(partea a II-a Hoinar prin
istorie)
Zile de concediu au
mai rămas, acordul Ceciliei îl am, bani mai sunt, aşa că-mi programez o nouă
etapă a hoinărelii mele prin ţară. Îmi propun chiar un itinerar, fiecare
obiectiv fiind motivat.
Întâi:
Constanţa şi un drum cu trenul la Mangalia pentru a vedea “marele litoral” acum
ferit de îmbulzeala din timpul sezonului.
Al doilea:
un drum cu vaporul de la Cernavodăla
Turnu Severin şi în continuare până la Orşova pentru a vedea o bună bucată din
malurile Dunării şi să trag cu ochiul în curtea vecinului din sud să văd ce mai
este pe la ei, deasemenea să văd Porţile de Fier şi zona Turnu Severin-Orşova
despre care am auzit că este splendidă.
Al
treilea: cu trenul şi mijloace auto să merg de la Orşova la Bozovici, iar de
aici, pe jos pe valea Minişului la Anina de unde să merg cu trenulla Oraviţa pe cea mai veche cale ferată din
România.
Îmi rezerv
două zile pentru pregătirile de drum.
*
După o noapte de călătorie, cu somnul furat într-un
compartiment de tren, în tovărăşia a trei “români de viţă veche” care mi-au dat
fiori la gândul că s-ar putea să se “încălzească” cu vre-o sticla şi să facă
necazuri celor din compartiment (dar nu s-a întamplat aşa, purtându-se corect, chiar
ireproşabil) iată-mă descins la Constanţa. Încă nu s-a luminat de ziuă dar zorii
prevestesc un timp frumos. Din direcţia în care bănuiesc a fi marea adie o briză
uşoară, umedă şi răcoroasă; tot într-acolo se vede sus, aproape de cer, clipind
din vreme-n vreme, lumina unui far cocoţat în vârful unui turn. Strigătul
albatroşilor care împânzesc acoperişurile clădirilor din jur îmi provoacă fiori
îndemnându-mă la visare. Alung gândul de a recurge la ajutorul vreunuia din
numeroasele mijloace de transport al căror trasee se întretaie în gară şi, după
ce-mi pun geanta la “bagaje de mână”, o iau la pas pe o stradă largă ce bănuiesc
că merge spre centrul oraşului. Pe un zid văd o placă metalicăa cărei inscripţie mă anunţă că merg pe
Bulevardul Republicii. Trotuarele largi sunt animate fiind ora la care lumea
merge la serviciu. Întâlnesc în cale o firmă cunoscută din ziare sau de la
televizor “Teatrul Fantasio”. Între timp s-a luminat bine de ziuă şi privirile
îmi aleargă după firma vreunui hotel. Îl zăresc pe trotuarul de peste drum; se
cheamă “Continental”. Intru şi solicit găzduire dar mi se spune că hotelul este
ocupat de grupuri de turişti străini. Constat că ţara este invadată de turişti
străini de care românii nu mai încap în cabane sau hoteluri. Sunt îndrumat către
hotelul “Constanţa” de pe bulevardul Tomis. Ies în stradă şi după câţiva paşi mă
aflu în preajma unei clădiri căreia la Iaşi i se spune “Casa pătrată” şi care
este reşedinţa administrativă şi politică, a oraşului şi a judeţului. Tot ca la
Iaşi, la fiecare colţ de trotuar afli câte un miliţian. Mă apropii de unul şi-l
întreb de hotelul ce-l caut; mă îndrumă către o latură a casei pătrate
spunându-mi să privesc atent la firmele de peste drum. Il găsesc situat într-o
construcţie veche, aproape să n-o bagi în seamă. Descopăr recepţia amplasată sub
o scară şi, culmea fericirii, mi se spune că sunt locuri libere. Sunt cazat
într-o cameră cu trei paturi, după spusele recepţionerei dar mie îmi ies patru
la numărătoare. Răsuflu uşurat când mi se taie chitanţa pe care scrie suma de 35
lei pentru o noapte şi nu mi se solicită plata în valută sau 203 lei, aşa cum
citisem pe un afiş. Aflu totodată că mai am un tovarăş de cameră dar nu-l găsesc
şi nici nu este vre-un semn care să confirme prezenţa lui. Mă bărbieresc şi-mi
stabilesc obiectivele ce le voi vizita astăzi. Mă orientez spre Acvariu şi
Delfinariu.
Ies din
hotel şi mă strecor printre doi tipi care-mi oferă ţigări Kent. Consult planul
oraşului din ghidul turistic al Constanţei ce-l am în posesie şi mă îndrept spre
Acvariu. Mă orientez pe bulevard, în vale, şi la o răspântie de străzi mă aflu
în faţa celei mai vechi construcţii de beton armat din ţară, Moscheea Mare,
construcţie monolit, cu forme rotunjite, netede şi unturn a cărui semilună din vârful ascuţit pare
înfiptă în albastrul cerului. Suprafaţa construcţiei este atât de bine finisată
că pare a fi făcută din marmură cenuşie, lustruită. Trec apoi pe lângă o altă
construcţie foarte curioasă, ca o fortăreaţă, din zid de cărămidă roşie.
Cer informaţii de la untrecător în vârstă şi aflu că-i o biserică
romano-catolică dar care nu-i construită în obişnuitul stil gotic. Îmi continuu
drumul pe strada ce-mi înduce senzaţia că, temporal, trăiesc cu mulţi ani
înaintea vremurilor în care mă aflu. Mai în vale ajung la o biserică impunătoare
cu pridvorul deschis, pictat, care este catedrala ortodoxă, construcţie din sec.
al XVIII-leaşi aici găsesc scena
judecăţii de apoi cvasiprezentă în picturile bisericilor din nordul Moldovei.
Uşa fiind deschisă pătrund în
liniştea absolută a lăcaşului de cult şi mă simt minuscul înfaţa catapetezmei ce sclipeşte îmbrăcată în
aur (dar nu încărcată cu podoabe ca cele de la bisericile din nordul Moldovei)
având o linie simplă, modernă.
Aflat din
nou în stradă, cu auzul şi mirosul curăţate în interiorul plin de pace al
bisericii, îmi simt din nou sufletul înfiorat de strigătul albatroşilor care
împânzesc acoperişurile vechilor clădiri din jur; simt nările mângâiate de aerul
ce poartă o aromă mai puţin cunoscută. Pătrund în istorie. Fragmente de ziduri
vechi mă înconjoară, iar din faţă se aude zgomotul surd al valurilor; mai fac
doar câţiva paşi şi mă aflu faţă în faţă cu marea. Nu aş fi fost surprins s-o fi
găsit împestriţată cu străvechi corăbii greceşti; în locul acestora văd
orizontul împărţit între câteva vapoare ale secolului al XX-lea. Pătrund pe
faleză şi mă reazem de balustrada de fier ce-o separă de mare. Privesc la
monstrul imens, în continuă mişcare, ce acoperă orizontul şi-mi dau seama că
mi-a fost dor de el. Un dor latent care acumizbucneşte din subconştient îngenunchindu-mi sufletul în faţa suprafeţei
veşnic neliniştită a imensei întinderi de apă. Privesc şi constat uimit că marea
este într-adevăr albastră. Stătusem pe malul ei, la Sulina între braţele
Dunării, timp de 16 luni pe perioada satisfacerii stagiului militar şi nu o
văzusem nici o dată albastră şi atât de limpede, că se vede vegetaţia până la
fundul apei care se află cu câţiva metri mai jos decât suprafaţa. În stânga mea, pe un mic ieşind semicircular în
mare, descopăr Cazinoul. O iau într-acolo mergând prin istoria care izbucneşte
din fiecare colţ de casă, din fiecare colţ de stradă. Găsesc Cazinoul pustiu;
nici un semn nu trădează prezenţa omului; lângă el, în spate, descopăr Acvariul.
Intru şi pentru mai bine de o
oră merg printre vietăţile adâncurilor marine privindu-le, sau poate lăsându-mă
privit de ele. Mă aflu în faţa a o mulţime de specii, pe unele din ele
văzându-le acum pentru prima dată. Sunt impresionat de imensul bazin din centru
cu exemplare mari de nisetri, pisici de mare, anghile şi câte
altele.
Ies din
lumina artificială a neonului şi mă simt copleşit de căldura blândă a soarelui
de început splendid de primăvară. Dau un ocol cazinoului şi la câteva sute de
metri mai sus îl găsesc pe măria sa domnul Eminescu privind în largul mării,
inspirat de muza Calioppe.
Îmi
orientez direcţia de merscătre imensa
suliţă de beton din vârful căreia văzusem în zori, clipind, farul. Mă opresc
pentru scurt timp pe terasa restaurantului Vraja Mării şi-mi potolesc setea
(foame nu-mi este) cu două halbe de bere care mi se pare foarte bună. Mă simt
cuprins de neastâmpăr şi de dorinţa de a vedea cât mai mult din acest oraş care
mă vrăjeşte tot mai tare.
Ies din
restaurant şi-mi continuu drumul pe faleză unde descopăr Muzeul MarineiNu preget a intra şi mă las copleşit de
avalanşa de istorie care-l domină. Sunt expuse alături de evoluţia impresionantă
a mijloacelor de transport pe apă ilustrată prin machete, de la cele mai simple
corăbii până la cele mai moderne vapoare, unele din ele înzestrate cu variate
mijloace de distrugere a vieţii şi muncii omului; mă impresionează în mod
deosebit faptul că o întreagă sală este dedicată lui Ştefan cel Mare. În curtea
muzeului mă plimb un timp printre imense motoare ce au fost folosite la
propulsarea navelor.
Când oare a început a coborî soarele pe cer?
Este bine trecut de amiază.
Sunt nerăbdător să văd Delfinariul şi solicit informaţii despre cum pot ajunge
acolo. Urc într-un troleibuz care pleacă din staţie ca la raliu şi opreşte parcă
vrând să evite vre-o nenorocire, adunând călătorii când peste taxatoare, când
grămadă peste şofer dar ajung cu bine la ţinta călătoriei mele. Rămân dezamăgit
când văd că programul spectacolelor este la orele10;12;14, iar acum este ora
patru după amiază.
Întrerup
programul vizitelor pentru această zi şi trec la un program ceva mai realist.
Plec în căutarea unei perechi de bascheţişi fac cunoştinţă cu întreaga reţea de magazine, în care se vinde
încălţăminte, a Constanţei. Cuget la bancul cu oltenii Tică, Tache,călimara cu tuş şi perfectul simplu al
verbului a fi (când fu unul, nu fu celălalt); în cazul meu ori magazinul este în
inventar, ori nu are bascheţi, ori dacă sunt nu au numărul meu. Sunt plin de
năduf. Pe geamul unei cofetării unde în afară de o vânzătoare plictisită nu vezi
nimic altceva tronează o reclamă scrisă cu litere caligrafice “Cafea, cacao,
ciocolată, citrice, rahat”. Mai corect ar fi fost ca reclama să fie scrisă
astfel: “Cafea? Cacao? Ciocolată? Citrice?... Rahat!” Aşa reclama ar fi cât se
poate de realistă. Mă umflă râsul stârnind priviri pline de compătimire
trecătorilor din jur. In sfârşit la un magazin găsesc bascheţi numere mari,
46…dar eu port 44. Am inspiraţia să-iîncerc şi-i găsesc…mici! Încerc mai multe perechi mărimea 46 şi găsesc în
sfâşit una care să mi se potrivească. Plin de voioşie trec pe la autogarăpentru a mă informa asupra orei la care va
pleca vre-un mijoc de transport spre ţinta de mâine a călătoriei mele,
Adamclissi, apoi merg la hotel. Găsesc cameră goală dar nu după mult timp apare
cel cu care urma s-o împart. Îmi înfing mâinile adânc în buzunare pentru a nu
face imprudenţa să-mi smulg puţinul păr ce mi-l mai flutură vântul când mă văd
în faţa unui ten ciocolatiu sub o claie de păr cârlionţat, negru ca pana
corbului. După ce discut cu el îmi dau seama că nu este ce am crezut, ci este un
oltean de treabă venit împreună cu prietena lui să caute un frate rebel fugit de
acasă la muncă la vre-un I. A. S. din Dobrogea. Morala comunistă nu permite ca
două persoane necăsătorite să împartă noaptea aceeaşi cameră, aşa că prietena
stătea în alta. Dar morala-i una, iar prietena alta, aşa că olteanul meu s-a dus
în vârful picioarelorsă-şi petreacă
noaptea la olteanca lui.
*
Mă trezesc înconjurat de lumina aurie a soarelui
de dimineaţă ce-şi insinuiază razele prin fereastra camerei. Aseară, după ce a plecat olteanul, m-am lungit
cu o carte în pat şi am adormit buştean. Este prima noapte din peripeţiile mele de hoinar
pe care o dorm neîntors, fără să mă trezesc. Habar nu am dacă olteanul a mai
venit în cameră; putea să mă fure cu tot cu pat că nu-l simţeam. Îmi modific
programul, amânând cu o zi plecarea la Adamclissi, hotărându-mă să-mi continuu
hoinăreala prin oraş, iar după amiază să fac un drum cu trenul până la Mangalia
delectându-mi privirea cu 43 km. de litoral.
Descopăr
lângă hotel un restaurant cuautoservire
şi-mi potolesc foamea, nu cu ce aş pofti eu ci cu ce găsesc: preparate din peşte
oceanic ce nu-mi prea încântă papilele gustative. Este destul de dimineaţă aşa
că-mi propun să mai colind magazinele pentru a cumpăra lucruri ce nu prea se
găsesc în comerţul socialist. Nu am mare succes. Într-un fel de baracă din piaţa
alimentară aflată în apropiere, la colţul străzii pe care urcă troleibuzul spre
Mamaia, văd îmbulzeală. intru şi stau la o coadă “grasă” pentru a bea o ceaşcă
de “nechezol” la…nisip! Măiestria cafegiţei şi străvechea instalaţie de alamă
încărcată cu tot felul de ibrice, tot din alamă, dau o aromă deosebită licorii
creându-mi impresia că chiar beau cafea.
Cu buna
dispoziţie refăcutăurc în troleibuzul
40, mă ancorez zdravăn de bare şi în 13 minute ajung la delfinariu. Mă aşez la
rând în faţa unui gemuleţ pe care scrie “cassa” satisfăcut că sunt primul şi mă
pun pe aşteptat. După ce mă cercetează în câteva rânduri, casiera se chinuie să
descuie o uşa îndărătnică şi-mi vinde un bilet invitându-mă să
intru.
Mă aflu
într-un amfiteatru nu prea mare, cu bănci amenajate pe trepte de beton, ce dă
ocol, pe mai bine de jumătate, unui bazin circular plin cu o apă albăstruie. Îmi
aleg unloc cu vizibilitate maximă şi mă
aşez aşteptând răbdător. Deşi trece un oarecare timp, ora de începere a
spectacolului fiind depăşită, rămân singurul spectator. Mă cuprinde îndoiala că
va mai fi spectacol dar aş fi mulţumit dacă măcar aş vedea vre-un delfin
deoarece nu am văzut nici o dată această fiinţă în realitate. Aşteptând, încep
să studiez instalaţiile pregătite pentru spectacol; jumătatea opusă a bazinului
este acoperită de o construcţie cu pereţi de sticlă din care se desprinde, în
faţă, o platformă mică ce înaintează în apă, pe care se află o galeată şi o
cârpă mică, neagră, aruncată neglijent pe o margine; îmi închipui că şi aceasta
face parte din recuzita dresajului dar la un moment dat văd cum “cârpa” prinde a
se mişca luând înfăţişarea unui pinguin mititel ca o jucărie. Privesc plin de
încântare mica făptură pe care o văd tot pentru prima dată când, dintr-un canal
ce vine dinspre partea acoperită, se iveşte un fus enorm, negru, care începe a
se zbengui prin apa limpede a bazinului. Este un delfin. Înoată cu viteză în
jurul bazinului, stă pe verticală jumătate deasupra apei, suflă zgomotos prin
orificiul pe care respiră scoţând un sunet ca un scâncet de copil. Este într-o
neostoită mişcare. Pringeamul de sticlă
din faţă îşi fac apariţia două femei îmbrăcate în trening ce duc în mână câte o
găleată de plastic. Rămân puţin în
zona acoperită apoi una din ele iese în “arenă”. Apare un al doilea delfin şi începe spectacolul
oferit cu generozitate de dresoare unui singur spectator.
Mie!
La
comenzi, cei doi delfini saltă până ies complet din apă menţinându-se un timp
aşa prin bătăi energice din coadă; adună mai multe mingi aruncate în bazin şi le
lansează cu precizie în direcţia dresoarei, execută salturi peste o bară
ridicată la diferite înălţimi, adună în cioc mai multe cercuri aruncate pe apă
şi le duc dresoarei, aruncă mingea marcând goluri într-o poartă de polo sau
într-un coş de baschet. În
încheiere dresoarea face o plecăciune către singurul spectator şi-i mulţumeşte
pentru aplauze. Căci am aplaudat! Neştiind cum s-o răsplătesc pentru spectacol
îi sărut mâna mirosind a peşte. Merita!!! Aflu că o cheamă
Turiceanu.
Încântat
de cele văzute mă întorc în Constanţa şi vizitez termele romane, construcţie
impozantă prin înseşi rămăşiţele sale. Trec pe la restaurantul cu autoservire,
îmi refac rezerva de peşte oceanic din stomac şi o iau spre gară. Urc într-un
tren personal şi trec “în revistă” şirul de staţiuni dintre Constanţa şi
Mangalia. Nefiind încă vară totul este liniştit, lipsit de aglomeraţie; marea se
vede splendidă,albastră, de un albastru
aerian, diafan, un albastru opus celui de la Voroneţ. Încă o dată mă conving că
albastrul de Voroneţ nu poate fi decât o transpunere a culorii cerului de
deasupra Bucovinei. Spre deosebire de imaginea ce mi-o făcusem despre mare în
timpul celor 16 luni de armată când orizontul mi se înfăţişa clar delimitat,
printr-o linie, de cer, acum văd cum la orizont se contopesc, într-o divină
împerechere, marea cu cerul. Găsesc şi explicaţia: la gurile Dunării, unde
făcusem armata, marea este tulbure de la aluviunile aduse de fluviu culoarea ei
închisă contrastând cu azurul celest, pe când aici cerul se oglindeşte în apa
limpede făcând să dispară acea linie de separaţie de la orizont. Petrec două ore
şi jumătate în Mangalia, un orăşel foarte liniştit acum dar mi-l închipui
clocotind de viaţă vara. Fac o mică plimbare pe plajă lăsându-mă fascinat de
mişcarea continuă a mării uimitor de limpezi, ca a unui plămân uriaş ce respiră.
Mai colind prin câteva magazine şi dezgustat de sărăcia lor mă refugiez într-un
bar unde-mi violentez papilele gustative cu o băutură care se vrea lichior. În
marea-i grijă pentru poporul muncitor “cel mai iubit fiu” îngăduie suplimentarea
celor două ore de program ale televiziunii române cu durata transmiterii
meciului de fotbal Steaua Bucureşti – Galatasaray Istambul. În bar se instalează
un televizor şi lumea începe să se adune. Îmi iau tălpăşiţa spre gară de unde cu
un tren accelerat mă întorc la Constanţa. Aici am satisfacţia să aflu că meciul
s-a terminat la egalitate, Steaua calificându-se în semifinala Cupei Campionilor
Europeni.
Colegul
meu de cameră, olteanul, nu-şi mai face apariţia la hotel; probabil că şi-a
găsit frăţiorul şi a făcut cale întoarsă spre casă. Acum am alt coleg, un
maramureşan din Baia Mare, tot cu prietena, (!) cazaţi şi ei după morala
proletară. Mă întreb dacă nu cumva am nimerit într-un hotel de prieteni cu
prietene.
*
La cafeneaua din piaţă puzderie de bărbaţi
carte-şi sorbesc “nechezolul” la nisip şi comentează calificarea Stelei în
semifinalele C. C. E.. Cot la cot cu ei sorb şi eu iluzia fierbinte din ceaşcă
şi-mi simt sufletul încălzit de ambianţa din jur. Se discută turceşte, greceşte,
româneşte. Din grupul de români unul i se adresează unui turc a cărui figura o
remarcasem încă de ieri.
-Măi Osman, ce tot boscorodiţi voi acolo? Măi, pe
voi v-au bătut Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Steaua. Degeaba tot ţineţi voi
cu Galatasaray.
- Ce eşti prost măi? replică turcul cu francheţe,
în cel mai curat grai românesc, fără pic de accent străin, păi eu nu trăiesc în
România? Este normal să ţin cu Steaua şi nu cu Galatasaray! Ce, eu trăiesc cu ei
la Istambul?
Mă încântă
solidaritatea, armonia, care domnesc între băutorii de “nechezol” de la această
cafenea din coasta hotelului Continental, alături de baia publică. Până şi
barmana care prepară cu mult har cafeaua socialismului îi cunoaşte pe fiecare
şi-şi permite să glumească cu ei, fără ca gluma să degenereze, păstrându-se în
limitele celei mai depline bunecuviinţe. Un turc având trăsăturile feţei cam
“şifonate” bea citronadă după citronadă doar-doar o mai îndepărta răul care
dăinuie în el.
-Măi Mil (probabil diminutivul de la Ismail), ce
ai băut tu ieri la meci? îl întreabă barmana.
-Nimic doamnă, am mâncat doar nişte prune uscate
şi nu mă simt prea bine.
- Mil, Mil, replică femeia zâmbind maliţios, tu ai
mâncat prune din sticlă de asta nu te simţi bine.
Mai am timp suficient până la plecarea autobuzului
la Adamclissi aşa că-mi permit s-o iau pe jos spre autogara colindând magazinele
în căutare de pantofi pentru Cecilia, ciorapi pentru ea şi Antonella şi o doză
pentru pikup-ul meu, făcut la Tehnoton Iaşi după nişte scheme aruncate de
polonezi la gunoi. Dar cum nu sunt născut sub o stea norocoasă nu găsesc decât
ciorapi pentru Antonella, iar în loc de încălţăminte magazinele sunt pline de
cârpe.
La ora
11.10, cu o întârziere de cinci minute, autobuzul care mă va duce la Adamclissi
demarează întinzându-se la drum şi după parcurgerea a cca. 50 kilometri, trecând
prin Valul lui Traian şi Cobadin mă lasă în centrul localităţii. Monumentulîl văd de la distanţă mare, aproximativ 10
kilometri, de când şoseaua se instalează pe muchia dealului pe care este şi
monumentul. În timpul drumului nu acord prea multă atenţie împrejurimilor
lăsându-mi această plăcere pentru întoarcere. Studiez ghidul turistic al
judeţului Constanţa referitor la monumentul de la Adamclissi şi aflu astfel că
am de vizitat trei obiective situate la oarecare distanţă, aproximativ 5
kilometri, unul de celălalt. Îmi programez pentru început muzeul situat în
localitate unde sunt depozitate piesele originale ale monumentului constând din
blocuri colosale de piatră în care sunt cioplite scene de luptă. Romanii, în
aroganţa lor, aroganţa celor puternici, nu au redat nici o scenă din care să
reiasă vitejia adversarilor; în marea lor majoritate scenele de luptă
înfăţişează un soldat roman învingând 2-3 adversari. Muzeul este o hală imensă
amenajată pe două nivele; este excelent iluminată natural la aceasta contribuind
imensul perete de sticlă prin care se vede coasta potopită de podgorii dominată,
din punctul cel mai înalt, de monumentul triumfal. Blocurile de piatră,
sculptate, sunt dispuse în aşa fel încât vizitatorul să poată vedea cele mai
mici detalii. Privirea îmi este orientată şi spre exterior unde, de la nivelul
superior, descoperi monumentul triumfal de sus de pe deal dar şi ruinele
cetăţii,situată pe un platou din
vale.
După
aproximativ o oră petrecută în muzeu, timp în care mă opresc scurt în faţa
exponatelor (piese din piatră cioplită provenite din monumentul original, vase
din lut, monede), citind rapid lămuririle concise scrise la majoritatea
obiectelor, plec spre următorul obiectiv, monumentul “Tropaeum Traiani”. Trebuie
să dozez judicios cele trei ore şi jumătate rămase până la sosirea autobuzului
cu care urmează să mă întorc la Constanţa astfel încât să pot vizita toate cele trei
obiective.
O iau prin
spatele clădirii muzeului şi cobor pe o uliţă într-o vâlcea unde dau de cişmele
a căror apă, după ce umple un sarcofag cioplit în piatră se scurg dând naştere
unui pârâiaş din care, probabil, se alimenta cândva cetatea. O iau apoi direct
prin vii escaladând terasele şi în jumătate de ora ajung la monument. Copleşitor
datorită masivităţii lui, monumentul domina împrejurimile. Îl ocolesc privindu-l
din toate poziţiile, îl fotografiez şi deplâng munca sclavilor ce-l vor fi
ridicat acum 1883 de ani neimaginându-mi că Traian sau vre-un soldat roman ar fi
pus vre-un deget la construirea lui. Mă impresionează o stivă de sarcofage de
piatră în care au putrezit, poate, cu sute de ani în urmă trupurile cine ştie
căror oameni. Mă aşez pe nişte trepte şi încălzit de soarele blând al
începutului de primăvară încerc să trăiesc mental scene ale iernii anilor
101-102.
Plec să
vizitez ultimul obiectiv, cetatea. Cobor, tot direct prin vie, şi după douăzeci
de minute, închipuindu-mi că mă aflu în perioada de înflorire a cetăţii, îmi fac
intrarea triumfală pe poarta de nord (acum doar o jalnică ruină). Am în faţa mea
ce a mai ramas din cetate, având contururile fostelor construcţii reconstituite
la două-trei rânduri de cărămizi, resturi ale coloanelor de piatră, canale de
scurgere, foste străzi. Văd un om cu o mică turmă de capre bântuind prin
cetate. Mă apropii şi stau de vorbă cu el. Omul, pe care mi-l închipui descins
din adâncurile timpului, îmi oferă o adevarată lecţie de istorie. Îmi vorbeşte
de romani, de Ştefan cel Mare, recită chiar versurile legendei potrivit căreia
Ştefan cel Mare, după o luptă, se duce la chilia lui Daniil Sihastrul pentru a
se sfătui cu pustnicul. Îmi vorbeşte de religie admirând-o pe aceea a turcilor
care au doar divinitatea supremă, Allah, şi pe profetul său, Mahomed, şi nu
atâţia sfinţi şi sfinţişori câţi are creştinismul, aceşti sfinţi fiind oameni ca
toţi oamenii. Omul îmi mărturiseşte că este român ortodox, îl cheamă Vasile
Săceanu, are 61 de ani şi este paznic la C. A. P. Îmi spune că a învăţat patru
clase primare dar are grijă să specifice “patru clase primare din trecut, nu de
acum”. Îşi exprimă astfel părerea, la care mă alătur şi eu,despre calitatea slabă a învăţământului
primar actual. De asemenea nu-i contrazic constatarea despre religie, aceeaşi
părere având-o şi eu. Îmi povesteşte fel de fel de întâmplări hazlii cu “perle”
istorice ale copiilor de vârstă şcolară din sat precum şi de lipsa de cultură
istorică a rarilor vizitatori ce se abat pe la cetate. Apoi începe să mă
chestioneze pe nebăgare de seamă.
-Câti regi au domnit peste pământul
românesc?
Demonstrându-mi “vasta cultură” îi enumăr pe cei
patru regi ce i-a avut România…văzând că mai aşteaptă ceva, cum ştiu sigur că nu
mai fusese un al cincilea, ii răspund zâmbind cu
subînţeles.
-Ar mai fi unul…dar acela nu-i încă rege. Face a
lehamite din mână şi continuă
-Şi cine i-a adus pe aceşti regi în
ţară?
O scald într-un fel pomenindu-i de complotul
împotriva lui Cuza şi mimez, pocnind din degete, un lapsus. Îi spune el numele
complotişilor. Tuşeşte usor părând puţin încurcat şi-mi
spune.
- Apoi dacă i-ai pomenit pe aceşti regi nu-i rău
dar peste pământurile acestea au domnit doi regi mari şi adevăraţi, Burebista si
Decebal. “Glagorea”-mi intră în alertă şi încerc să schimb subiectul dar nu
ţine.
-Câti ani a domnit Ştefan cel Mare? Câte războaie
a pierdut şi câte biserici a construit? Aici am fost la înălţime dar nu m-a
iertat.
- Câţi domnitori au contribuit la ridicarea
cetăţii Suceava dar a Neamţului? Cine a construit cetatea Chilia dar
Hotin?
Brusc “alarmat” privesc ceasul invocând iminenta
sosire a autobuzului şi-mi iau tălpăşiţa pe “strada principala”nord-sud a cetăţii, strada marilor bogătaşi,
arunc din treacăt priviri în jur, năvălesc pe poarta din sud în şoseaua pe care
urmând-o ajung în sat. Şi astfel scap de chestionarea unui istoric deosebit de
exigent care m-ar fi făcut de ruşine în ceea ce priveşte cunoştinţele mele în
domeniu, mai ales cele din istoria Moldovei. Mai este o oră până la sosirea
autobuzului şi merg cu pas lent privind la gospodăriile pe lângă care trec. În
apropierea sediului C. U. A. S. C.(consiliul unic agro-industrial de stat şi
cooperatist) un ARO cu număr alb de înmatriculare (deci proprietate personală,
cele de stat având numărul pe fond galben) mă depăşeşte scurt, opreşte la câţiva
paşi în faţa mea împroşcând pietricelele de pe marginea şoselei şi elimină din
trupu-io făptură arogantă cu fusta
lungă, strânsă pe şolduri şi pantofi cu tocuri de-o şchioapă. Pasă-mi-te
cadânele celor “douăzeci de ani lumină” nu mai călătoresc cu o lectică purtată
de patru bieţi robi, ci strunesc cele câteva zeci de cai putere ai unui ARO
(Dacia sau Oltcit? Wax!)
Ajung în
staţie unde lumea a început să se adune în aşteptarea autobuzului. Intru în
vorbă cu ei şi unul pune stăpânire pe urechile mele începând să se laude cu
feciorii lui; unul, inginer la Îmbunătăţiri Funciare l-a pus cu botul pe labe pe
nu ştiu ce director din nu ştiu ce centală; altul, inginer constructor, căruia
i-a strâns mâna chiar tov. N. Ceauşescu în persoană cu ocazia inaugurării
ecluzei de la Agigea a cărei constructor-şef, chipurile, ar fi fost; al treilea
căpitan în armata română având o funcţie aşa de mare încât i se închinau chiar
şi coloneii (constat că uită să pomenească generalii, pentru că mareşali nu
avem). Nu scap de el nici în autobuz dar ceva mai încolo am dovada
subiectivismului lui. Dintr-un sat urcă o bătrânică ce cred ca are bine peste
şaptezeci de primăveri. În imediata apropiere, patru tineri soldaţi grăniceri
…şi cu locotenentul cinci, ocupă cinci locuri şi nu catadixeşte nici unul să
cedeze locul bătrânei. Fac apel la locotenentul care se face că plouă; după ce
mă apostrofeazăcu aroganţă folosind
“academica” expresie “nu era nevoie să mă tragi de atenţie” se răsteşte la un
subordonat.
-Bă!Şicu un semn scurt din cap îi
ordonă sa se ridice. “Solidaritatea” soldaţilor se manifestă prin faptul că nu
fac periodic un schimb de locuri cu cel ce fusese nevoit să se ridice. Se vede
că sunt obosiţi dar aşa ar fi fost colegial să procedeze. “Înstelatul” este un
tip brunet, bine făcut, purtător al unei mustăţi ce să provoace dulci fiori
sexului slab; din colţul stâng al mustăţii porneşte o cicatrice subţire spre
jumătatea obrazului. Cred că de s-ar fi născut în Franţa secolului al XVI-lea ar
fi făcut senzaţie cu o asemenea cicatrice. Din când în când îmi aruncă priviri
asasine. Dobrogeanul meu, părintele inginerilor şi mai ales al ofiţerilor ţării
îşi întoarce faţa de la mine şi, ca măsură represivă, când coboară la Cobadin îi
oferă locul unui puşti şi nu mie care sunt mai în vârstă sau soldatului. Dar mai
multă atenţie acord locurilor prin care trec, şirului de copaci de pe ambele
laturi ale şoselei, în majoritate nuci. La ieşirea din localitatea Valul lui
Traian remarc, în stânga, până aproape de întrarea în Constanţa, marele val de
pământ, monument istoric, cunoscut sub denumirea “Valul lui
Traian”
Când ajung
la hotel aflu că maramureşanul îşi luase tălpăşiţa locul lui fiind luat de un
alt oltean, din Craiova, fără prietenă.
Mâine
trebuie să plec, aşa că mă hotărăsc să cobor pe faleză să-mi iau rămas bun de la
mare. Trec pe lângă statuia ce-l imortalizează po Ovidiu într-o poziţie
meditativă şi îndrăznesc să intru în barul de zi al Cazinoului; îi spun bună
seara barmaneişi contra sumei de 15 lei
obţin un lichior mic cu care mă retrag la o masă din sala cu aspect de biserică
catolică, cu barul ca un altar impozant (sau mai seamană cu o sală de judecată
dintr-un tribunal). Când ies din bar o apuc lent pe faleză, spre far; merg pe
ţărm şi murmurul valurilor îmi provoacă o uşoară stare de tristeţe
inexplicabilă. Ajung în port şi o iau pe dig pe sub un zid imens care mi-l
ascunde privirii; ceva mai încolo, o poartă cu santinelă îmi întrerupe
înaintarea. Asist la o partidă de pescuit guvizi desfăşurată de un grup de
împătimiţi dintre care unul are un noroc fenomenal. Într-un târziu o iau înapoi
spre Cazino, trec pe lângă el până aproape de portul turistic, apoi prind o
străduţă care mă scoate din nou în faţa statuii lui Ovidiu, la muzeul de
arheologie. Aici dau de o activitate febrilă. Străzile sunt închise pentru
circulaţia autovehicolelor. Din
uriaşe cisterne special echipate ţâşnesc jeturi de var zugrăvind pereţii
mizerabili cu câteva ore în urmă. Florile invadează terenuri pline mai înainte cu
moloz, pietre şi gunoaie. Întreb discret ce se întâmplă şi mi se confirmă ceea
ce bănuiam. Vine Ceauşescu.
