(partea a III-aBucegii)
Vântul scutură sticla geamurilor făcându-le să
zornăiască; pe acoperişurile din jur albatroşii păşesc de colo-colo scoţând
ţipete tânguitoare. Totuşi cerul este senin şi soarele dimineţii luminează
oraşul. Mă smulg din căldura patului şi încep pregătirile de plecare într-o nouă
etapăa aventurii mele. Voi merge cu
trenul până la Cernavodă, iar de aici cu vaporul pe Dunăre până la
Drobeta-Turnu Severin.
Plec spre gară împreună cu ultimul meu coleg de
cameră, craioveanul care fusese în delegaţie; el ia un tren spre Bucureşti, iar
eu un altul, personal, care pleacă mai înainte şi după 75 minute cobor în oraşul
de pe malul drept al Dunării, într-un peisaj de film s.f., senzaţie creată de
construcţia centralei atomo-electrice de la Cernavodă. Traversez cu bacul
pustiul canal Dunăre-Marea Neagră şi cu oarecare dificultate, din lipsă de
informaţii, ajung în port. Dezamăgirea este enormă când aflu că nu mai circulă
vase de pasageri în amontele Dunării. Fac urgent cale întoarsă şi am noroc să
prind bacul pe malul unde mă aflu. Ajung din nou în gară şi simţind foamea care
începe a-mi da târcoale cumpăr trei covrigi de la chioşcul de aici şi în timp
ce-i ronţăi îmi replanific excursia.
Cu un tren
care urmează să sosească de la Constanţa, în mai puţin de o oră, voi merge până
la Ciulniţa de unde-mi voi continua mersul cu un alt tren personal până la
Bucureşti Obor. La 35 minute de la sosirea aici, din Bucureşti Nord va pleca un
tren personal care m-ar lăsa în zorii zilei de mâine la Turnu Severin. Timpul
este extrem de scurt, iar şansa de a traversa Bucureştiul atât de repede este
minimă. Am alergie de Bucureşti, aşa că nu-mi surâde o pauză de aproape 24 de
ore în capitală. Răscolesc “Mersul trenurilor” şi linia care se ramifică de la
Ploieşti spre valea Prahovei mă fascinează. Îmi doresc de mult să vizitez
Bucegii dar aglomeraţia care domneşte acolo, şi mai ales prioritatea generală pe
care o au străinii la cazare (deh, aducători de valută!) mă determină să mă
abţin. Totuşi acum ar fi momentul să încerc; schiorii nu mai au zăpadă, iar
pentru drumeţie nu a sosit încă sezonul. Nu sunt pregătit dar o scurtă călătorie
de recunoaştere mă tentează. În consecinţă decid: dacă nu voi reuşi să ajung
până la plecarea personalului spre Turnu Severin, după două ore şi ceva un
accelerat urmează să plece spre Braşov şi este imposibil să nu-l
prind.
Îmi urmez
planul: merg cu cele două trenuri personale în tovărăşia unor călători, în marea
lor majoritate cu pielea puternic pigmentată dar, spre uşurarea mea, grăind
româneşte şi cobor în Bucureşti Obor într-un peisaj care nu prea are aspect de
capitală. În spatele gării pierd în aşteptarea troleibuzului 85 treizeci din
cele treizeci şi cinci de minute până la plecarea trenului din Bucureşti nord,
apoi după o traversare ce-mi crează palpitaţii, ajung doar cu douăzeci de minute
înainte de plecarea acceleratului spre Braşov. Ajuns în Gara de Nord simt
revolta stomacului si mă aşez la coadă la o tonetă a restaurantului, amenajată
la intrarea în … W. C. din direcţia
căruia vin valuri-valuri de “arome” de urină şi clor. “Împărat” este un ospătar
negru, mustăcios care-şi comercializează cu aroganţăpseudo-alimentele. Îmi este teribil de foame
şi nu găsesc altceva mai bun de mâncare decât trei batoane de ruladă cu magiun.
Asta în pofida laudelor aduse într-un recent număr din revista Flacăra,
restaurantului Gării de Nord care, chipurile, ar avea capacitatea de a satisface
toate gusturile. Depinde de gusturi, adaug eu. Mustăciosul ce comercializează
semidulciurile cu pretenţii de hrană pentru călători are destule altercaţii
verbale cu clienţii ce aşteaptă, exasperaţi de încetineală, să fie serviţi.
Nu-mi stă în caracter să port discuţii “neprincipiale” cu cei care mă
nemulţumesc dar asta nu înseamnă că-mi potcontrola un anumit fel de a privi la cei care mă irită. Dacă slujbaşul
lui Mercur îşi ia fără ruşine “dreptul” din mărunţişul clienţilor, mie mi-l dă
corect dar mi-l trânteşte cu atâta violenţă în mână încât sare pe jos. Nu mă
aplec lăsându-i lui satisfacţia de a-l aduna (bănuiesc că pe asta a mizat) şi mă
precipit spre trenul care stă gata să plece.
Mă lipesc
de fereastră pe culuar şi înghiontit din toate părţile de călătorii ce nu-şi
găsesc astâmpărul înghit ruladele ce uneori îmi scrâşnesc în dinţi amintindu-mi
de nisipul litoralului ce tocmai l-am părăsit. După ce golul din stomac este
umplut îmi las gândurile să umble slobode şi îmi amintesc din nou de articolul
din revista Flacăra care voise cu tot dinadinsul să mă convingă de amabilitatea
slujbaşilor restaurantului Gării de Nord. Mai curând ar fi încercat să mă
convingă că Dâmboviţa curge spre Carpaţi şi nu viceversa. Când soarele începe a
auri crestele Bucegilor cobor pe peronul placat cu pătrăţele de gresie al gării
Sinaia. Albastrul adânc al cerului şi aerul tare care-mi inundă plămânii alungă
din mine tristeţea care dăinuie încă de aseară, de pe plajă, revolta stârnită de
negrul ospătar se rostogoleşte spre apa Prahovei şi simt cum mă regenerez. Simt
cum devin alt om, cum parcă încep o altă existenţă, paralelă cu cea de până
acum. Îmi vine să cânt, să râd, să mă las pradă exuberanţei care mă cuprinde.
Îmi salt geanta pe umăr, trec prin clădirea gării şi dau de nişte scări ce urcă
abrupt panta de peste drum; mă lansez pe ele sărind câte două-trei odată şi
ajung într-o altă stradămai lată, în
faţa unei clădiri impresionante; pe firmă citesc “Hotel Caraiman”. Pătrund
într-unhol mare, dreptunghiular, unde,
în stânga, descopăr recepţia. Şi primul meu contact cu una din rampele de
lansare a tuturor categoriilor de turişti spre cel mai circulat masiv muntos al
României se soldează cu o reuşită care mă surprinde. Sunt cazat într-o cameră
splendidă de la etajul al doilea, dotată cu televizor, telefon (pentru interior)
şi baie ce conţine o cadă imensă în care apa caldă curge 24 de ore pe zi(!!!).
Camera este cu două paturi aşa că am şi aici un coleg de cameră care acum
lipseşte. Mă uşurez de mizeria drumului apoi ies pentru un prim contact cu
renumita Sinaia în căutarea unuitelefon
să comunic cu Iaşiul pentru a-i anunţa pe cei de acasă pe unde-mi mai strălucesc
ochii. Dacă din multe puncte de vedere sunt mulţumit de Sinaia, telefoanele
reuşesc să-mi umbrească oarecum această mulţumire. Cu foarte mare greutate
reuşesc să vorbesc cu Antonella, de la unul găsit în holul hotelului
Palas.
Trecerea
de la atmosfera litoralului la cea a Bucegilor îmi provoacă aşa o stare euforică
încât neluând în seamă atracţia gravitaţională pur şi simplu zbor alergând prin
oraş, neputând să merg în pas uşor, de plimbare, aşa cum s-ar cuveni. În
căutarea telefonului am intrat în hotelurile Palas şi Sinaia unde am văzut
holuri şi restaurante somptuoase cu emisiuni-reclame la televizoare color, un
fel de anunţuri în limbi străine de parcă nu m-aş afla înRomânia. Doar un anunţ, în exclusivitate
pentru români, bineînţeles în limba româna, pe holul hotelului Sinaia unde se
află un magazin în regim de “shop”, mă avertizează că accesul este permis doar
deţinătorilor de valută. Cu alte cuvinte regele animalelor, leul, este proscris
în propria ţară! Am timp să văd prin geamuri articolele pe care Cecilia îmi
trasase sarcină să le cumpăr: ciorapi de mătase, pantofi “Guban”…mai mult nu am
răgaz să văd pentru că purtatorul unei haine de piele, confecţionată dintr-o
vacă, mă invită să “fac paşi”. Îmi iau zborul din faţa bietului pământean şi mă
întorc la hotelul Caraiman. Fac untur
prin cele treilocaluri ale hotelului şi
constat că, spre deosebire de locurile din ţară, pe unde fusesem până acum, aici
este un relativ belşug de băuturi şi mâncare; în rafturile barului de zi se
zăresc diferite “tării”(chiar vodcă Stalicinaia şi coniac Triumph), iar pe
mesele din braseria unde un acordeonistdistrează, discret, cu muzică populară consumatorii se vede chiar şi
“Grasă de Cotnari”. Mă opresc la restaurant unde savurez o friptură cât pentru
un secretar de partid şi mă “destrăbălez” cu un coniac.
Urc în camera pe care o găsesc tot goală. Mă
arunc cu voluptate în cada cu apă caldă şi fac o baie cum demult nu am avut
ocazia. Abia am timp să mă îmbrac şi apare colegul meu de cameră, un bucureştean
născut pe malul Dunării, la Giurgiu, aflat într-o delegaţie la I. M. F.
Sinaia. Acest
giurgiu-bucureştean are un debit verbal atât de bogat încât în timpul discuţiei
abia am posibilitatea să pronunţ câteva silabe, să nu creadă cumva că sunt
lipsit de grai. Dar mai lipsit de grai rămân când dând drumul la televizor, după
ce eterna figură dispare de pe ecran, văd că emisiunea continuă prin circuitul
interior de televiziune al hotelului pe care este dat unfilm. Colegul meu,pus la punct cu obiceiurile hotelului, îmi
spune că programul se prelungeşte până la ora cinci dimineaţa. Deasemenea îmi
lămureşte misterul celor trei butoane de pe ceea ce credeam că este un aparat de
radio; sucind de primul buton asculţi muzică simfonică, pe al doilea muzică
uşoarş, iar pe al treilea muzică populară românească. Şi asta non-stop! Adorm şi
visez că mi-am trădat patria fugind în Occident.
*
Nu se
luminase bine de ziuă când bucureşteanul mă trezeşte să-şi ia rămas bun de la
mine; îşi terminase treaba la I. M. F. şi acum pleca acasă. Pentru că intenţionez
să exploatez la maximum ziua care începe, după ce vremelnicul meu tovarăş de
cameră a plecat nu mă mai culc şi încep pregătirea. Mă bărbieresc în vederea
întâlnirii cu muntele apoi mă aşez în unul din cele două fotolii din cameră şi
punându-mi barba în palma unei mâini încep a cugeta la planuri, ţinând seama că
nu sunt echipat pentru munte. Aşadar îmi propun să urc cu telecabina din Sinaia
până pe platoul Bucegilor să văd ce este pe acolo, să-mi fac o idee de care să
ţin cont într-o viitoare ascensiune planificată în Bucegi, apoi să cobor în
Sinaia şi să merg la Buşteni de unde să urc cu altă telecabină pentru a vedea
altă porţiune a platoului.
Hotărârea
odată luată mă arunc în proaspăta achiziţie în materie de încălţăminte, am numit
perechea de bascheţi cumpăratăla
Constanţa, îmi atârn de gât binoclul şi aparatulde fotografiat, iau în mână borseta şi cobor
din cameră propunându-mi să nu mă hazardez pe drumuri prea lungi pe munte,
ţinând cont de precaritatea echipamentului meu. Trec prin magazinele care prind
a se deschide pentru a vedea mărfuri inutile, în sortimente puţin diversificate
şi sub orice critică din punct de vedere calitativ. În apropierea staţiei de
plecare a telecabinei descopăr un restaurant cu autoservire unde, minunea
României, iau un mic dejun pe care mi-l aleg eu, fără a-mi fi impus, format din
ochiuri calde şi o cană cu lapte, deasemenea cald (!!!). Urc apoi câteva zeci de
metri la staţia telecabinei, cumpăr bilet şi după o scurtă aşteptare am norocul
de a fi luatcu primul transport care,
de regulă, este destinat în exclusivitate salariaţilor care deservesc punctele
turistice de pe munte.
Călătoresc pentru a doua oară cu telecabina, prima
dată fiind cu vre-o zece ani în urmă, în Făgăraş de la Bâlea cascadă la Bâlea
Lac şi invers. Din zborul ca de avion al telecabinei defilez Plaiul Căşăriei
vrâstat de curbele şoselei ce urcă până la cota 1400 pe coasta Muntelui Furnica,
la impozantul Hotel Alpin. De aici, cu altă telecabină, trebuie să urc până la
cota 2000, în apropierea cabanei Mioriţa. Văd pe dedesubt unmic grup de negândiţi (mi se pare mie) care
urcă nebuneşte pe coasta muntelui şi care nu cred să ajungă prea departe. În
telecabină asist la o discuţie din care reiese că însoţitorul acesteia urmează
să plece într-un tur al României, pe jos.
Cobor din
telecabină la cota 2000 şi urc puţin pe coasta muntelui, uşor lateral faţă de
poteca ce-o văd urcând spre ceea ce pare a fi un releu radio. De aici mi se
deschide perspectivă spre o parte din platou şi ce am sub ochi mă incită. Dacă
văzuţi din Sinaia Bucegii par neospitaliari, ajuns pe platou picioarele ţi-o iau
singure din loc pe poteca numai bună de plimbare. Adie un vânt cam răcoruţ, iar
drumul uscat, presărat ici şi colo cu pete de zăpadă, te îmbie să-l urmezi; simt
cummă cuprinde un dor de ducă încât nu
mai pot rezista şi-mi propun să merg până unde pot ajunge în două ore apoi să mă
întorc pentru a coborî, aşa cum am urcat, în Sinaia.
Mă întorc
în potecă lângă un indicator care arată direcţiile şi timpii de mers. Lângă mine
se opresc trei băieţi, echipaţi nici măcar cât mine, şi-i aud că se sfătuiesc,
consultând indicatorul, să meargă la cabana Babele. Urcă pe potecă până sub
vârful Furnica, apoi renunţă şi se întorcstabilindu-se la barul de la cota 2000. O iau spre locul de unde s-au
întors şi am sub ochi toată splendoarea traseului de pe platou. Nu am harta la
mine, în Bucegi vin pentru prima dată aşadar nu cunosc denumirea locurilor. După
cele scrise pe indicatorul turistic bănuiesc că la picioarele mele se află Şaua
Călugărului, iar în faţă am cabana Piatra Arsă. Recurg la amintiri din
articolele despre Bucegi citite în revista Romania Pitorească şi cred că ce se
vede departe în faţă spre N-NV este vârful Omul, pe care se vede o construcţie
şi ceva ca un morcov uriaş, spre dreapta se vede abruptul, iar undeva, cam la
30˚ spre dreaptafaţă de Omul, dominând
impunătoare valea Prahovei, se vede crucea de pe Caraiman. Îmi propun să încerc
a ajunge până acolo fără să forţez situaţia.. Speranţe de a ajunge sunt minime
pentru că se văd pete mari de zăpadă şi nu ştiu dacă voi reuşi să trec de
ele
Cobor în
şa pe o pantă destul de înclinată şi pe culmea înierbată a muntelui merg spre
marginea abruptului, atât cât este posibil, pentru a admira minunata privelişte
a văii Prahovei care se deschide de aici având oraşul Sinaia în prim plan.
Încerc să identific traseele de pe Valea Jepilor, apelând la aceleaşi amintiri
ale articolelor din România Pitorească şi cred că reuşesc într-o oarecare
măsură, pentru că scociorând cu privirea coasta muntelui, ajutându-mă şi de
binoclu, reuşesc să identific două poteci cu un grad de dificultate destul de
ridicat cum numai pe Valea Jepilor am aflat că pot fi.
Mă
reîntorc la traseul de culme, încep să urc uşorun drum ce se conturează clar pe munte şi trecând pe lângă nişte
stâniajung din nou pe o mică culme.
Priveliştea se deschide din nou şi am speranţa că voi putea ajunge la crucea de
pe Caraiman. În faţă, într-o pădure de jnepeni, se văd clădirile cabanei Piatra
Arsă şi puţin mai spre dreapta, în marginea jnepenişului, un refugiu. Prind un
marcaj cu bandă albastră care mă duce până la un teren de sport de unde mă abat
spre dreapta pe un drumeagce coboară
printre jnepeni uriaşi până la cabană; o ocolesc şi-mi continuu drumul pe poteca
ce se deschide printre arbuşti evitând pe cat se poate stratul subţire şi
discontinuu de zăpadă; urmez apoi un traseu marcat cu bandă galbenă ce se
orientează spre o linie de înaltă tensiune, printre două culmi de munte. Căldura
soarelui, focalizată ca de o lentilă de zăpada din jur, mă învăluie creându-mi o
stare de confort şi o inexplicabilă bucurie. Dintr-o direcţie nedefinită se
insinuiază un zgomot surd, ceva ca un mormăit continuu. Mă opresc să identific
direcţia. Vine de deasupra capului meu. Ridic privirea şi-mi dau seama că ceea
ce luasem drept linie electrică de înaltă tensiune este în realitate linia de
telecabină ce urcă dinspre Buşteni; acum s-a pus în mişcare şi generează acest
zgomot. În stânga, sus, se vede o cabană şi capătul liniei de teleferic. Tot
înainte se înşiră o linie de stâlpi pe care fusese montată cândva o linie de
curent electric sau de telefon, dar acum nu purtau altceva decât marcajul
turistic, punct albastru, care trecând pe sub linia de telecabinăse pierde dupa o muchie. Optez pentru această
variantă pur şi simplu la inspiraţie neştiind despre nici unul din trasee unde
duce. Indicatoarele din punctele de ramificaţie a traseelor sunt distruse de
cine ştie ce vietăţi inferioare aflate în stadiul incipient de dezvoltare a
creierului.
Mă opresc
la al doilea stâlp al liniei de transport pe cablu, în apropierea unei cruci
care aminteşte că acolo a murit o fată de 18 ani, într-un accident. Mă aşez pe
fundaţia de beton a stâlpului. Un fior, provocat de hăul ce se deschide la
picioarele mele, îmi trece prin şira spinării; de-a lungul lui trece linia
telecabinei avântându-se printre pereţii abrupţi ai Văii Jepilor. Pentru prima dată am în faţa ochilor aşa o
frumuseţe sălbatică care-mi declanşează un fior ce plecând din ceafă trece prin
coloana vertebrală şi piciorul drept poposind în unghia degetului mare.
Prin despicătura muntelui,
undeva departe, în vale, se vede un fragment al văii Prahovei şi a oraşului
Buşteni. Spre dreapta priveliştea fiindu-mi închisă de un perete de stâncă, îmi
îndrept atenţia spre stânga si deodată am ciudata senzaţie că pe aici am mai
fost. Incerc sa fiu realist si să suprim această senzaţie dar nu pot. Pe aici am
mai fost! Mă concentrez într-acolo. Am în faţa mea, jos, o construcţie amplasată
pe o fundaţie solidă de piatră având ca fundal un perete vertical sprijinit cu
fruntea în cer şi cu picioarele în fundul prăpastiei. Din dreptul clădirii o
potecă largă urcă uşor, de la stânga spre dreapta, pe peretele vertical. Pun
binoclul la ochi şi încep să studiez clădirea; descopăr o firma pe care
descifrez “Cabana Caraiman”. Deodată în mintea-mi se face lumină; este imaginea
pe care am văzut-o într-o filă dintr-un calendar ilustrat. Şi tocmai începusem
să cred în teoria reîncarnării! Urmăresc cu binoclul poteca ce pleacă din faţa
cabanei ramificându-se într-un loc; o ramură o apucă spre dreapta în urcuş uşor,
în diagonală, pe abruptul Caraimanului. Bănuiesc că aceasta trebuie să fie “
Brâna Mare a Caraimanului” si că merge direct la crucea de pe vârf.. Poteca se
strecoară pe peretele vertical al muntelui, iar dedesubt se cască un hău imens
de câteva sute de metri în care cred că dacă te prabuşeşti te risipeşti în toate
părţile componente. Studiind-o pas cu pas, prin binoclu, ajung la un loc unde
poteca este ruptă de o avalanşă ce a dat naştere unui jgheab vertical la vederea
căruia mă taie un fior ce mă face să iau repede binoclul de la ochi. Pe acolo nu
se poate trece decât expunându-te unui foarte mare pericol. Hăul de jos îmi
atrage privirea ca un magnet, iar un fior îmi încreţeşte pielea alarmandu-mă ca
şi cum aş fi păşit pe acolo. Îndrăznesc să studiez poteca mai departe şi,
presupunand ca un înger bun m-ar fi scos din aceasta cumpănă, nu prea departe
avea să dau peste un alt jgheab acoperit de zăpadă, sub care cine ştie ce
capcane se mai ascund. Cu regret în suflet renunţ să mă aventurez pe această
potecă pentru a merge la cruce şi-mi propun să cobor la cabana Caraiman sa beau
un ceai sau o cafea apoi să urc la punctul de plecare al telecabinei şi să cobor
în Buşteni. O floare micuţă,de un roşu
aprins, ca o pată de sânge pe piatra muntelui, mă opreşte pentru câteva clipe cu
răsuflarea tăiată de frumuseţe. La o intersecţie de poteci, pe indicatorul
montat aici, inscripţia cine ştie cărui disperat îmi smulge un hohot de râs.
“Traseu pentru oameni descreieraţi”. Aprecierea era făcută pentru traseul marcat
cu cruce albastră ce coboară, pe Valea Jepilor, la Buşteni. Probabil pentru
dumnealui (sau, posibil, dumneaei) oamenii cu minte multă stau înfundaţi în
vre-un restaurant sau bar, iar distanţele le parcurg cu cele patru cauciucuri
sfârâitoare ale maşinii, aceasta nepresupunând cine ştie ce efort fizic. Ajung
la un perete de vre-o patru metri înălţime pe care trebuie să-l cobor. Un strat
de zăpadă ia forma unui plan înclinat şi-mi uşurează coborârea; dar capcana
ascunsăa unui gol mă face să transpir
abundent de emoţie când mă pomenesc scufundat în zăpadă până la subţiori. Cu
mare atenţie şi cu frica în oase ajung cu bine jos şi după câţiva paşi mă aflu
în faţa cabanei. Mă întâmpină un uriaş câine lup, lipsit de discernământul
ciobăneştilor din Bucovina care te lasă în pace văzându-te lipsit de intenţii
agresive. Cu gândul la proaspătul meu prieten cu părul lung şi alb din Zănoaga
Iezerului din Munţii Rodnei ai cărui colţi, din joacă, îşi lăsaseră amprenta pe
mâneca zdrenţuită a hanoracului îmi continuu fără teamă drumul vorbindu-i
prietenos. Dar cerberul nu încetează de a-şi arăta colţii fioroşi şi mă înjură
în graiu-i câinesc amplificat de hăurile prăpăstiilor din jur. Dacă nu ar fi
ieşit cabaniera poate acum ar fi purtat amintirea colţilor lui, nu mâneca
hanoracului, ci una din nu prea becisnicele-mi fese. Cabaniera, o bătrânică
cumsecade, apucă fiara de zgardă, o încuie într-o magazie, apoi mă invită să
intru. Mă serveşte cu atotprezentul “nechezol” şi cu sfaturi. Îmi confirmă că
ceea ce studiasem este într-adevar “Brâna Mare” a Caraimanului şi că de mai mult
timp circulaţia pe ea este interzisă fiind deosebit de periculoasă în cele două
locuri surpate. Şi-mi descrie un accident în care şi-a pierdut viaţa cea mai
bună alpinistă din Buşteni. Pentru a ajunge la cruce mai este un traseu, puţin
mai lung, pe sub Coştila, pe care-l pot parcurge fără probleme, chiar încălţat
cu bascheţi. Cumpăr o cutie de conserve pe care am văzut-o prin alte părţi
vânzându-se doar pe valută (şi-i curat românească) şi plec din nou la drum.
Trec de
ramificaţia cu “Brâna Mare” unde un panou avertizează pericolul ce-l reprezintă
acest traseu, urc puţin pe cruce albastră, întâlnesc încă alte câteva cruci
memorând tot atâtea tragedii, mă abat la dreapta pe o potecă nemarcată ce merge
pe marginea stratului de zăpadă apoi prind marcajul cruce roşie care, dupa ce mă
trece o vale începe să urce spre Caraiman. Lipsit de bagaje, având atârnate de
umăr doar borseta, binoclul şi aparatul de fotografiat, greutatea bascheţilor
fiind neglijabilă în comparaţie cu cea a unor bocanci, muntele oferindu-mi un
teren moale ca o saltea, acoperit cu iarba şi doar uneori cu zăpada, aflat
într-o excelentă dispoziţie sufletească, dispunând de o bună condiţie fizică
(rezultat al antrenamentelor zilnice făcute de-a lungul unui interval de timp ce
depăşeşte un an) zburd pe coasta muntelui încetinind puţin, din când în când,
doar pentru a-mi linişti respiraţia, lucru ce se realizează destul de repede.
Depăşesc grupuri de turişti şi mă încrucişez cu altele convingându-mă că
articolele din România Pitoreascăreferitoare la echipamentul turiştilor de ocazie nu sunt cu nimic
exagerate. După un ultim efort, necesar pentru depăşirea unei muchii, încep să
cobor spre uriaşa cruce de pe buza prăpastiei Caraimanului. Ajuns aici rămân mut
în faţa sălbaticei frumuseţi a coastelor abrupte, a colţilor de stâncă, a
prăpăstiilor care înconjoară monumentul din trei părţi; est, marele abrupt
dinspre valea Prahovei; în nord, prăpastia de la Iadul Văii Albe; spre sud,
prăpastia Văii Jepilor.
În muzica
ce o cântă vântul printre elementele metalice ale crucii fac fotografii, privesc
frumuseţea ce-mi stârneşte fiori de spaimă, apoi plec pe drumul de întoarcere
spre cabana Babele de unde, fusesem informat, pleacă telecabina spre Buşteni. Pe
drum mă întâlnesc cu cei pe care îi depăşisem şi-i depăşesc pe cei cu care mă
întâlnisem. Plin de voie bună le spun câte o vorbă de încurajare sau laudă, după
caz, copiilor. Când au mai rămas doar vre-o zece minute de mers până la cabană
ajung un grup format din doi bărbaţi, o femeie şi un copil cu care mă întâlnisem
când am început să cobor spre cruce. Plini de uimire mă întreabă dacă am reuşit
să ajung aşa de repede la capătul drumului şi rămân foarte surprinşi,
neîncrezători parcă, calificând ce făcusem eu drept o performanţă deosebită.
Rămân în continuare împreună cu ei, le fac fotografii cu aparatul lor. Aflu că
vremelnicii mei tovarăşi de drum sunt din Bucureşti, iar bărbatul mai tânăr este
din Giurgiu (iarăşi un giurgiuvean!). Urc la cabană, recunosc Babele şi Sfinxul
apoi, urmând să cobor de pe munte cu telecabina, îmi permit să beau o sticlă din
grozava bere de Azuga în sala restaurantului cu autoservire de lacabană. Înainte de a merge la staţia de
telecabinăîl rog pe un fotograf
ambulant să-mi facă o fotografie cu propriu-mi aparat, dar cu “decorul” lui
constând dintr-un splendid, şi cam bleg, exemplar de Saint Bernard care stă
unde-l pui de parcă ar fi o păpuşă gonflabilă, lipsit de neastâmpărul
mioriticului de la Iezerul Pietrosului. În drum spre telecabină recunosc încă ceva vazut
într-o fotografie din România Pitorească, centrala eoliană experimentală de pe
Piciorul Babelor. În cabina
telefericului am ocazia, încă o dată, să văd plimbăreţi cu pantofi de lac şi
pantaloni albi, cu dunga impecabilă. Unul din ei ascultă balazat reproşurile
consoartei dumisale, o doamnă cu părul platinat de ani, cu o ţinută vestimentară
ce ar fi stârnit invidia junelor, ţinând în mână un foarte frumos şi artistic
aranjat buchet de brâduşe care, mai mult ca sigur nu va rezista până în seară,
şi tot atât de sigur sunt că îl va arunca. Reproşurile “dânsei” vizează faptul
că “dânsul”, soţul ei, a refuzat să coboare pe jos în Buşteni. Prinzând un
moment de respiro, respectivul îi arată gingaşii pantofi din lac negru, cu
bombeurile albe şi cu talpa cât foiţa de ţigară spunându-i că dacă ar asculta-o,
ar ajunge desculţ în Buşteni. Privesc la “condurii”fini ai doamnei şi remarc cu
voce tare: “dacă veţiajunge la
Buşteni”.
Telecabina
pleacă purtând în pantecele ei aroganţe şi spaime dar şi o imensă curiozitate. A
mea. Nu am timp să-mi imaginez ce s-ar întâmpla dacă s-ar prăbuşi telecabina în
hăul imens ce se deschide de după cel de al doilea stâlp. Îmi imaginez că sunt o
pasăre ce zboară printre stâncile care flanchează ValeaJepilor şi că gust din această dulce ameţeală
a zborului care n-aş vrea să se mai sfârşească. Dar se sfârşeşte la punctul de
sosire în Buşteni unde cu mare părere de rău cobor. Până la găsirea unui mijloc
de transport care să mă ducă la Sinaia încep să colind prin magazine, însă nici
aici Cecilia nu are noroc să-i găsesc pantofi. Doar cu o promisiune mă aleg, de
la o cooperativă, pentru o doză de picup. Prind o ocazie şi ajuns la Sinaia îmi
schimb ţinuta apoi merg să servesc prânzul la restaurantul de lângă
telecabină.
Cu burta
plină încep iarăşi să solicit aparatele de telefon pentru a da veşti acasă. Şi
reuşesc. N-aş mai fi reuşit! Pentru că Cecilia, cu o voce autoritară, îmi dă
dispoziţie, fără drept de contestaţie, să merg acasă, pentru că mâine este sf.
Gheorghe, onomastica fratelui meu, şi trebuie să-l vizităm. Cu cheful şi buna
dispoziţie duse pe apa sâmbetei hotărăsc să-mi petrec seara la braseria
hotelului Caraiman unde cântăreţul la acordeon distrează puţinii consumatori din
liniştita sală a localului. Îmi place acest mod de a asigura buna
dispoziţie a clienţilor. In locul watt-ilor fără număr din difuzoarele date la
maxim, muzica izvodită din dansul fugar al degetelor pe clapele acordeonului în
timp ce muzicantulîmbrăcat într-un
costum ce sugerează portul popular prahovean se plimbă agale printre mese
răspunzând la solicitari, dând intensitate muzicii cât să nu-i deranjeze pe cei
din jur.
Solicit un
pahar cu vin dar cum ospătara spune că nu se desfac sticle comand una întreagă.
Încep să gust din pahar şi privesc în jur. Ce văd, începe încet-încet să mă
amuze. La câteva mese mai încolo doi bărbaţi, unul pare a fi ofiţer, solicită pe
acordeonist care,după ce-i consultă
asupra preferinţelor,îşi începe repertoriul. Mângâie clapele acordeonului
căutând acompaniamentul apoi cu o foarte frumoasă voce de tenor
începe:
“ Unpărinte poate creşte
şapte, opt copii sau zece
dar zece copii cu minte
nu pot creşlte un părinte”
Cei doi varsă o picătură, nu mai mult, din
paharele pe care le dau apoi peste cap şi oftează de să ţi se rupă
inima.
“cine te-a făcut pe tine Tudoriţo,
nene,
aşa ‘naltă şi subţire”…
…continuă muzicantul, iar civilul scoate un
strigăt de lup în călduri. Deranjat, poate, de lipsa de decenţa cântăreţul
schimbă registrul şi începe cu voce grava…
“bătrâneţe haine grele,
cum să fac să scap de ele?
Trec zilele, trec şi eu,
îmbătrânesc si-mi pare rău”…
Cel în uniformă devine deodată serios, apoi pune
capul pe masă şi umerii încep să-i tresalte în ritmul hohotelor de plâns. Când
ultimele note se sting, se ridică (acum văd că nu-i ofiţer ci pădurar) şi începe
să-l pupe spălându-l cu lacrimi pe cel care-î provocase aşa o puternică stare de
emoţie. Acordeonistul se desprinde din îmbrăţişare şi continuă să-şi facă
meseria. Mă ia în “colimator” şi vine încet la masa la care mă aflu, singur in
faţa unei sticle de vin, cântând melodii triste; pe chip mi se citeşe încă
(probabil) tristeţea provocată de chemarea intempestivă a dragei mele
consoarte.
“Căsuţa noastră,
Cuibuşor de nebunii,
Te aşteaptă ca să vii…”
…îmi susură refrenul pe care, curios, pare că-l
aud numai eu…
“Pentru o salbă de mărgele
Apucaşi pe drumuri rele…
Nimeni nu te-a supărat!...”
…insista cântăreţul dar cum, în loc să vărs
şiroaie de lacrimi, îl privesc amuzat se opreşte şi-mi
zice.
-Domnule, te-am remarcat de când ai intrat aici
şi-mi placi! Spune-mi ce să-ţi cânt?
-Îmi place cumcântaţi, îi răspund, dar punga nu-mi permite
să vă cer ceva anume.
-Hai, domnule, fii
serios! Eu sunt plătit pentru asta aşa că pe dumneata nu te costă nimic.
Spune-mi o preferinţă. Deşi nu sunt obişnuit cu extravaganţe de genul acesta,
parcă-mi surâde experienţa pe care aş face-o ascultând un cântec ce-i numai
pentru mine dar nu mă pot opri la unul anume.
-Vedeţi
dumneavoastră, îi zic, deşi figura mea nu-i a unui om vesel îmi place veselia de
aceea cântă-mi un astfel de cântec.
-Bine-bine, îmi
răspunde, dar care cântec anume?
-Un cântec de joc
din nordul Moldovei, o bătută, ceva din repertoriul Sofiei Vicoveanca sau a
Laurei Lavric, mă hotărăsc eu. Începe să-şi răscolească filele memoriei în timp
ce degetele ating uşor, ca o mângâiere, clapele. Într-un timp se luminează la
faţă şi începe:
„Trandafir de la
Moldova,
Te-aş iubi dar nu
ştiu vorba...”
Şi-i zice cu aşa un
foc, depăşind limita obişnuită a intensităţii sonore încât apare în uşa
bucătăriei toată suflarea ce se afla acolo: bucătari, ospătare,
debarasoare...ochii mesenilor se îndreaptă spre mine. La o masă de alături, unde
trei perechi de tineri se „destrăbălează” cu cârnaţi olteneşti(din carne de oaie
şi pipăraţi foc) din care cauză ospatăra este într-un continuu du-te, vino cu
tava cu pahare de...citronadă (?!) fălcile îşi opresc brusc activitatea, iar în
aer, deasupra mesei, rămân în nemişcare şase cârnaţi şi douăsprezece degete.
Văzând că are aşa un succes o schimbă inspirat, pentru câteva clipe,
pe...
„Hai Catrină şi
le-arată, măi!
Cum jucai când erai
fată măi, măi!...”
...apoi în plină
efervescenşă artistică culcă tâmpla pe acordeon şi începe să
ofteze...
„Piatra-piatra de e
piatra
şade jumătate-n
apă
o calcă calul, nu
crapă,
dar eu plâng şi
pătimesc
dup-un pui care-l
iubesc
hai, hai, hai
dorule, ha-ai!...”
Brusc sunt
proiectat în timp, militar la Sulina, zgâriind cu un mănunchi de nuiele legate
în chip de mătură nisipul cvasiprezent în timp ce din căldările difuzoarelor se
revarsă melodia de mai sus pusă de un oltean sadic, responsabilul staţiei de
amplificare. Prind un moment când deschide ochii şi-l apuc blând de mână, mi-l
aşez alături pe un scaun şi-l rog să mă ajute să beau vinul care, cantitativ,
este prea mult pentru mine.
Şi stăm amândoi la taifas, povestindu-i de
Moldova, de locurile pe unde am hoinărit, de ritualul de la nunţile şi horele de
pe la noi. Într-untârziu mă despart de
el lăsându-l uluit de câte i-am povestit şi, declarându-mi veşnică prietenie, mă
roagă să mai trec pe la Sinaia şi pe la braseria hotelului Caraiman
promiţându-mi că până atunci va învăţa cântece de joc din Bucovina. Urc în
cameră unde-l găsasc pe noul meu coleg care, pe cât de guraliv era
bucureşteanul, pe atât de mut era acest moldovean din Bacău. După ce vorbesc
singur vre-o zece minute deschid televizorul şi până la ora la care urmează să
plec la gară văd un film românesc, titrat în limba engleză, de care nici nu am
auzit până acum, un film care în mod normal s-ar vedea cu uşile zăvorâte şi
geamurile acoperite cu pături groase. Dar fiind la hotelul Caraiman din Sinaia
nu mă mai mir. Imediat după miezul nopţii îmi iau bagajul, îl trezesc pe băcăuan
să încuie uşa, trec pe la recepţie să mulţumesc pentru găzduire, apoi cobor în
gară şi mă instalez în trenul ce soseşte nu peste mult timp, pentru a mă supune
ordinului dat de capricioasa mea nevastă.
*
Pe untimp excepţional, cu o întârziere a trenului
de doar...o oră, ajung acasă încheind această minunată parte a concediului meu.
Cecilia rămâne foarte surprinsă pentru că nuse aştepta să fiu atât de ascultător şi-mi zice că de ce am venit pentru
că ea mi-a zis...aşa...
Daca ar fi copil i-aş da câteva palme la fund
dar cum este... Cecilia mă abţin.
După o vreme,
gândindu-mă la această aventură, fără ca atunci să mi se fi părut ceva suspect,
am început să mă întreb: oare întâlnirile cu grănicerii şi faptul că la
Constanţa şi apoi la Sinaia nu am fost singur în camera de hotel a fost
întâmplătoare? Cui i-oi fi povestit că am intenţia de a ajunge în zona aceea
atât de tentantă din vecinătatea Iugoslaviei?
----------------------------
------------------------
-------------------------
