântâna grasă cu care este pregătit primul s-ar putea să ne facă oarece probleme la burtă. Și am mâncat ca un spart din ceea ce crezusem la început că este mămăligă dar care s-a dovedit a avea un gust atât de bun înnebunindu-mi papilele gustative. L-am întrebat pe „MoșGheorghe“ cum se pregătește această bunătate. Și aflu „procesul tehnologic“. Se pune mai întâi ceaunul pe foc să se încălzească puțin apoi se pune în el smântână cam până la jumătate; când smântâna se încălzește începând a se umfla în ceaun se toarnă „în ploaie“ făină de porumb amestecând continuu cu„coleșărul“ (melesteu sau făcăleț i se mai spune acestui instrument); mi se spune că cei mai săraci și cu mai multe guri de hrănit îndoiesc smântâna cu lapte sau cu zer. Când conținutul ceaunului capătă consistența unei mămăligi mai molcuțe, balmoșul este gata. Și în timp ce-mi povestește „MoșGheorghe“ are grijă să umple paharul din fața mea cu „țuică de creangă“ și să mă îndemne ciocnind, să bem de dragul păcii.

În această parte a Maramureșului, ca materie primă pentru fabricarea țuicii se folosesc două articole: mere- țuica obținută numindu-se „țuică de creangă“ - și niște prune de culoare alb-verzuie din care se obține țuica numită „de poame“. Ambele sunt deosebit de parfumate și generatoare de bună dispoziție.

Grigori-junior ne transmisese invitația părinților lui de a le face o vizită în cursul după-amiezii. Ne-am conformat și iată-ne petrecând într-o companie plină de voioșie, închinând numeroase pahare de palincă împreună cu Dumitru-senior și Dorina, Grigori-senior și Nița, iar ceva mai spre seară ni s-au alăturat Leontina și Gavrilă. Când am plecat spre Gârlea înnoptase demult. La piept, sub geacă, duceam pisica lui Grigori; o „angajase“ Leontina să-i stârpească șoarecii oploșiți prin casă. Cerul era senin și un ger aspru făcea ca luna să pară mai strălucitoare, iar zăpada să scârțâie sub tălpi. Noaptea parcă nu era noapte pentru că, în jur, culmile muntelui se vedeau clar, ca ziua. Nu simțeam frigul absolut de loc; ba, dimpotrivă, îmi era cald de aceea am deschis fermoarul la geacă uitând că am pisica în sân, Aceasta, sărăcuța, și-a înfipt zdravăn ghearele în puloverul meu abia mai ținându-se. Din dosul unui gard, vajnicul apărător al gospodăriei s-a ridicat pe picioarele din spate ajungând aproape la înălțimea mea și s-a răstit răgușit la noi spunându-ne ceva pe limba lui câinească, băgându-mă în sperieți. Dar și eu, trecându-mi prin cap un gând

5

Mă întorc din lumea viselor. În mijlocul curții însorite, înconjurat de oamenii veniți la ultima întâlnire, Gavrilă parcă doarme, nepăsător de lacrimile celor care nu-l vor mai vedea niciodată. Părintele Simion, conform unui ritual specific Maramureșului, vorbește în numele mortului luându-și rămas bun de la cei pe care i-a cunoscut în viață, cerându-și iertare pentru greșelile pe care le-a făcut față de ei. Cu aceasta se încheie prima parte a slujbei religioase de înmormântare. O parte din oameni: rude, prieteni, vecini sunt invitați în casă, la praznic, iar ceilalți rămân în curte unde sunt serviți cu sarmale, dulciuri și țuică. Spre deosebire de alte ritualuri de înmormântare la care am participat, la Borșa praznicul are loc înainte de înmormântare. Părintele Simion trimite vorbă prin „MoșGheorghe“ invitându-mă să stau lângă el la masă. După oficierea sfințirii bucatelor mi se adresează întrebându-mă cum l-am cunoscut pe Gavrilă și pe rudele lui. Vorbind cu dumnealui îmi dau seama că nu mă mai recunoaște. După ce îi reamintesc de întâlnirea noastră din primăvara lui 1989 îi povestesc cum am cunoscut familia lui „MoșGheorghe“ și pe Gavrilă. Povestesc părintelui Simion și retrăiesc acea grozavă aventură de astă iarnă când, fără voie, am comis o „tentativă de răpire“ a doi din cei mai frumoși maramureșeni ducându-i în Moldova.

6

În după-amiaza petrecută astă-iarnă la Grigori-senior când pe lângă prietenii mai în vârstă veniseră și cei tineri, încălzit de palincă și de afecțiune prietenească, lansasem invitația de a face o ieșire pe munte. Stabilisem astfel să plecăm sâmbătă dimineață și să ne întoarcem duminică seara. Traseul de urmat era: din Gârlea, de pe valea Pietroasei, să trecem peste culmea Prelucilor pe valea Repezii, apoi peste dealul Prislopașului să coborâm în valea Negoescului la cabana Puzdrele; aici să petrecem noaptea șidimineața zilei de duminică, iar după amiază să plecăm și, prin șaua Galațului, Șaua Gargalău și Poiana Știol să coborâm la Complexul Turistic; aici să ne răsplătim cu o sticlă de vin pentru efortul depus apoi să mergem cu autobuzul la Borșa. În timp ce ne făceam planul excursiei, pe sticla televizorului deschis apăreau fel de fel de anunțuri despre persoane date dispărute. Pusă pe glume, Leontina ne-a atenționat ca nu cumva, peste câteva zile, să apară și numele nostru în astfel de anunțuri. Participăm și noi la glumă sfătuind-o să ia legătura cu Iașiul, de pe acum, pentru a face rost de fotografiile noastre.

Sâmbătă dimineața, din toți cei care s-au lăudat că vor merge pe munte am plecat doar eu, Antonella,. Gavrilă și Măria. Era o dimineață plăcută de iarnă cu cerul înnourat și temperatura acceptabilă. Plafonul de nori era sus astfel că aveam vizibilitate până pe crestele munților. Plecarea din Gârlea a fost cam pe la ora zece dimineața. Am urcat coasta muntelui urmând mai întâi malul unui fir de apă apoi, dupăce am trecut printr-o gospodărie, ne-am abătut la stânga și, părăsind pârâul, am prins a urca pieptiș luându-ne ca țintă un șopru pentru fân care se vedea pe dungă. Ajunși acolo coborâm pieziș spre valea Repezii prinzând un drum care ne-a scos la șuvoiul înspumat și năvalnic al râului Repedea iscat din căldarea de sub vârful cu același nume. Ne-am lăsat conduși de Gavrilă care aflându-se pe meleagurile copilăriei cunoșteafoarte bine locurile. Am coborât în lungul râului, mult mai bogat și mai spectaculos decât Pietroasa, vre-o sută de metri apoi am prins o ulicioară îngustă care se orientează spre coasta Prislopașului. La ultima casă ne-am oprit la șuvița cristalină a unui izvor ce izbucnește din coasta muntelui, am făcut provizie de apă și am început să urcăm din greu pe panta foarte înclinată a culmii, cumpănă de ape între valea Repezii și cea a Negoescului. Zăpada, deși mare, este bătută de sănii așa că avem de luptat doar cu declivitatea, nu și cu scufundările epuizante în omăt. Noi urcăm, iar plafonul de nori coboară astfel că, atunci când ajungem la locul cu maximă vizibilitate, suntem lipsiți de imaginea munților care ne înconjoară. Pietrosul și Toroioaga nu se văd deloc, deasupra noastră vârful Puzdrele își are creștetul înfipt în caierul de vată al noriloroferindu-ne doar priveliștea vârfului Feții de la extremitatea nordică a culmii, dormitând sub o mantie groasă de jnepeni și zăpadă. Doar jos se vede imaginea orașului Borșa cu casele risipite pe Valea Vișeului și a celorlalte râuri care-i aduc obolul de ape. Gavrilă îmi explică despre cum s-a format orașul Borșa care este destul de întins. Cu multi ani în urmă Borșa era un sat cu casele grupate în jurul actualului centru, iar pe văile apelor care se varsă în Vișeu ființau sate care purtau numele apelor: Repedea, Pietroasa, Dragoșu, etc. care mai târziu, unindu-se cu nucleul de pe valea Vișeului au format orașul Borșa, fostele sate devenind astfel cartiere ale orașului. Am trecut pe lângă un grup de saivane unde se retrag pe timpul verii gospodarii cu vitele lor. Iarna urcă doar după fânul adunat în imense stoguri și din care iau doar câte puțin. Este imposibil să-mi imaginez cum îl vor fi coborând pe panta foarte înclinată. Și totuși, pe drum, se vedeau urme de sănii. Aproape de dungă am făcut popas să ne potolim foamea care începuse să-și facă de cap. Am încercat să intrăm în una din case dar Gavrilă nu a reușit să prindă meșteșugul deschiderii ușii așa că am întins masă mare pe o stivă de lemne de lângă gard. Norii de desupra capului începuseră să-și cearnă asupra-ne fulgii de zăpadă.
Cu forțele refăcute ne-am avântat din nou la drum și după vre-o două sute de metri am ajuns pe dungă după care, coborând în valea Negoescului intrăm în pădure. Frumusețea pesajului de basm în care am pătruns ne provoacă o stare euforică asemănătoare cu amețeala vreunui pahar de vin. M-am simțit cuprins de un imens sentiment de fericire, de iubire pentru toată lumea, chiar pentru cei mai înverșunați dușmani ai mei. Acel cântec ce mă cuprinde pe munte a început din nou să-mi facă sufletul să vibreze. Eram cu toții veseli și am făcut mare haz când, traversând o imensă placă de gheață verzuie formată la un izvor, Antonella alunecă întinzându-se cât de lungă.
IMG_0004
Dintr-un loc s-a zărit clădirea cabanei până la care mai aveam vre-un sfert de oră de mers. Am ieșit după puțin timp din pădure, am ocolit pe lângă stâna din fundul Negoescului, săltând apoi ușor peste o muchie înierbată, și după traversarea stratului de gheață pe sub care se aude bolborosind apa pârâului Negoescu Mare ne-am aflat lângă gardul cabanei; l-am ocolit spre stânga și deschizând poarta am intrat în curte. Din cușca amenajată sub cabană a zvâcnit, să ne rupă, un dulău cu pieptul și picioarele albe ca zăpada din jur, cu două pete negre, mari, pe cap și pe spate, înalt cam până la șoldul meu. S-a potolit la apariția unui băiat care, cu câteva vorbe blânde, îl domesticește că am putut pune mâna pe el să-l mângâi. Intrând în cabană ne-am instalat, până una alta, în sala de mese. Băiatul ne-a spus că putem face focul să ne pregătim de mâncare și până vom pregăti masa el va face focul în camera unde vom înnopta. Dornic ca ambianța să fie cât mai plăcută Gavrilă a plecat să-l supravegheze, iar la întoarcere ne-a povestit amuzat că băiatul, necunoscându-mă, s-a cam speriat crezând că sunt cine știe ce șef la „miniera“ (cabana este patronată de I. P. E. G. Baia Mare) și tatăl său, cabanier în locul lui Grecu (ieșit la pensie) a coborât până în Repedea lăsându-l singur. Aflând că nu sunt cine a crezut i-a mai venit inima la loc; chiar se angajează cu noi într-o discuție și ne spune de unde putem lua apă, înstalația din cabană fiind înghețată.

Am încălzit mâncare, am făcut ceai și cafea apoi am întins masă mare. Gavrilă era supărat de două lucruri; mai întâi că i se terminaseră țigările și uitase săși facă rezervă și apoi că nu aveam nimic de băut. Propusese acest lucru la plecarea de acasă dar eu refuzasem cu strășnicie să luăm cu noi măcar vre-o picătură de alcool. Dar simțămintele generate de prietenie au luat locul celor generate de alcool și în scurt timp ne simțim foarte bine la căldura radiată de plita încinsă, cu foamea potolită și cu cafeaua care ne înmoaie oasele și mușchii obosiți de efort.

Când aproape să se însereze, ne-am retras în camera de la etaj unde fuseserăm cazați și ne-am petrecut seara, până în prag de miezul nopții, adunați în jurul sobei de teracotă, cu picioarele sprijinite de ea și spunând bancuri pe toate temele, mai ales din cele cu Bulă și partidul comunist dar și din cele cu moldoveni, olteni și ardeleni. Foarte amuzante bancurile Mariei în legătură cu calmul excesiv al ardelenilor. Apoi, cum încă mai era destulă vreme până la ziuă și somnul nu se apropia de noi, ne-am etalat cunoștințele în ale limbii române jucând „fazan“; între timp, Gavrilă lipsit de horincă și țigări, se culcase.

Duminică dimineață, după o noapte de odihnă meritată în urma efortului făcut în ziua precedentă, am servit un mic dejun îmbelșugat și în preajma miezului zilei, după ce negurile care bântuiseră împrejurimile s-au împrăștiat cât de cât, ne-am luat bagajele la spinare, am făcut fotografii cu dulăul care, spre deosebire de întâlnirea anterioară, s-a manifestat foarte prietenos apoi am început să urcăm, spre răsărit, coasta Păltinișului. Zăpada era bătută și ne ținea la suprafață. Aerul era rece dar pentru că nu bătea vântul, iar efortul ne încălzea, nu ne simțeam deranjați. După nici jumătate de oră am intrat am intrat în stratul de nori format din fulgi minusculi aflați în suspensie în aer. Totuși vizibilitatea a rămas acceptabilă și curând ne-am pomenit singuri în imensitatea albăpunctată doar ici-colo de steiuri de pe care zăpada a fost suflată de vânt. Când am ajuns pe culme, având la picioare Zănoaga Cimpoesei văzurăm că omătul acoperă drumul care ocolește în arc de cerc căldarea glaciară, într-un strat gros formând pe coasta muntelui un plan înclinat, cu panta foarte accentuată, care sugereazăa fi un loc deosebit de periculos. M-am consultat cu Gavrilă și am hotărât să urcăm pe dunga dintre cele două izvoare ale Cimpoesei direct sub vârful Galațului. Ne-am avântat în stratul de nori care la început se îngroșa pe măsură ce urcam, apoi, după vreo jumătate de oră începu să se lumineze și ne-am pomenit într-un peisaj orbitor de alb, cu soarele înfierbântând ca vara deasupra capului și cu norii la picioare. Am ieșit, la vreo trei sute de metri spre est, sub vârful Galațului. Am rămas nedumerit pentru că senzația de munte dispăru lăsându-mi impresia că mă aflu pe un imens câmp înzăpezit din care se ridică câteva dâmburi. M-am silit să-mi pun „glagorea“ în ordine, să pricep ce am în fața ochilor. Și în sfârșit m-am luminat; aveam norii la picioarele mele, iar din imensitatea lor țâșneau vârfurile din jur: Gargalău la răsărit, Negoesele la sud-vest și în vârful unghiului format de spinările Pietrei Albe și a Rebrei se ridica imens, împungând cerul spre nord-vest, Pietrosul. Graiul ne-a pierit; nici nu mai știam dacă am putut vorbi vreodată. Nu cred să fie limbă pe glob care să exprime în cuvinte ce vedeam; nu cred să existe pictor care să imortalizeze peisajul neașteptat de spectaculos prin simplitatea lui cromatică. Ca vrăjit, Gavrilă mi s-a adresat: „domnu\' Costel, deși sunt născut pe aceste meleaguri nu am urcat niciodată până aici și dacă nu erai dumneata muream fără să văd atâta frumusețe“
IMG_0004_1
Într-un târziu am reușit să ne smulgem din vrajă și am început a coborî spre Șaua Galațului. Cât am stat uitând de noi plafonul de nori a mai coborât astfel că avem posibilitatea să admirăm peisajul care ni se deschidea în față; drumul ce duce din Șaua Galațului, pe sub coasta sudică a Muntelui Cailor, până în Șaua Gargalău, iar în planul îndepărtat piscul masiv al vârfului Gargalău. Soarele încălzea ca vara, iar razele reflectate de stratul de zăpadă ne bronzau fețele. După ce am trecut de masa compactă de jnepeni și zăpadă, dincolo de șaua Galațului, înscriindu-ne pe sub culmea Cailor, sus în dungă s-a auzit fluierat răgușit de capră. Căutând cu binoclul am descoperit cinci exemplare ce se deplasau odată cu noi, în aceeași direcție, ciugulind din smocurile de iarbă care ieșeau din loc în loc deasupra zăpezii. Ne-au urmărit până în Șaua Gargalău dar când am început să urcăm în șa au pierit, în salturi elegante, dincolo de culme, spre zănoaga Cimpoeșului.

Căldarea de la izvoarele Bistriței se vedea înecată în ceață dar nu mi-am făcut probleme. Mi-am fixat busola pe direcția nord apoi sucind-o cu 5˚ spre est am început să coborâm. Stratul de zăpadă era îndesat dar totuși picioarele se scufundau puțin, numai bun să ne ajute la coborâșul abrupt în care ne angajasem. După cinci minute ne aflam în mijlocul unui nor dens de fulgi de zăpadă care roiau în jurul nostru de parcă nu ar fi avut curaj să se aștearnă pe pământ. Ajunși în jnepeniș l-am găsit acoperit complet cu zăpadă; doar ici și colo se vedea câte un vârf. La un moment dat am ajuns la un stâlp indicator ieșit din zăpadă doar cât să se vadă tăblița cu banda albastră. Am scos un chiot de bucurie, am băgat busola în buzunar și fixându-mi o direcție perpendiculară pe tăblița indicatoare (așa se montează acestea, perpendicular pe direcția de mers) ne-am avântat la drum. Știam că de la indicator nu mai am mult de mers până în Șaua Știol (cam zece minute), iar de aici urma să mă orientez spre nord-vest apoi să urc ușor până la capătul teleskiului de unde coborârea la Complexul Turistic era floare la ureche.

Mergeam prin imensitatea albă cu fulgii zbenguindu-se în jurul nostru; aveam grijă să menținem linia dreaptă controlând acest lucru după urma pașilor lăsați pe zăpadă. Ar fi trebuit să ajungem în șa dar coborârea nu se mai termina. Prin puzderia de fulgi am zărit la un moment dat conturul unui grajd care nu ar fi trebuit să fie în calea noastră. Niște grajduri le știam în zănoaga de la Izvorul Cailor dar ca să ajungem acolo ar fi trebuit să trecem peste o muchie de munte. Dar nu putea fi decât așa: poate trecusem fără să sesizăm acest lucru din cauza lipsei de vizibilitate, iar mersul prin zăpadă fiind destul de dificil ar fi fost posibil să nu sesizăm și greutatea urcușului. In această situație trebuia să ne deplasăm cu atenție pentru a nu cădea în râpa de la Cascada Cailor. Pe zăpadă am descoperit urmadestul de mare a unui câine (sau, poate, a unui lup); am început s-o urmăm în speranța că ne va scoate la un loc unde să putem coborî în râpă, iar de aici în valea Fântânii. La un moment dat urma a dispărut. Nu-mi mai rămânea decât să mă orientez cu busola. Ca urmare fixez direcția nord gândind că din locul unde ne aflam am putea atinge fie marginea râpei, fie obârșia râului Fântâna. La un moment dat panta s-a accentuat în coborâre, dar nu prea mult, și am răsuflat ușurat când am ajuns la firul unei ape pe care am bănuit-o a fi Fântâna. I-am urmat calea care, însă,în loc să curgă spre N-NV curgea spre N-NE. La început nu mi-am pus probleme prea mari gândind că va fi fiind vre-o buclă a râului care urmează, un timp, direcția asta. Nu am mers prea mult și am ieșit sub plafonul de nori aria vizibilității lărgindu-se din ce în ce mai mult. Am văzut, studiind împrejurimile, că ne aflam pe o vale destul de largă, mărginită de două impozante culmi muntoase împădurite. A început să mă prindă îndoiala că aceea ar fi fost valea râului Fântâna; dar unde ne aflăm? Pentru a nu provoca îngrijorare nu am spus că ne-am rătăcit. Am hotărât, în secret, să continuăm mersul pe firul apei care trebuia să ne scoată undeva, iar probabilitatea de a găsi vre-o stână sau saivan era destul de mare. Aveam securea cu mine, mâncare aveam așa că puteam petrece o noapte fără probleme. La un moment dat Gavrilă și-a dat seama că nu suntem acolo unde credeam noi exprimându-și bănuiala că suntem undeva în apropierea Putredului. Asta însemna că nu mai suntem în Maramureș ci în Moldova. Am încercat să-l contrazic dar nu l-am convins. De sus continua să ningă cu fulgi imenși. Mergeam pe patul de prundiș al râului ferindu-ne de stratul gros de zăpadă. Seara se apropia implacabil și Antonella a avut o manifestare de revoltă; din cauza efortului a obosit și nu-și mai poate controla echilibrul. La un moment dat s-a trântit în zăpada pe care a prins a o bate cu pumnii strigând cu furie că ea de acolo nu mai pleacă. Cu vorbă blândăam reușit să-i refac moralul și am pornit din nou ieșind de la firul apei, angajându-ne prin zăpadă până la genunchi. Nu peste mult timp am ajuns la un drum forestier lucru care ne-a ridicat enorm moralul. Chiar dacă se lăsa seara nu ne mai păsa. Ninsoarea s-a oprit și prin spărturile din nori se vedea cerul de un albastru închis. Nici nu ne-am dat seama când s-a făcut noapte; albul zăpezii și o lună imensă au alungat întunericul. Am ajuns la un grup de construcții și aici Gavrilă a avut certitudinea asupra locului unde ne aflăm: Gura Putredului. Mai aveam puțin de mers până la șoseaua Iacobeni-Borșa. Și într-adevăr, în mai puțin de un sfert de oră am ajuns la o curbă a șoselei. Am fost atât de bucuroși de parcă am fi ajuns acasă și nu undeva la mulți kilometri de vre-o localitate. S-a iscat o dispută între mine și Gavrilă în privința direcției în care se află orașul Borșa, fiecare din noi susținând că se află în cealaltă parte. În sfârșit am hotărât s-o luăm într-o direcție oarecare, până la prima bornă kilometrică care ne va arăta de partea cui este dreptatea. Ne-am oprit la marginea șoselei, la un izvor, să ne potolim setea. Am mai zăbovit un pic să ne facem un plan. Gavrilă a spus că are o cunoștință la Șesuri dar și la hanul Prislop. Hotărâm să mergem la Prislop dar cel mai bine ar fi fost să ajungem la Borșa pentru că cei de acasă vor fi fiind foarte îngrijorați. La un moment dat s-a auzit zgomot de motor și de după curba din direcția din care veneam au apărut farurile unei mașini. Am hotărât să fac semn mașinii să oprească pentru a mă edifica asupra direcției în care se află Borșa. Pentru a ascunde faptul că suntem dezorientați, când mașina a frânat în dreptul nostru l-am întrebat pe șofer de unde vine.

- De la Vatra Dornei, vine răspunsul.

S-a dovedit astfel că cel care avea dreptate asupra direcției în care se află Borșa a fost Gavrilă. Și s-a mai dovedit că „cineva, acolo sus, ne iubește“ pentru că șoferul, posesorul mașinii, un Mercedes Diesel, era o cunoștință de-a lui Gavrilă. Fusese, împreună cu soția, la niște prieteni la Vatra Dornei. Ne-am înghesuit toti cei patru excursioniști pe bancheta din spate a mașinii care ne-a dus străbătând în aproape jumătate de oră cei 25 km., distanța la care ne aflam față de Borșa. Mașina ne-a lăsat în gura Pietroasei. Am urcat cu toții pe Pietroasa și ne-am oprit la Grigori-senior. Am trimis juniorul să-i invite pe Dumitru și pe Dorinasă mai stăm de vorbă la un pahar de horincă. Am vorbit de toate cele, inclusiv de pățania noastră. Printre altele mi-am manifestat admirația față de mulțimea de prosoape albe ca neaua, cu flori viu colorate, confecționate la războiul de țesut, pe care gospodinele le spălaseră întinzându-le apoi la uscat pe garduri și pe frânghii de rufe. Nița, auzindu-mă, a dispărut pentru puțin timp dăruindu-mi apoi, la întoarcere, un splendid prosop având țesuți pe el trandafiri galbeni și roșii. Să nu rămână mai prejos, Gavrilă promite să-mi dea o traistă țesută la război, traistă din acelea cu care se duc maramureșenii, în ziua de Paște, cu pasca și cozonacul la biserică, la sfințit. La plecarea de la Borșa avea să-și aducă aminte de promisiune când eram la Nița. A împrumutat de la ea o traistă proaspăt scoasă din război căreia i-au împletit pe loc o baieră din fire multicolore de lână. Râdem... „mânzește“ dar și răsuflăm ușurați când cineva amintește previziunea Leontinei în ce privește dispariția noastră.

Astfel s-a încheiat fericit o excursie despre care nici o clipă nu m-am gândit că se va sfârși prost. Simțisem că, acolo sus, există EL care are grijă de cei ce cred în EL.

7

Și le mai povestesc alte întâmplări trăite prin locurile pe unde am mai colindat. Apoi am mers la cimitir cu mașinile; acolo s-a mai oficiat o scurtă slujbă după care mi-am luat rămas bun pentru totdeauna de la cel pe care-l cunoscusem cu un an și ceva în urmă și care-mi devenise atât de bun prieten.În urechi îmi răsuna vocea lui spunându-mi: „domnu\' Costel, dacă nu erai dumneata muream și nu știam cât e de frumos aici, sus, pe munte.“Fusese o premoniție oare?

P. S. După câteva luni, aflându-mă din nou în căldarea Gargalău, la Izvoarele Bistriței, am căutat să mă edific cum de a fost posibil să mă rătăcesc într-un loc pe care îl cunoșteam destul de bine. Am văzut astfel că la greșeala mea de a renunța la orientarea cu busola având prea mare încredere în indicatorul turistic se adugase tâmpenia unui „glumeț“ care răsucise în așa fel indicatorul încât în loc să ajung în Șaua Știol m-a expediat pe valea Bistriței, exact în partea opusă direcției în care concluzionasem eu că aș fi. Ce s-ar fi întâmplat dacă am fi fost lipsiți de calm și de o oarecare experiență a muntelui? Ce s-ar fi întâmplat dacă în locul nostru ar fi fost un grup de copii? Ce s-ar fi întâmplat dacă nu am fi avut condiția fizică pe care am avut-o? Ce s-ar fi întâmplat dacă, așa cum se întâmplă pe munte, condițiile atmosferice s-ar fi înrăutățit brusc? Ce s-ar fi întâmplat dacă...?
Autor: Constantin Asandei
Înscris de: Constantin Asandei
Vizualizări: 5296, Ultima actualizare: Joi, 25 Iun 2009



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii RODNEI  
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii