Jurnale - OFRANDE ABEONEI-XII- Poveste cu Viorel şi capre negre.

Sunt un fur! Gândul că prin înşelcine, fără vre-un efort, am furat frumuseţe nu mă lasă în pace. Pentru că prin fraudă mi-am încălzit sufletul la frumuseţea Bucegilor. Mi-am urcat fundul în telecabină şi fără strop de transpiraţie am ajuns în împărăţia zeilorbucurându-mă de splendorile celeste fără a avea acest drept. Mustrările de conştiinţă nu mă lasă în pace şi mă hotărăsc să-mi răscumpăr păcatul.

Înşir hărţile pe masă, iau compasul şi creionul în mână şi mă apuc de făcut planuri; voi merge cu trenul la Sinaia, de aici voi urca cu “sfânta talpă” pe platoul Bucegilorurmând traseul de sub telecabină până la cota 1400m., de aici, pe traseul de iarnă, până la vârful Furnica şi în continuare la vârful Omul, apoi voi coborî la Diham; voi urca la vârful Postăvaru, voi coborî la Poiana Braşov şi apoi în oraşul Braşov. Calculez numărul de zile, necesarul de alimente, fac aprovizionarea şi în prag de seară urc în trenul de persoane Iaşi-Braşov. Am tovarăşi de călătorie un cetăţean din Hârlău şi un armean din Iaşi care merg într-o delegaţie la Braşov.

Armeanul are un debit verbal de să te ducă la disperare. Posedă o geantă de voiaj imensă pe care şi-o pune în faţă, între picioare, şi din când în când plonjează cu capul în jos în ea înfulecând de zor din ceva, după care iese la suprafaţă cu o sticlă de vin din care soarbe cu o poftă nefastă pentru vre-o femeie gravidă, apoi ne serveşte şi pe noi. Sufletele ni se încălzesc şi discuţia se leagă. Până la Vaslui petrecem o oră foarte plăcută. Aici trenul este luat cu asalt de un foarte gălăgios grup de ofiţeri din care patru cuceresc cele trei locuri rămase libere din compartimentul în care ne aflăm noi. Unul, “muşcat de filoxeră” se bagă în “borşul” nostru dar crezându-se la popotă începe să bată câmpii confundându-ne cu prea supusii lui soldaţi. Cuprins de lehamite mă retrag într-un colţ şi folosesc timpul în mod mai util, adică dormind.

Cu o exactitate surprinzătoare pentru un mijloc de transport pe calea ferată trenul opreşte în scrâşnet de fierăraie în gara Sinaia. Mai zăbovesc un pic la peron pentru a-mi dezmorţi muşchii şi pentru ca plecarea pe munte să coincidă cu ora cinci fix. Timpul este extrem de plăcut, aerul răcoros numai bun de drum. Pe crestele muntelui se vede ceaţă (semn de vreme rea) dar sper că peste zi se va limpezi cerul pentru a putea să admir în voie împrejurimile.

Făcându-se ora aşteptată îmi aburc rucsacul în spate şi plec la drum. Urc scările din dosul gării şi ajuns în faţa hotelului Caraiman mă abat la stânga până la prima intersecţie de unde schimb direcţia cu 180˚; după ce trec de hotelul Palas încep a urca, la început mai uşor, trec pe lângă mănăstirea Sinaia, prind o urmă de marcaj cu bandă roşie de la cabana Furnica şi, după ce trec de ultimele case, un indicator mă îndrumă prin pădure, în urcuş pieptiş, pe muchia muntelui Furnica. Prin copaci mierlele cântă în delir. Ajung la un perete de stâncă unde un indicator mă informează că, dacă mă abat spre dreapta, într-un sfert de oră pot ajunge la stânca Sf. Ana; în faţă, uşor spre stânga deasupra capului, se vede Hotelul Alpin de la cota 1400m. Cu toate forţele mă îndrept într-acolo şi după o oră şi trei sferturi, întâmpinat de croncănit de corbi, mă opresc să-mi trag sufletul lângă antena releului de televiziune amplasată puţin mai sus de hotel. Adie un fir de vânt rece şi, cum sunt transpirat, mă cam ia cu frig; totuşi trebuie să mă opresc şi pentru a lua micul dejun.

Îmi continuu apoi drumul urmând să fac pauză într-un loc unde să fiu la adăpost de vânt. Şi găsesc locul cel mai potrivit la cabana Valea cu Brazi într-o sală de restaurant, pustie la ora asta destul de matinală (este ora 6.15); mă mulţumesc cu un “nechezol” pentru că de mâncare nu este nimic apoi plec mai departe, trec pe lângă sediul Salvamont, depăşesc locul unde se ramifică poteca formând două trasee: de vară, care se orientează pe coasta muntelui, pe sub liniatelecabinei, ce urcă spre cota 2000m. şi altul, de iarnă, ce se orientează spre cabanele Vârful cu Dor şi Mioriţa ocolind pe piciorul de munte ce coboară dinspre creasta principală. Mă opresc într-un loc ferit de vânt şi încălzit de soarele generos al dimineţii încep a iscodi împrejurimile. Am vizibilitate pe un unghi de 180˚ spre direcţia principală est. Mă aflu destul de sus pentru a privi ca în palmă o parte din Sinaia şi valea Prahovei dar destul de aproape să văd uninterminabil tren de marfă şerpuind strivit de gravitaţie. Puţin în stânga, aproape, se zăreşte un colţ al cabanei Valea cu Brazi pe care am părăsit-o acum aproape zece minute, iar mai departe, dincolo de valea Prahovei, marmorată cu pete de ceaţă, culmi muntoase îmbrăcate cu păduri şi pajişti, întinzâdu-se până departe în zare; din plan apropiat culmea munţilor Baiului mă ispiteşte. Pâcle reci coboară de pe înălţimi înconjurându-mă şi obligându-mă să îmbrac hanoracul. Foamea începe să mă scurme dar o mai lungesc până la cota 2000 unde poate voi găsi cu ce s-o potolesc. Nu fac mai mult de o sută de paşi şi sunt cuprins de ceaţă, o ceaţă atât de deasă că nu văd la mai mult de zece metri. Merg urmând neabătut un drum de tractor care urcă continuu urmând direcţia vest o bună bucată de timp după care se roteşte spre N-NV. Nu văd nimic, nu mai găsesc nici un semn de marcaj dar simt că sunt pe drumul cel bun. Nu-mi pot da seama de originea acestui simţ dar îmi urmez cu încredere instinctul. Pe măsură ce urc aerul se răceşte tot mai mult, iar o foame cumplită începe să-mi dea târcoale. Mă opresc la dosul unui mal şi mă dau la provizii. Tremurul picioarelor generat de slăbiciunea foamei dispare dar acum tremur zdravăn de frig. Mâinile îmi sunt atât de îngheţate că abia mai pot ţine stiloul să fac nişte însemnări. De undeva, bănuiesc că dinspre Sinaia, un dangăt de clopot străbate ceaţa dându-mi încredere în Cel care, de deasupra capului, ne veghează pe toţi şi pornesc cu încredere la drum.

Merg fără să văd nimic dar la un moment dat ceaţa se mai subţiază, nu prea mult, doar cât să văd că am ajuns în preajma vârfului Furnica pe care-l recunosc după clădirea releului radio. Îmi dau seama că am trecut pe lângă capătul telecabinei de la cota 2000 fără s-o văd. Acum mă aflu pe drum cunoscut şi mă îndrept voios în direcţia cabanei Babele. Ceaţa în valuri îmi permite uneori să văd până la 200-300m dar nu mai mult. Am un scurt contact cu o turmă de oi şi cu câinii care se situează la polul opus celor din Bucovina; sunt negri şi nu se dau la om. Un dulău imens, negru, se aşează pe coadă în mijlocul drumului cercetându-mă cu interes când cu un ochi când cu altul. Din prudenţă decid să-l ocolesc punând între mine şi el o distanţă bună până când îl pierd din vedere rămânând în ceaţă. Merg pe lângă oile risipite pe păşune şi mi se pare că turma esteinterminabilă. Încep să cobor abrupt spre Şaua Călugărului. Dacă perspectiva este acoperită de perdeaua ceţii, îmi îndrept privirea spre picioare şi rămân uluit de ce descopăr. Pajiştea este împestriţată cu fel de fel de florial căror colorit cuprinde tot spectrul: toporaşii albaştri(în iunie?!), altele strânse într-un buchet de un roşu aprins ca de jar, mai încolo mă şochează una firavăde un albastru profund, inimitabil; peste câţiva paşi dau de un covor de margarete frumos asortate cu galbenul florii de păpădie. Din adâncul ceţii urcă spre mine, înfiorându-mă, un dangăt grav de talancă venind parcă de peste timpuri. Cobor continuu şi ajung la posesoarea tălăncii, o vacă ce rupe iarba înrourată cu atâta poftă de-mi vine să mă lungesc lângă ea şi să pasc. Trec pe lânga nişte jgheaburi; prin ceaţă se profilează vag construcţii ce mi se para fi grajduri şi încep să urc uşor pe drumul mărginit de garduri din sârmă ghimpată. Nu ştiu când, venit din ceaţă, mi se alătură un şir de stâlpi de telefon. Simt cum urcuşul se domoleşte, apoi începe să coboare lin pe sub coasta unui deal. Prin ceaţa acum subţire se profilează o imensă pată, întunecată la culoare, care se dovedeşte a fi desişul de jnepeni de la Piatra Arsă. Mă simt minuscul când păşesc între exemplarele viguroase şi mă cuprinde senzaţia că mă aflu rătăcit pe o alta planetă în univers. Ajung la cabană; intru pentru o pauză şi să mă încălzesc cu un ceai. Este ora 9.00 şi turiştii cazaţi aici încep să facă ochi îndreptându-se spre sala de mese. Cu harta în faţă stau un pic la îndoială apoi decid să mă îndrept, pentru început, spre cabana Caraiman unde să solicit informaţii despre traseu de la foarte amabila cabanieră de aici, pe care am cunoscut-o în aprilie, după care să urc la cabana Babele unde, am fost informat, aş putea servi o masă caldă la prânz. Ieşind afară constat că ceaţa s-a mai ridicatpermiţându-mi să văd la mai bine de o mie de metri dar în continuare sunt lipsit de posibilitatea de a vedea în depărtare. La ramificaţia potecilor mă abat spre dreapta urmând-o pe cea marcată cu punct albastru şi înaintând printr-un culuar orizontal lipsit de ceaţă dispus, fenomen curios, ca un sandwich, între două straturi de ceaţă deasă. Prăpastia văii Jepilor fumegă ca un coş de fabrică aruncând spre tării scame imense de ceaţă. Cobor peretele abrupt din apropierea cabanei Caraiman, caut silueta neprietenosului câine lup dar cum n-o văd îndrăznesc să intru.

“Gata cu ţăranii

nu mai judeca ţăranii…”

Romica Puceanu îşi dă duhuldin doua boxe de cate 80 de w fiecare; în pofida anunţului care avertizează că fumatul este interzis, pâcla este mai groasă decât afară; duşumelele se scutură ca la cutremur frământate de câteva perechi care gâfâie ţopăind de mama focului; la mese se bea bere şi se fumează în draci. Mă apropii de bar şi bătrâna cabanieră mă recunoaşte. Mă întreabă ce doresc, ceai sau cafea; o aleg pe ultima şi în timp ce mi-o pregăteşte trag cu ochii şi ciulesc urechile. Zăresc rafturile bine aprovizionate cu Perlă de Târnave, Aligote de Huşi, Bitter, Calipso, iar din boxele de 80 de w. aud pe unul cum se vaietă de mi se rupe inima povestind despre careva cu duşmani mulţi pe care niciodată să nu-i uiţi dar până la urmă banda de magnetofon se rupe si se face linişte. Nu o linişte deplină pentru că aud voci care povestesc despre un oarecare salvamontist care-şi petrece timpul prin cabane în faţa paharului plin cu altceva decât cu apă minerală sau sirop. La întrebarea unui tânăr cabaniera răspunde că are 62 de ani (vigoarea pe care o manifestă o întinereşte cu cel puţin zece ani) şi trebuie să iasă la pensie.

După ce solicit şi primesc unele informaţii despre traseul spre vârful Omu plec către cabana Babele urmând poteca marcată cu cruce albastră care ţine, pentru început, firul subţire al izvorului Jepilor printre mai multe cruci, fiecare din ele urmare a câte unei tragedii, apoi se repede în linie dreaptă, abrupt, printre instrumente pentru măsurători meteorologice, direct către cabana Babele. Temperatura aerului a mai crescut un pic devenind chiar plăcută dar ceaţa nu vrea nicidecum să mă lase să văd mai departe de 100-200m.; doar vântul s-a mai liniştit. Mă opresc şi privesc Babele înconjurate cu grilaj pentru a le proteja de sălbăticia vandalilor contemporani. Am surpriza să întâlnesc doi moldoveni de la Roman cu care schimb impresii. Unul din ei are un splendid toiag metalic executat la strung dar cam incomod din cauza greutăţii; mai nimerit este băţul meu de schi din duraluminiu. Merg şi ei la Omu dar pleacă înainte. Eu intenţionez să rămân ceva mai mult la cabană pentru a servi un prânz cald. Intru în restaurant unde mi se spune că masa va fi gata peste aproximativ 45 minute, aşa că nu am altceva mai bun de făcut decât să scot Rebusul şi să mă pun pe aşteptat. Sala de mese este foarte populată cu persoane din toate categoriile de vârste. Se bea cu încrâncenare, băutura găsindu-se doar la mare altitudine, în localităţile de deal sau de câmpie fiind o raritate. Lichidele ingurgitate variază în funcţie de vârstă; de la o anumită limită (nu prea ridicată) în jos se bea suc sau citronadă, iar în sus Băbească de Coteşti, Burgund de Ştefăneşti şi Cabernet de “nu-ştiu-unde” pentru că eticheta nu se vede fiind prea departe. Şi se fumează zdravăn, indiferent de sex şi aproape de vârstă.

Doar puţin a trecut de ora 12.00 când în galantarul de pe linia de autoservire au început a fi “instalate” farfuriile cu mâncare: ciorbă de fasole şi cârnaţi olteneşti(ce-or fi având prahovenii cu oltenii?). Ciorba este foarte bună, nici cârnaţii olteneşti nu sunt răi dar nu lipseşte mult să-mi las o măsea în Bucegi. Oaia făcând parte din încrengătura vertebratelor, un fragment de os a nimerit în cârnaţi şi de acolo între măselele mele. Se putea şi mai rău, oaia având şi copite în dotare.

Cu foamea potolită, după ce consult harta, prind poteca marcată cu bandă galbenă şi printr-o ceaţă deasă trec pe lângă locul unde bănuiesc a fi sfinxul din Bucegi, depăşesc o mică înşeuare pe care mai mult o bănuiesc decât o văd şi pe un drum clar, fără diferenţe de nivel, iau direcţia spre Şaua Şugărilor. Din nou ceaţa se mai subţie şi văd în faţă, puţin mai jos, indicatorul turistic din şa. Din sens opus se apropie două perechi. Când ajung în dreptul lor îi salut: “bună ziua!”; “guten tag!” mi se răspunde. Rămân surprins auzind grai străin. În urmă aud discuţii amuzate în germană şi o voce de femeie repetă de mai multe ori “bune zuoa”. Ajung în şa unde mă opresc pentru un mic popas. De pe poteca ce coboară din dreapta, dinspre Coştila (pe care în aprilie o crezusem vf. Omu), se apropie două persoane. Mă bucur presupunând că voi avea tovarăşi de drum. Sunt doi străini, îmi dau seama de asta când se apropie destul ca să-i aud vorbind, probabil soţ şi soţie, au binişor peste 50 de ani şi sunt zglobii ca nişte adolescenţi. Trec pe lângă mine şi, cum din când în când negurile se ridică oferindu-mi privirilor splendorile din jur, îi văd că o apucă pe traseul de sub “La Ceardac”. Merg atât de repede că nu m-aş putea ţine de ei. Aleg varianta care urcă deasupra Ceardacului de unde cred că perspectiva este mult mai spectaculoasă. Suflu greu urcând abruptul spre Colţii Obârşiei de unde poteca o ia pe curba de nivel. Denumirea “La Ceardac” este foarte sugestivă exprimând exact configuraţia locului. La un moment dat, pentru scurt timp, am sub ochi privelişte spre vârful Omu care nu pare a fi prea departe. Îmi continuu drumul furând imaginile oferite cu zgârcenie de timpul capricios. Prind un jgheab pe care se mai află încă un strat consistent de zăpadă şi cobor… de pe “Ceardac”. Deasupra mea zăresc imaginea fugară a vârfurilor Găvanele şi Bucura care imediat sunt înconjurate de caierele de lână albă ale ceţii. Marcajul foarte bunmă îndrumă prin grohotiş, pe o pantă foarte accentuată, spre Găvanele pe care, prinzând un moment de vizibilitate bună, îl urc pieptiş până la cota maximăunde mă opresc să mi se potolească bătăile inimii. O masă de aer foarte rece se prăbuşeşte peste mine aducând un amestec de fulgi de zăpadă şi stropi de ploaie; pentru a mă feri de umezeală recurg la folia de plastic, pregătită încă de anul trecut, având o dimensiune destul de mare ca să-mi protejeze şi rucsacul. Mă conving că am avut o idee excelentă. Cobor uşor de pe Găvanele, ocolesc vârful Bucura fără a-l urca considerând că, datorită lipsei de vizibilitate, efortul ar fi fost gratuit. Norii au coborât peste munte şi peste mine, lapoviţa se transformă în ninsoare adevărată, vizibilitatea scade la maximum 25 m. şi mă pomenesc la unmoment dat nas în nas cu vârful Omu. Nici nu-s sigur că-i Omu dar mă opreşte o constructie care mi se pare mititică văzută prin pânza ninsorii, lipită de o stâncă imensă. Mă apropii şi citesc pe firmă “Cabana Omu, 2507 m. altitudine”. Îmi vine să chiui de bucurie constatând că din nou mi-am depăşit recordul de altitudine cel care era stabilit în Ineul Rodnei (2279 m.). Deschid uşa şi pătrund într-o săliţă de unde urcă o scară spre un nivel superior, iar în dreapta se deschide o uşă către o sală de mese. Mă îndrept într-acolo şi căldura tinerei şi frumoasei cabaniere mă fac să-mi dau seama cât sunt de îngheţat de frig. Mi se oferă ceai fierbinte care mă dezmorţeşte fizic şi mental. În cabană intră un om ceva mai în vârstă aducând două găleţi cu apă; este tatăl cabanierei. Mai solicit un ceai şi ne aşezăm la vorbă; sunt încântaţi că vorbesc cu un moldovean de la Iaşi. Spun că întotdeauna simt satisfacţie când au oaspeţi de departe. Le povestesc despre drumul făcut de la Sinaia şi aflu că acea floare, de un albastru unic (ca albastrul Voroneţului, spune cabaniera) este genţiana, iar aceea care înroşeşte aprinzând coastele muntelui este bujorul de munte sau rododendronul. Le destăinui intenţia mea de a merge în Postăvarul şi de aici la Braşov. Mi se spune ca e puţin probabil să ajung până în seară la cabana Trei Brazi aşa cum mi-am propus dar nu-i nici o problemă pentru că în cale am destule locuri unde să înnoptez. Cât stăm de vorbă ninsoarea se opreşte dar vizibilitatea este tot redusă.

Îmi iau rucsacul în spate şi, foarte amabilă, cabanieră mă conduce până la o răspântie de poteci, vre-o cinci minute de mers, unde-mi dă indicaţii asupra traseului ce trebuie să-l urmez.

Cobor în şaua Bucşoiului, apoi urc uşor vârful Bucşoiu. De aici încep să cobor. Vizibilitatea este tot foarte redusă dar starea excepţională şi frecvenţa semnelor marcajului, precum şi poteca destul de bine conturată mă ajută foarte mult. Îndată poteca se năpusteşte la vale în pantă foarte pronunţată, pe unperete aproape vertical, cu locuri destul de periculoase unde sunt montate cabluri de oţel a căror fibră îmi sfâşie pielea palmei. Ajung fărâmat la locul numitLa Prepeleac şi mă opresc să-mi refac un pic forţele. Ici şi colo apar molizi răzleţi care au început să înflorească, iar vegetaţia încărcată cu apă mă udă fără milă până la brâu. Treptat ies sub plafonul de nori şi încep să am vizibilitate în jos. Mă găsesc pe o brână, la baza unor stânci uriaşe a căror vârfuri se pierd sus, undeva în nori, iar la picioare se deschid hăuri imense. Ocolesc pe la obârşiile unor pâraie cu denumiri sugestive: Vâlcelul Îndrăcit, Valea Rea şi ajung în Poiana Bucşoiu unde coborâşul se mai domoleşte, iar un indicator îmi arată că nu mai am mult de mers până la cabana Diham şi că voi trece prin punctul numit Pichetul Roşu. Simţindu-mă destul de obosit îmi propun să înnoptez la Diham dacă, bineînţeles, voi avea noroc să găsesc locuri. Drumul începe să fie foarte uşor şi merg plin de voie bună uitând greutatea traseului de până acum. Printre copaci se vede cabana până la care nu mai am prea mult de mers şi tocmai când zăresc o stână mă pomenesc în mijlocul turmei de oi păzită de patru bestii negre şi una albă, fără a mai avea timp să-miiau măsuri de siguranţă. Înlemnesc de groază dar fiarele se uită cu dispreţ, doar o clipă, la mine după care mă ignoră văzându-şi de ale lor. Îmi vin în fire şi am curaj să constat că în Bucovina câinii sunt răi şi oamenii, în aceeaşi măsură buni, iar în Bucegi câinii sunt de treabă dar nu am avut încă timp să-mi dau seama dacă oamenii sunt tot aşa sau invers. Pe nesimţite ajung într-o poiană imensă la marginea căreia, în partea opusă, este amplasată cabana Diham. Păşesc spre ea, intru în curte şi nu iau în seamă vre-o patru dulăi, unul mai mare decât celălalt, care se năpustesc spre mine să mă ia la întrebări cum de am îndrăznit să le încalc domeniul. Latră de nu se mai aude nici în cer nici pe Pământ şi parcă vor să mă înghită cu tot cu rucsac. Bucuros că am scăpat din iadul din care tocmai am ieşit uit de pericolul pe care-l prezintă câinii şi nu mă tem, iar aceştia, descumpăniţi de nepăsarea mea, în loc să mă muşte mă lovesc doar cu boturile. Pătrund în sala de mese, unde este şi recepţia, şi o mare uşurare mă cuprinde când aflu că sunt locuri la cazare. Doar acum realizez inconştienţa de care am dat dovadă la contactul meu cu câinii cabanei simţind pe mâini urmele reci şi umede ale boturilor care ar fi putut să mă muşte dar nu au făcut-o. Efortul din ultimele trei ore a scos din mine valuri de transpiraţie şi mă simt deshidratat. Mă lăcomesc la două sticle de bere şi aşezându-mă la o masă încep să cuget. Sunt nemulţumit că la satisfacţia parcurgerii în lung a culmii principale a Bucegilor nu s-a adăugat şi aceea a admirării priveliştilor. Ridic ochii spre fereastră şi cu mare greutate îmi reprim un chiot. Am în faţa mea o parte din creasta eliberată de ceţuri şi chiar deasupra se vede morcovul uriaş al antenei releului de televiziune de pe Coştila (nu de pe Omul, cum greşit am crezut în aprilie). O idee îmi fulgeră prin minte; dacă mâine este timp frumos pe creastă, renunţ la Postăvaru şi mă întorc pe creasta Bucegilor să admir frumuseţea împrejurimilor, cred că merită efortul, apoi voi coborî pe Valea Jepilor, la Buşteni.

Îmi car rucsacul într-o încăpere cu vre-o zece paturi suprapuse, toate libere, aşa că am dreptul de a alege. Mă orientez spre unul de pe care, mâine dimineaţă când voi deschide ochii trezindu-mă, privirea să-mi cadă pe creasta Bucegilor.

Deschid ochii şi priveliştea care năvăleşte pe geam odată cu lumina dimineţii mă catapultează din pat. Am sub ochi, într-o vizibilitate perfectă, creasta splendidă a Bucegilor. Năvălesc afară din cabană şi unul din dulăii care voiau să mă mănânce aseară mă întâmpină cu prietenie lingându-mi mâinile, parcă cerându-şi iertare de primirea lipsită de prietenie. Soarele pe care nu-l văd fiind încă ascuns în dosul culmii Diham luminează, ca reflectoarele la spectacol, pereţii verticali ai Bucşoiului peste care se vede Coştila creând un încântător joc de umbre. Ceaţa de pe văile apelor prevesteşte o zi frumoasă. Toate acestea mă hotărăsc la o schimbare radicală a planului excursiei. Renunţ la a-mi continua drumul, amânând pentru altă dată ascensiunea pe Postăvaru, şi decid să mă întorc pe creasta Bucegilor. Revenit în cameră, desfăşor harta pe pat şi-mi fixez traseul. Pentru a nu reface în sens invers drumul îngrozitor pe care am coborât ieri, precum şi pentru a vedea noi locuri, mă decid să urmez traseul marcat cu cruce albastră, prin Glăjărie, până la Şapte Izvoare, de aici pe cel marcat cu bandă albastră până la cabana Mălăieşti de unde, prinzând traseul ce vine dinspre Padina să merg la vârful Omu.

Îmi fac bagajele şi cum este destul de dimineaţă, abia dacă-i trecut de ora şase, plec fără să-mi iau rămas bun de la cei care m-au găzduit şi care încă dorm.. Duşmanii mei de aseară, dar prietenii de azi, i-am numit asfel pe câinii de la cabană, mă însoţesc o bucată de drum până la marginea pădurii prin care coboară poteca spre Glăjărie. Aici îmi iau rămas bun de la fiecare în parte şi apoi îi trimit la datorie. Traseul este foarte uşor, în coborâre lină, poteca strecurându-se printr-o pădurice tânără de foioase. Copacii deşi îmi închid perspectiva dar am învăţat să caut frumuseţile şi în imediata apropiere. Descopăr astfel flori încântătoare, plante pe care nu am mai avut ocazia să le văd, precum şi minuscule vietăţi cărora nu le-am dat atenţie până acum; fluturi, gândăcei în cele mai neaşteptate şi şocante nuanţe coloristice. Ajung pe valea unei ape care se însoţeşte cu un drum forestier. Sunt la Glăjărie. Trec apa pe malul celălaltşi încep să urc mai pronunţat printr-o pădure, impozantă de data asta. Mă apropii din ce în ce de pereţi verticali de stâncă şi traversez făgaşe lustruite de apă pe fundul cărora natura a şlefuit adevărate mozaicuri marmorând-ocu puncte albe pe fondul cenuşiu al rocii care domină. Din nou încep să întâlnesc crucicare marchează locul unde şi-au pierdut viaţa turişti, în majoritatea lor tineri şi în general în sezonul rece. Doar o cruce spune că acolo a murit, înurma unui atac de cord, un om de 37 de ani. Fac un scurt popas la Şapte Izvoare apoi continuu drumul către poiana Mălăieşti Izvor. De aici încep să apară dese deschideri de perspectivă spre Bucşoiul Mare în stânga şi Padina Crucii în dreapta, locuri unul mai spectaculos decât altul. Pe măsură ce urc pădurea se răreşte lăsând la un moment dat loc unui culuar prin care se vede o magică privelişte spre zidurile cu creneluri ale Bucşoiului şi creasta aciformă a Padinei Crucii. Mergând prin aerul pur al pădurii las gândurile să zboare spre cel pe care mi l-am avut confident, ghidul Ionel Groza, dar care acum nu mai este. Am fost împreună doar o zi dar a fost suficientă pentru a ne lega. În continuare timpul este splendid, doar din când în când, printre colţii Prepeleaculuise mai învârte câte o fleandură de negură care sper să nu-mi facă probleme. Ajung într-o poiană semicirculară cu deschidere spre deal, iar de aici un indicator mă informează că mai am de mers doar 15 minute până la cabana Mălăieşti. Mă opresc să fac popas. Frumuseţea din jur face ca sufletu-mi să cânte; un soare generos încălzeşte poiana şi pe mine odată cu ea, molizii poartă în vârful ácelor miliarde de curcubee sferice de rouă, undeva o mierlă face vocalize în acompaniamentul unui păsăret necunoscut mie, iar deasupra capului se aude, strigându-şi numele, cucul. Stau pe o piatră, uitat de mine însumi, iar din adâncul sufletului se ridică un simţământ indescriptibil care-mi provoacă senzaţii sublime. O adiere de vânt, ca aripa unei fantasme, scutură picături reci de rouă asupra-mi trezindu-mă din reverie. Trezirea mă revoltă şi vreau să mă întorc în vis dar nu reuşesc. Îmi iau oftând rucsacul în spate, trec firul năvalnic al unui şipot şi încep să urc un pinten, scurt dar abrupt, de piatră care mă scoate la cabana Mălăieşti ce se vede deasupra mea. Simţindu-mi prezenţa, un câine mare cu părul ca de lup se repede în întâmpinare-mi lătrând furios şi manifestându-sede parcă şi-ar fi pus în gând să mă servească la micul dejun. În ajutor îi vine un altul, negru ca noaptea, doar colţii imenşi sclipindu-i albi în gură. Încremenesc pe loc…gata până aici mi-a fost, gândesc şi sunt gata să mă sacrific asemenea primilor creştini în groapa cu fiare. Printre ei se strecoarăfăptura firavă a unei căţeluşe care mai întâi se uită cu milă la mine, apoi se întoarce spre lup şi, după ce parcă-i spune ceva, începe să-l lingă delicat pe bot şi pe la colţurile gurii lăsându-mă uluit că şi câinii ştiu să sărute, după care îl linişteşte şoptindu-i, parcă, ceva la ureche. Se linişteşte şi cel negru care-l imită întocmai. Delicata făptură se apropie de mine şi-i mulţumesc recunoscător mângâind-o. Se produce o minune care mă lasă fără glas; unde mai înainte cei doi cerberi m-ar fi mâncat cu tot cu bocanci, acum se apropie de mine devenind brusc foarte prietenoşi. Urc scările până la platoul înconjurat de zid pe care se află cabana şi dau de un cetăţean bărbos, cabanierul, care sparge de zor lemne fără să dea atenţie tărăboiului iscat de sosirea-mi. Îmi manifest dorinţa de a bea unceai. Mă invită să intru în cabană. Dau curs invitaţiei şi aici o găsesc pe soţia cabanierului care, scuzându-se, mă roagă să mai zăbovesc un pic până va fi gata ceaiul. Citesc plăcuţele metalice prinse de pereţii cabanei de membrii diferitelor cercuri turistice care au trecut pe aici, fac fotografii şi-mi notez în jurnal momente importante din timpul excursiei, acestea pentru a-mi ocupa cu ceva timpul până la servirea ceaiului. După ce mă delectez cu aroma băuturii oferită de cabanieră mă pregătesc de plecare.

În faţa cabanei bărbatul aranjează nişte bagaje pregătindu-se parcă să plece undeva. La un moment dat strigă alarmat spre soţia sa.

-Angela, Angela, vezi că pleacă Viorel! Mare-mi este bucuria gândindu-mă că Viorel, poate vre-un prieten de-al cabanierului, va avea acelaşi drum cu mine şi vom fi tovăraşi. Mă uit spre colţul cabanei după care dispăruse în goană Angela şi mă mir de ce atâta efort când ar fi putut să-l strige. Dar Angela apare ducându-l pe Viorel…de căpăstru, acesta dovedindu-se a fi un cât se poate de real măgar.

În consecinţă, nesperând la tovărăşia lui Viorel plec la deal pe ulucul glaciar hotărându-mă să urc pe creastă prin Hornurile Mălăieşti. Ulucul dispus în două terase oferă privirii privelişti de o frumuseţe sălbatică cum nu am mai văzut până acum prin locurile pe care le-am colindat. Urc pe poteca clară cu marcaj dens, trec un prag şi mă angajez pe prima terasă năclăită cu grohotiş şi bolovani desprinşi din coasta Padinei Crucii. Aici poteca se ramifică; cea marcată cu triunghi albastru se orientează spre stânga urcând pe Brâna Caprelor spre şaua La Prepeleac, un traseu foarte greu urcând peretele aproape vertical al Bucşoiului; cea de a doua, marcată cu bandă albastră, se îndreaptă spre fundul circului glaciar orientându-se spre Hornurile Mălăieştilor şi se parcurge într-un timp mai scurt cuo oră. Optez pentru aceasta din urmă şi o întind la drum.

Dimineaţa splendidă şi buna dispozitie de care sunt cuprins îmi dau spor la drum. Trec pe lângă un bolovan uriaş şi icnesc urcând din greu un prag care mă scoate pe a doua terasă, mai scurtă şi mai îngustă. Încep a călca pete de zăpadă, iar în faţă se deschide privelişte spre fundul ulucului de forma unui uriaş amfiteatru din fundul căruia urcă vre-o trei hornuri înzăpezite. Imaginea din faţă îmi crează un sentiment de îndoială asupra reuşitei ascensiunii spre muchia ce se întinde deasupra mea în cazul când poteca se va continua prin unul din hornuri. Ajung în fundul căldării şi-l găsesc acoperit cu un strat imens de zăpadă care acoperă poteca şi-mi provoacă teamă; dar studiind-o prin binoclu descopăr urme de bocanc ce urcă în serpentine până la un anumit nivel după care se abate în arc de cerc spre stânga ieşind sub o stâncă unde desluşesc un semn de marcaj. Mă opresc puţin şi admir umil măreţia din jur formată de culmile Padinei Crucii şi a Bucşoiului Marece se unesc într-un larg arc de cerc în fundul căldării glaciare. O căciulă de ceaţă se roteşte în jurul vârfului Bucşoiu creându-mi emoţii în privinţa viitoarelor manifestări meteorologice. După un ocol larg pe fundul circului glaciar poteca trece uşor peste două limbi de zăpadă, provocatoare de noi emoţii, apoi în urcuş susţinut pe coasta înclinată la peste 45˚ mă scoate ud leoarcă de transpiraţia provocată de efort în şaua Hornurile Mălăieştilor. Şi de parcă Bucegii ar fi vre-un uriaş cimitir, în continuare creasta muntelui este presărată de cruci memorând tot atâtea sfârşituri tragice ale unor turişti imprudenţi. Cu răsuflarea bulucită-n gâtşi urechile vâjâind de viteza sângelui mă aşez pe iarba umedă şi cercetez împrejurimile. În şaua Bucşoiului, de care mă desparte o imensă prăpastie, zăresc imaginea unor vietăţi care-mi ridică semne de întrebare. La prima vedere siluetele, hipertrofiate de cerul pe care sunt zugrăvite, mi se par a fi ale unor cai dar, raţional, caii nu au cum ajunge acolo. Din cauza respiraţiei accelerate provocată de efort îmi tremură mâinile şi nu pot fixa binoclul care-mi oferă o imagine tremurătoare; înfing în pământ băţul de schi, pe care-l folosesc drept toiag de drum, rezem binoclul pe el şi reuşesc, pentru prima dată în viaţă, să văd capre negre; este un ciopor format din şapte adulte şi patru ieduţi. Le privesc încântat dar şi nedumerit; mă aşteptam să fie negre dar ele sunt maro-roşcate din care cauză, la prima vedere, le-am confundat cu nişte cai. În partea opusă, pe o creasta a muntelui Obârşia, îmi atrage atenţia o altă siluetă de capră. Un indicator, care poartă mai multe semne de marcaj, mă anunţă că mai am jumătate de oră de mers până la cabana Omu aşa că o iau sprinten la picior. Mai sunt doar câteva minute până la ora 11; ajung lângă imensul bolovan de piatră care marchează vârful Omu şi nu recunosc locul. Dacă ieri abia zărisem cabana, acum văd că în apropiere mai este o construcţie, mai impozantă, care este clădirea staţiei meteo, iar în jurul ei mai mulţi stâlpi pe care sunt montate aparate. Am mers repede aşa că abia îmi mai pot trage sufletul. Dinspre Morarul urcă un grup de fete şi o femeie ceva mai în vârstă. Intru în cabana unde se mai află un grup de băieţi şi fete, elevi aflaţi în excursie probabil. Ochii, trecuţi de la lumina strălucitoare a soarelui, încă nu mi s-au acomodat cu interiorul când apare cabaniera şi la întrebarea mea răspunde că se aştepta să mă mai vadă dar nu atât de repede. Solicit ceai şi după atâta efort simt nevoie de ceva dulce, aşa că iau şi un pacheţel de rahat. Sunt surprins auzindu-mă strigat pe nume şi caut spre colţul de unde venea vocea. Îl descopăr pe Lucian Ivan, fiul unui vecin, despre care ştiam că-i plecat într-o excursie în zona Braşovului şi m-aş fi aşteptat să-l găsesc pe Postăvaru. Este elev la Liceul de Transporturi şi acum face o excursie cu clasa lui, însoţiţi de dirigintele lor, dl. profesor Apostol şi soţia dumnealui (tot profesoară). Au urcat de la Buşteni şi intenţionează să meargă în continuare la peştera Ialomicioara apoi să urce, pentru a petrece noaptea, la Babele. Mă hotărăsc să-i însoţesc renunţând la ascensiunea pe Coştila, aşa cum îmi propusesem. Cu forţele refăcute plec împreună cuei, nu înainte de a urca pe stânca de care-i lipită cabana, la cota 2507m. (sau 2505 m., aşa cum e trecut pe hartă).

Aşadar o luăm pe poteca ce duce cătreLa Ceardac, nu pierd prilejul de a urca pe vârful Bucura (despre care mult timp s-a crezut că este mai înalt decât vârful Omu, deci cel mai înalt din Bucegi), ocolim pe cărarea plină de grohotiş vârful Găvanele şi ajungem la Mecetul Turcesc de unde se ramifică poteca marcată cu bandă albastră de pe Valea Obârşiei sau Ialomicioarei, cum este cunoscută partea superioară a Ialomiţei. În şaua de aici ne oprim câteva minute pentru a admira împrejurimile şi a identifica, cu harta şi busola, formele de relief din jur; la est Valea Cerbului taie adânc despărţind Morarul de Coştila; spre sud-vest locul numit La Ceardac pe care ieri, deşi am trecut pe acolo, nu l-am văzut decât într-o foarte mică măsură din cauza ceţii, dominat de Obârşia şi Colţii Obârşiei şi care, de aici, pare a fi nivelul lojelor dintr-o sală de teatru de la care să priveşti grandiosul spectacol oferit de Colţii Morarului; spre sud se întinde, până departe, valea Ialomiţei tăindu-şi drum între pereţii muntelui Doamnele şi Tătarului în dreapta şi culmea principală a Bucegilor în stânga.

Ne angajăm pe potecă spre sud şi după vre-un sfert de oră de mers, uitându-mă în spate rămân uimit de un colos de piatră cu formă semicirculară, masiv ca un turn de cetate, haşurat de adânci şanţuri verticale. Valea Ialomicioarei are tot forma circului glaciar de la Mălăieşti, însă mai puţin spectaculoasă şi dispusă într-o singură terasă. Sub Cascada Obârşiei unde apa se prăvăleşte vertical pe mai bine de 100 m. facem popas de masă. Îmi îndestulez trupul dar şi sufletul; pentru că îndestulare sufletească este priveliştea cascadeişi uimirea ce-o provoacă mulţimea colosalelor blocuri de piatrăstabilită în cele mai curioase poziţii, desprinse din coasta ruiniformă a muntelui Obârşia, ca în urma cine ştie cărui cataclism. Pe culmea muntelui Doamnele o pereche de capre negre a ieşit la promenadă. Lucian îmi mărturiseşte că s-a îndrăgostit de munte şi mă roagă să-l iau cu mine în una din excursiile viitoare. Îi promit. Plecăm mai departe pe poteca uşoară, nu prea înclinată, care la Piciorul Obârşiei face joncţiunea cu undrum ce vine din stânga şi pe care se înscrie. Încet-încet ajungem la staţia de telecabină de la hotelul Peştera; după ce luăm câteva informaţii de orientare ne îndreptăm spre peşteră. Trecem podul peste Cocorape lângă clădirea frumoasă a hotelului, amplasată într-un peisaj pe măsură, şi după câţiva paşi ajungem la schitul Peştera. Trecem pe lângă el pe drum şi, ocolind pe lângă gard, păşind peste pietre alunecoase, ajungem pe malul năvalnicei Ialomicioare lângă o microhidrocentrală care acum este părăsită; după cablurile care pleacă de la ea se pare ca furniza cândva curent electric pentru iluminarea peşterii. Trecem o punte peste şuvoiul învolburat ce de veacuri şlefuieşte piatra muntelui şi ne aflăm cam la o sută de metri în faţa intrării monumentale, de catedrală, formată de bolta uriaşă în stâncă. Ungrilaj zdravăn şi o poartă cu lacăt împiedică intrarea în peşteră, iar inscripţia de pe o tăbliţă ne aduce la cunoştinşă că astăzi este închisă pentru vizitatori. Dar puterea de convingere a doamnei profesoare şi mai ales o hârtie frumos colorată strecurată de domnul profesor în buzunarul paznicului fac să sară lacătul de pe poartă. Fără să mi se pară deosebit de spectaculoasă, fără stalactite şi stalagmite (doar câteva fragmente ale unora distruse de cine ştie ce oameni cu suflete sterpe), peştera mă impresionează prin două săli foarte înalte şi în mod deosebit sala lacurilor unde se varsă un râu subteran formând o apă ireal de limpede încât te poţi îneca în el jurând în acelaşi timp că acolo nu-i strop de apă. În cca. 20 minute parcurgem întreaga lungime accesibilă a peşterii până la o gâtuitură prin care tâşneşte un şuvoi de apă cristalină şi foarte bună la gust. La ieşirea din peşteră suntem număraţi să nu fi rămas careva înăuntru. Ne oprim pe puntea ce trece Ialomicioara şi admirăm cât se vede din Cheile Urşilor apoi facem un scurt popas la schit unde se celebrează liturghia. De pe o inscripţie mă documentezaflând că micuţa bisericuţă a fost construită în 1901 de un grup de notabilităţi ale timpului şi al căror nume este menţionat.

Plecăm mai departe urmând pentru început drumul pe care am venit apoi, trecând de hotel, ne abatem spre răsărit prinzând poteca de pe Piciorul Babelor, paralelă cu linia telecabinei, pe un drum uşor, fără dificultăţi dar care a creat, totuşi, probleme celor neantrenaţi. Pentru a fi de ajutor domnului profesor Apostol rămân cu cei care sunt ultimii şi care se opresc mereu să se odihnească. În acest fel nu mă solicit absolut deloc şi ajung la cabana Babele perfect odihnit. Primesc un pat într-o cameră comună unde curăţenia nu prea se află la ea acasă. Pentru început sunt singur.

Abia am timp să mă spăl şi să mă schimb de hainele transpirate că la uşă bate Lucian şi mă invită la masă din partea domnului profesor spunându-mi că peste jumătate de oră sunt aşteptat la restaurant. Mă conformez dar din păcate sunt lipsit de prezenţa domnului profesor care nu se simte bine. Totuşi eu mă simt excelent în prezenţa băieţilor, beau puţin vin cât să mă simt bine, refuz invitaţia foştilor mei tovarăşi de drum care pun de un “bairam” şi cobor să mă plimb puţin prin jur făcând o vizită Sfinxului pe care nu-l văzusem ieri din cauza ceţii. Rămân surprins când îmi dau seama cât de aproape am trecut de el. Când nu mai văd nimic din cauza înserării mă retrag în cameră după ce trec pe la bar şi cumpăr o sticlă de vin. Constat că au apărut doi colegi de cameră; doi tineri din Oradea, unul are 21 de ani, iar celălalt 22 de ani şi sunt începători în ale muntelui. Refuză unpahar de vin aşa că îmi torn eu unul şi începem să discutăm despre munte. Le împărtăşesc din experienţa mea, le recomand un traseu până la Omu şi de acolo pe cel ce l-am facut eu astăzi, spre peştera Ialomicioarei. Şi discutând aşa nici nu ştiu când trece timpul astfel că rămân surprins când privind ceasul văd că este trecut cu un sfert de oră peste miezul nopţii. Ne grăbim să ne culcăm, mai ales că trebuie să fiu odihnit pentru traseul greu şi dificil pe care îl am de făcut mâine; voi coborî pe Valea Jepilor, sau “Valea Morţii” cum i se mai spune.

Cu degete de aur dimineaţa bate în geam trezindu-mă. Colegii mei de cameră, cei doi orădeni, dorm somn adânc. Ar trebui să mă scol dar nu o fac. Pe de o parte pentru a nu-i deranja, pe de altă parte pentru că e tare bine să stau în pat, mai ales gândindu-mă la ce mă aşteaptă în cursul zilei care abia începe. Îmi mai ofer un răgaz şi mă strâng covrig sub pătură adormind imediat. Mă trezesc din nou crezând că am aţipit doar o clipă dar când mă uit la ceas văd că-i ora şase. Mă scol uşurel din patul de fier care scârţâie îngrozitor şi mă strecor pe uşă afară. Fac câteva mişcări în aerul ce-mi dă un plus de viaţă. Un geam se deschide izbit cu violenţă de perete făcând loc unui coleg de-al lui Lucian care de cu seară băuse (nu suc) şi acum se răsteşte nu se ştie la cine înşirându-şi conţinutul stomacului pe etajul de desubt determinându-mă să mă reîntorc urgent în interiorul cabanei. Îi găsesc pe tovarăşii mei de o noapte sculaţi, pregătindu-se de plecare. Îmi strâng şi eu rucsacul, îmi iau rămas bun de la ei şi pornesc la drum.

Mai trec o dată pe la Sfinx să mă conving ca între denumire şi realitate este cât de cât o legătură. Nu prea seamănă a sfinx dar privit dintr-o anumită poziţie are forma unui cap de om. Ieri, profesorul Apostol era foarte entuziasmat vorbindu-mi despre teoria conform căreia ar fi un megalit şi nu o creaţie a naturii. Într-adevăr figura pare a purta pe cap o căciulă cum purtau dacii. Din punctul meu de vedere exclud aceasta supoziţie; este ceva, nu ştiu încă ce, care îmi întăreşte această părere.

Coborspre cabana Caraiman la care ajung fără probleme. Aici nu văd nici o mişcare aşa că îmi văd de drum orientându-mă spre poteca ce coboară în hăul imensîn care se prăvăleşte Izvorul Jepilor. Ştiu din articolele citite în România Pitorească că este un traseu extrem de dificil dar nu găsesc nici un anunţ scris care să avertizeze acest lucru. Dacă ar fi să mă iau după indicatorul din marginea prăpastiei care arată spre undeva în jos, ar trebui să mă apuc cu degetele de nas, să închid ochii şi să-mi dau drumul spre adâncuri ca într-o apă. Dar eu am mai multă minte; încep să păşesc cu atenţie, păstrându-mi calmul, uitându-mă atent după urmă de picior şi după marcajul cruce albastră aplicat pe pietre, foarte des. Ca prin farmec poteca mi se desfăşoară clar înfaţă, coborând în serpentine scurte pe peretele vertical al Caraimanului. În dreapta şi din spate se aude fâşâitul cascadeispre care privesc încântat de frumuseţe, uitând primejdia, când mă opresc să-mi trag sufletul. În răstimpuri se aude bubuitul apei izbită de stânca pe care ajunge în partea de jos. În locurile cu risc sunt montate cabluri de oţel de care să te ţii, cu fibra groasă, împletită (nu ca La Prepeleac, ale cărei urme le voi purta o vreme pe degetele de la mâna stângă). Tresar când aud zgomot de pietre ce cad şi urmăresc înlemnit cum prin faţa mea, la cam 20 m. o capră neagră îmi taie calea urcând peretele puternic înclinat al Caraimanului cu uşurinţa cu care aş urca eu cu liftul un bloc cu zece nivele. Copitele au aderenţă la stâncă de parcă ar fi unse cu lipici. Îmi continuu drumul clătinând din cap a mirare dar nu peste mult timp intervine ceva care mă pune în stare de alarmă; de undeva de sus, aruncate parcă de mâna unuia pus pe glume, mici pietricele cad în faţa mea. Încep să fiu atent, mă concentrez, si descopăr glumeţul; pe serpentinele de deasupra mea, însoţindu-mă o bună bucată de drum, capra mă urmăreşte şi din când în când întinde gâtul uitându-se curioasă în jos, spre mine, provocând căderea pietrelor.

Mă opresc la o cruce din ţevă de fier ale cărei braţe sunt răsucite de o forţă mare cu minte puţină. O plăcuţă încunoştiinţează că acolo a murit un profesor, pe nume Ştefănescu, de 29 de ani, salvând vieţile a 17 copii. Revoltat, şi dezgustat în acelaşi timp, îmi amintesc de inscripţia unui mucalit pe un indicator deasupra cabanei Caraimancare crede că traseul de pe Valea Jepilor este “un traseu pentru reduşi mintali”; nu stimate domn, doamnă sau domnişoară, spiritual sau spirituală, traseul nu este pentru reduşi mintali. Orice redus mintal consumator de alcool, fumător, indisciplinat, prea îngăduitor cu sine însuşi, lipsit de curaj, superficial; etc. care s-a angajat pe acest traseueste un candidat la eternitate şi numai prin miracol poate să-l străbată de la un capăt la celălalt, iar redusul mintal când are norocul să străbată Valea Jepilor face fel de fel de acte greu de înţeles de un om cu mintea întreagă, cum ar fi acela al “viteazului” care şi-a măsurat puterile cu braţele unei cruci.

M-am convins (oare nu sunt lipsit de modestie?) că este un traseu pentru cei cu o bună condiţie fizică, lucizi, disciplinaţi, neîncercând să pară mai deştepţi decât cei care au marcat traseul.

Ajung într-un loc ce-mi dă fiori; poteca intră în apă traversând-o pe marginea unui prag peste care râul se aruncă într-o prăpastie de câteva zeci de metri; o văd pe partea cealaltă continuându-se pe coasta Jepilor Mici. Se simte lipsa unui indicator care să arate locul exact pe unde se traversează. O iau pe unde mi se pare a fi mai bine dar mă opresc încremenit simţind alunecuş ca pe gheaţă sub talpa bocancului. Îmi amintesc de sfatul dintr-un ghid de drumeţie: ”în orice împrejurare să-ţi păstrezi calmul.” Procedez întocmai; stau să mă liniştesc după care mă întorc pe malul de pe care am plecat. Studiez locul cu atenţie şi aleg varianta care, deşi îmi adună apă în bocanci, mă fereşte de pericolul alunecării pe piatra lucioasă care m-ar proiecta în prăpastie. Ajung cu bine pe malul drept şi mă angajez pe o porţiune mai puţin dificilă a potecii. Peisajul începe să arate splendid, înfrumuseţat fiind de o puzderie de flori al căror colorit mă fac să lupt din greu cu tentaţia de a le rupe să fac un buchet cu ele. Deasupra capului, periodic, cablurile care poartă telecabinele încep să huruie ducându-le, mici cutii roşii zugrăvite pe albastrul ceruluide deasupra capului. În replică, tot de mărimea unei cutii, zăresc undeva jos o căbănuţă vopsită în verde şi galben în faţa căreia minuscule siluete stau întinse la soare. Poteca se menţine încă la înălţime pe coasta muntelui coborând uşor, afundându-se în pădure, apoi în două repezişuri abrupte se lasă pe marginea râului care curge într-un zgomot infernal. Printre copaci, nu departe, se văd primele case din Buşteni. Mă opresc lângă un trunchi prăbuşit de copac să-mi schimb ţinuta; înlocuiesc bocancii cu bascheţii cumpăraţi de pe malul mării şi treningul ud de transpiraţie cu altul uscat, înghit câteva îmbucături de mâncare şi iau o gură de vin din sticla cumpărată aseară la Babele după care aburc rucsacul în spinare şi-mi fac intrarea în oraşul Buşteni. Şi am primul contact cu civilizaţia. Dintr-o curte, două voci, una de bărbat şi cealaltă de femeie, discută aprins ambii fiind de acord ca în curtea lor este mizerie ca într-o cocină de porci. Şi de peste gard îşi face apariţia fâlfâind o pungă mare de gunoi care aterizează împrăştiindu-şi conţinutul pe stradă, în faţa mea.

Este o dimineaţă splendidă, însorită, iar soarele frige zdravăn. Mai colind zadarnic prin magazine sperând să găsesc vre-un cadou ca lumea pentru fetele mele de acasă dar, în lipsa unor lucruri serioase, mă mărginesc la nişte “prostioare”. Surpriza mare o am ducându-mă la atelierul de reparaţii radio unde meşterul care-mi promisese o doză stereo pentu un picup “Unitra” chiar s-a ţinut de cuvânt; bucuria care mă cuprinde îmi dă imbold să-l recompensez material dar bucuros de bucuria-mi refuză ciubucul.

Abia-i trecut de amiază şi imaginea abruptului Caraimanului mă doare. Mă doare că nu mai sunt acolo, mă doare că m-am grăbit să plec de acolo. Cum nu mai pot rezista să stau mai bine de zece ore până la trenul care mă va duce direct la Iaşi încep să răsfoiesc “Mersul trenurilor” pentru a încerca o combinaţie. Şi o descopăr. Cu un tren personal care merge de la Braşov la Bucureşti voi merge până la Ploieşti Vest; de aici am la dispoziţie 90 de minute să ajung la Ploieşti Sud de unde voi merge acasă cu rapidul Bucureşti-Iaşi astfel ca peste puţin mai mult de opt ore pot fi în mijlocul familiei. Dau curs planificării şi peste vre-o cincisprezece minute, pe fondul muzicii roţilor de tren, privesc cu nasul lipit de geamul vagonului defilarea munţilor care parcă-mi fac în ciudă expunându-şi crestele însorite. Îi ameninţ în gând; las’ că ne mai vedem noi! Năvălind din strânsoarea munţilor trenul mă poartă printre grade Celsius care storc apa din mine, printre lanuri de orz copt cu flori albastre de cicoare în cosiţe şi maci roşii după urechi. Cobor la Ploieşti Vest şi nu mai simt transpiraţia ce-mi curge pe sub cămaşă când, aşteptând un autobuz, casc gura la “giumbuşlucurile” pe care le fac, prin nu ştiu ce împrejurare, trei avioane; fel de fel de minunăţii pe care le ştiam doar din cărţi: lupinguri, cădere pe o aripă, în vrie, picaje….

Ajung acasă cânddeja s-a întunecat. Cecilia încă nu a venit de la serviciu dar pe masa din bucătărie mă aşteaptă, printre altele, un castron cu cireşe mari, roşii. Drept răsplată, când vine acasă, după ce o sărut de bun sosit, o servesc cu un pahar de “Băbească de Coteşti” din sticla ce o cumpărasem de la cabana…Babele.

Stau cu ochii privind spre ce numai eu văd. A fost o excursie foarte reuşită, schimbarea de program aducându-mi mai multe bucurii decât regrete; dacă am schimbat programul şi în loc să mă duc pe Postăvarul m-am întors pe Omu, iar pentru a evita parcurgerea aceluiaşi traseu într-un timp aşa de scurt m-am abătut pe la cabana Mălăeşti pe un drum care s-a dovedit tot atât de dificil ca efort fizic cât şi ca periculozitate, am făcut-o pentru ca nu mă puteam împăca cu gândul că, traversând cel mai spectaculos sector al Bucegilor, să nu văd mai nimic din măreţia peisajului. Şi ce odihnă poate fi mai reconfortantă decât aceea când îţi tragi sufletul la margine de poiană, privind la tâşnirile semeţe ale colţilor de stâncă spre infinitul celest, sau la un brăduţ împodobit în fiecare vârf de ac cu tot atâtea picături de rouă prefăcute de soare în milioane de curcubee sferice a căror culoare o împrumută mulţimea florilor ce se iţesc dintre ierburi în timp ce deasupra capului, acompaniat de păsăretul pădurii, cucul îţi cântă de nenumărate ori anii ce-i mai ai de trăit.