Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Știrile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Despre Alpinet - OFRANDE ABEONEI-XIII- Preludiu la "Simfonia Maramureșuli"

Bookmark and Share

OFRANDE ABEONEI-XIII- Preludiu la "Simfonia Maramureșuli"

OFRANDE ABEONEI-XIII-

Preludiu la „Simfonia Maramureșului’’

(Munții Rodnei-13-16 iunie 1989)

Nici nu a trecut o lună de când m-am întors din Bucegi și dorul de munte nu mă lasă în pace. Orgoliul meu cere spălarea rușinii; faptul că am fost nevoit să abandonez ascensiunea pe Pietrosul Rodnei îmi provoacă insomnii și visez cu ochii deschiși la piscurile Munților Rodnei.

Îmi fac planul: plecarea cu trenul până la Vatra Dornei, iar de aici cu vre-un mijloc de transport să merg până la Pasul Prislop; după ce-mi voi petrece noaptea la hanul de aici să plec pe culmea Știolului, iar din șaua Gargalău să mă îndrept, urmând linia crestei, spre Pietrosul apoi să cobor la Borșa. În varianta că nu voi avea posibilitatea să ajung la Prislop îmi voi continua drumul cu următorul tren spre Salva și voi ataca traseul spre ținta călătoriei din Pasul Șetref.

1-Joi

Mă scol cu noaptea în cap. Rucsacul e aranjat de aseară, așa cănu am altceva de făcut decât, după ce risipesc umbrele somnului cu câțiva pumni de apă rece, să-l aburc în spinare și, după ce-mi iau rămas bun de laCecilia și Antonella, să plec. O curea se rupe (semn rău, îmi trece prin minte) întârziindu-mi plecarea cu câteva minute necesare reparației. Nu sunt superstițios așa că alung din cap orice gând fatidic și plec la drum. La gară, la casa de bilete, găsesc aglomerație mare și cu toate că am ajuns cu 35 de minute înainte de plecarea trenului nu reușesc să-mi vizez permisul; când mai rămân două minute abandonez coada, mă duc la ”nașul“si-i explic situația. Cam strâmbă din nas dar când îi spun că plătesc bilet în tren până la Suceava unde trenul are staționare mai mare și am timp să-mi vizez permisul îmi face semn să urc. Mă instalez într-un compartiment gol și când apare șeful de tren îi arăt carnetul C. F. R. și cel de permise să-l conving că nu l-am mințit și-i„plasez“ 25 de lei. Nu mă refuză și sunt gata să leșin de fericire pentru că un bilet eliberat în tren m-ar fi costat mult mai scump. E drept, ținând cont de faptul că suntem colegi ar fi putut să refuze ciubucul. Mă atenționează să intru în legalitate când voi ajunge la Suceava, lucru pe care aveam de gând să-l fac și fără îndemnul lui.

De la Suceava, scăpat de emoțiile provocate de clandestinitate, mă plasez la geamul compartimentului în care mă găsesc în continuare singur și-mi încânt sufletul cu frumusețea dimineții de vară. De la Câmpulung Moldovenesc cerul se înnourează, la Mestecăniș câteva picături de apă stropesc geamul vagonului, iar la Vatra Dornei cobor în plină ploaie. De aici urmează să încerc prima și cea mai tentantă variantă a călătoriei, parcurgerea pe șosea a drumului până la Pasul Prislop. Cel mai la îndemână ar fi un autobuz așa că după ce se potolește rafala de ploaie mă îndrept spre autogară. Aici îmi vine să sar în sus de bucurie; lunea, joia și sâmbăta circulă autobuze spre Vișeul de Sus, cu plecare din Vatra Dornei la ora 14.30. Am timp suficient până atunci așa că intru în bufetul pieței unde mănânc ceva și mă delectez cu două halbe de bere. Mai fac un tur prin împrejurimi și intrând prin magazine mă conving că domnește aceeași calicie ca și la Iași.

Întors în autogară cumpăr bilet și urc în autobuzul nu prea aglomerat. Se nimerește să am vecin de scaun un tânăr din Borșa, pasionat și el de munte, așa că timpul trece într-un mod cât se poate de plăcut. Am reținut din povestirile lui una în care, fiind cu niște prieteni într-o excursie pe munte, a avut o întâlnire de gradul“zero” cu un urs. Au aruncat rucsacurile și au luat-o la goană simțind mereu răsuflarea ursului în ceafă. Epuizat de efort și groază s-a prăbușit la pământ așeptând să simtă colții ursului înfingându-i-se în carne. Dar cum nu se întâmpla nimic, a ridicat capul și privind în jur nu a văzut nici urmă de urs. Abia dupa vre-o două zile s-a dus cu pădurarul la locul unde avusese loc întâlnirea. Au găsit rucsacurile sfâșiate și din hrana nici o fărâmă.. Cutiile de conserve erau găurite de colți și stoarse de conținut cum storci buretele de apă. Autobuzul oprește lângă poarta maramureșană care marchează Pasul Prislop; îmi iau rămas bun de la vremelnicul meu tovarăș de drum, trag rucsacul din compartimentul pentru bagaje și mă îndrept spre han. Din nu știu ce motive ușile sunt zăvorâte zdravăn și nici țipenie de om de la care să primesc vre-o lămurire. Îmi întăresc cureaua de la rucsac (care din nou dă semne de slăbiciune și îmi fac planul în funcție de situația creată

O aruncătură de ochi pe hartă, apoi după un mic calcul hotărăsc să mă întind la drum pentru a ajunge până în seară la cabana Puzdrele. Pornesc spre asfințit tăind Poiana Prislopului, strecurându-mă pe sub culmea dealului, trecând pe lângă construcția zdravană, să dureze decenii, a unui saivan de vite; drumul se întinde incitant în fața mea. După vre-o doi kilometri face o curbă ușoară spre sud tăind o limbă de pădure și aburcîndu-se pe Bâtca Prislopului dispare, după dungă, spre…undeva. Merg grizat de entuziasm, trec culmea și am înfață un drum prelung care, după ce mai taie un pâlc de pădure se întinde, la vedere, pe creasta golașă a muntelui ocolind vârful Știol deasupra căruia se zărește roata uriașă a teleschiului. Mă opresc pentru un scurt popas și mă delectez cu spectacolul oferit de Cascada Cailor. Poteca este clară și marcajul dens. Încep să urc pe sub dunga ce ascunde Zănoaga Cimpoieșului și pătrund în jnepenișul de la Izvoarele Bistriței. Poteca se strecoară printre rădăcini și trunchiuri viguroase de jnepeni urcând spre căldarea Gargalăului unde își are obârșia Bistrița Aurie. Ajung la firicelul zglobiu de apă născut din mulțimea de izvoare care umezesc pietrele de pe fundul marelui circ glaciar al Gargalăului unindu-se într-un mic lac, matrice a viguroasei Bistrițe care purta cândva pe spinarea valurilor viitoare catarge de corăbii, iar mai târziu aruncându-se din lacul de la Izvorul Muntelui, va produce lumină în hidrocentrala de la Stejaru. Mai am de urcat o coastă bolovanoasă pentru a atinge orizontul din Șaua Gargalău când neguri groase năvălesc ivindu-se din dosul muntelui picurând peste mine stropi deși de ploaie. Mă împachetez în folia de polietilenă și-mi continuu drumul. Fac popas la adăpostul unui pâlc de jnepeni și-mi refac forțele apelând la alimentele din rucsac. Ploaia nu se oprește dar cum nu am timp de așteptat plec mai departe. Vizibilitatea este redusă mult și nu nimeresc lacul în schimb ajuns la unul din izvoare beau ca să fiu cu inima împăcată că mi-am potolit setea din obârșia Bistriței. Urc greu printre bolovanii uzi care se rostogolescsubtălpilemeledezechilibrându-măadeseori și dau peste un cort de tip alpin din „‌ușa” căruia se ițesc capul unui bărbos și nasul unei femei. La salutul meu mi se răspunde cu un „bună ziua” cu accent străin. Schimbăm impresii, mișcând mai mult din mâini decât din limbă, aflu că sunt din Germania „Democrată” și merg spre vârful Ineu.. O clipă de neatenție și pierd marcajul; recurg la ajutorul busolei și-mi dau seama că o luasem în partea opusă direcției normale. Negurile se mai subțiază și nimeresc relativ ușor în Șaua Gargalău ajutat și de imaginea indicatorului turistic de aici. Deși ceața s-a subțiat, burnițează mărunt.

Scăpat de povara urcușului merg pe drumul drept ce se strecoară pe sub culmea Muntelui Cailor și în suflet pătrunde încet-încet buna dispoziție. În șaua Galațului am o mică ezitare dacă să cobor la cabana Puzdrele pe sub culmea Muntelui Galațului sau să trec peste acesta și din șaua Laptelui să cobor în zănoaga Negoiescului; dilema o rezolvă picioarele care o iau singure pe drumul cel mai ușor, adică pe sub vârf. Ocolesc într-un larg arc de cerc zănoaga de la obârșia Pietrei Rele, trec pe lângă rămășița de beton a unui stâlp din vechiul funicular și mă strecor printre jnepeni peste Piciorul Păltinișului. Negurile s-au ridicat, ploaia s-a potolit, iar lumina unui soare palid se strecoară printre pâcle. Înșelat de plafonul de nori care s-a ridicat pliez folia de polietilenă și la un popas o bag în rucsac pentru ca după ce depășesc zănoaga Păltinișului și încep să cobor spre Puzdrele trei rafale de ploaie scurte și repezi să mă ude până la piele. Odată cu amurgul năvălesc în cabană și rog de găzduire pe femeia ce o găsesc în sala de mese; este soția cabanierului Grecu pe care l-am cunoscut astă toamnă. Sunt ud și înfrigurat, iar căldura ce mă învăluie venind dinspre soba în care se aude trosnind focul îmi provoacă o stare de foarte bună dispoziție. Trei tineri, ciobani de la o stână din apropiere, discută cu cabaniera, o femeie trecută de jumătatea vieții. Intru și eu în vorbă și ne întindem la povești. Aud cum zgomotul ploii se liniștește apoi dispare cu totul dar încă nu-mi fac un plan pentru ziua de mâine fiindcă nu știu cum va fi vremea. Ciobanii îmi spun că plouă de câteva zile și, după socotelile lor, mâine ar trebui să se oprească. Ar fi culmea să ratez Pietrosul încă o dată! Cu toate că cei 2303m. ai celui mai înalt vârf din Carpații Răsăriteni nu mai constituie un record, după ascensiunea pe Omul din Bucegi, o eventuală nereușită m-ar mâhni mult. Acest neașteptat avans, ținând cont că aveam planificată petrecerea nopții la hanul Prislop, iar acum mă aflu la Puzdrele, mă pune în posibilitatea de a ajunge mâine la Borșa, cu o zi mai devreme, și nu prea știu cu ce să o umplu. Dar să nu anticipez. Cabaniera îmi propune, iar eu accept cu bucurie, să petrec noaptea în sala de mese, la căldură. În pragul miezului nopții rămân singur; profit de ocazie, scot de pe mine totce-i ud, le întind în preajma sobei, la uscat, iar eu îmi fac culcuș comod pe un vraf de saltele și plonjez în somn.

2. Vineri.

Afară e ziuă și totuși nu se vede nimic. O ceață deasă a coborât asupra muntelui sufocându-l. Ciobanii cu care am stat de vorbă aseară au spus că dacă ceața coboară de pe munte nu va dura mult până să dispară. Dar cine a stat s-o pândească de unde a năvălit?

Mă ridic din culcuș și după ce servesc micul dejun îmi fac bagajele hotărând ca la ora opt, indiferent de vreme, să plec. Mă voi întoarce în șaua Galațului și de aici îmi voi continua drumul pecreastă, peste vârfurile Galațului, Laptelui Mare, Negoieselor, Repede, Cormaia, Buhăescu, și după ce voi coborî în Zănoaga Iezerului să cer găzduire la cabana meteorologică. În caz că voi fi refuzat voi coborî în Borșa.

Simt cum mă cuprinde o inexplicabilă bună dispoziție și un grozav chef de drum. Simțul umorului încă nu m-a părăsit cu toate că vremea de afară este tare urâtă. Plătesc găzduirea, îmi iau rămas bun de la gazdă și plec conform planului pe care mi l-am făcut. Urc orbește până în Șaua Galațului și după o oră și jumătate ating cei 2048 m. ai vârfului. Mă înfofolesc în folia de plastic pentru a mă apăra de ploaia care a început să curgă de sus; plouă liniștit, o ploaie caldă, fără vânt, fulgere sau tunete. Mă aflu undeva în stratul de nori și soarele se ițește cu mare greutate prin ceața de deasupra mea. Cu lecția învățată în Bucegi caut cu privirea la picioarele mele și descopăr tufe de smârdar (bujor de munte) care ard coasta muntelui. Cobor în Tarnița Laptelui unde dau peste o turmă de oipăzită de unciobănel și doi dulăi. Rămân uluit văzând ca sunt tratat cu indiferență de câini; oare călătoriile mele pe munte m-au transformat într-atât încât și câinii să se fi obișnuit cu mine? Din cauza lipsei de vizibilitate ratez poteca ce urcă pe vârful Laptelui Mare și o prind pe cea care-l ocolește, ambele purtând același marcaj, bandă roșie. Îmi dau seama prea târziu de acest lucru și nu mă mai întorc din drum. Trec prin Șaua Puzdrele fără să văd ceva în jur. Simt cum poteca coboară lin și după ce măstrecor printr-un desiș de jnepeni din care mă stropesc sute de dușuri, mă prăvălesc de pe un mal abrupt într-un drum de căruță ce urcă din stânga, pentru ca puțin mai sus să dispară în smocurile de iarbă ce acoperă platoul care coboară în continuare, acoperit de pâclă groasă, urmând direcția generală S. V.. Ajung la un indicator care mă dumirește că sunt în Tarnița Bârsanului. O rafală de vânt vine să împrăștie norii; profit de scurtul răgaz cât am vizibilitate, iar printr-o gaură razele soarelui mă încălzesc scoțând aburi din pantalonii-mi uzi, pentru a face fotografii și a admira peisajul din jur. Văd pete de zăpadă care încă mai persistă prin locuri dosnice. Mai sunt 45 de minute până la amiază și ar trebui să caut un loc de popas pentru masa de prânz dar cum nu mi-e foame mă hotărăsc să-mi continuu drumul. Îmi iau rucsacul în spate, mă pun la adăpostul foliei de polietilenă și încep a icni urcând Piciorul Negoieselor. Intru din nou cu capul în nori și ploaie, pătrund într-undesiș de arbuști, întins și puțin mai înalt decât genunchii mei. Mă plouă din toate părțile; de sus, din nori; de jos, din copăceii printre care calc; dinlateral scurte rafale de vânt strecoară picăturile prin deschizătura foliei cu care m-am acoperit. Prind o creastă prelungă poteca pierzându-se pe sub jnepeni viguroși ce-mi ies în cale și cu care, neavând încotro, mă iau la trântă, victoria înclinând când într-o parte, când în alta. Ploaia este calduță și mă binedispune. Mă lupt cu greutatea potecii și lupta mă înveselește; sunt singur și scot strigăte copilărești de plăcere; ajung la un loc unde jnepenii dispar lăsând vederii cărarea ce mai încolo se repede la peste 45˚ urmând muchia unei custuri. Este cel mai dificil loc pe care l-am întâlnit până acum dar cu calm reușesc să-l parcurg fără surprize neplăcute. Marcajul turistic, care dispăruse din Tarnița Bârsanului, reapare foarte frecvent și după ce se strecoară pe sub o muchie mă scoate în Tarnița Negoieselor.

Ies din nou sub plafonul de nori pe care-l pot atinge cu mâna. Am înfața mea mici formațiuni de rocă având aspectul unor felii orizontale, sculptate de acțiunea vântului făcând impresia unor cărți puse vraf, una peste alta. Denumirea locului, înscrisă pe hartă, este sugestiva: „La Cărți”. Pe undeva, prin apropiere, trebuie să fie și un lac dar nu-l văd. Cele două ore de mers din Tarnița Bârsanului au scos multă apă din organismul meu și se cere completată, drept care fac o pauză ceva mai îndelungată bând din când în când câte puțină apă pentru a restabili echilibrul. Tot nu-mi este foame așa că amân prânzul pentru mai târziu. Cețurile mi se prăvălesc din nou în cap răpindu-mi plăcerea de a admira împrejurimile, așa că mă îndemn din nou la drum. Dinspre Maramureș se ridică aburi groși ca dintr-un cazan cu apa în clocot; spre Valea Someșului ceața este mai subțire și la un moment dat chiar o străbate razele soarelui; lipsa de vizibilitate îmi joacă aceeași festă ca în șaua Laptelui Mare, ratând de data aceasta vârful Repede. Poteca îl ocolește prin dreapta, prin căldarea de la obârșia pârâului Repedea, fără diferențe de nivel pronunțate, strecurându-se printre bolovanii prăvăliți de pe munte și printre izvoare ce se preling unindu-se în vale pentru a forma râul Repedea care, sculptând în stânca muntelui splendide peisaje, se grăbește să-și aducă obolul de ape Vișeului, vatră a strămoșilor noștri, ai moldovenilor și maramureșenilor, Dragoș și Bogdan, prin care suntem veri de sânge. Merg fiind atent doar la potecă și la semnele de marcaj, până când acestea, socotind ca mi-au dat destul răgaz, se reped abrupt spre înaltul cerului; de sus se pornește potopul de ploaie; plouă cald, plouă limpede; cristalul apei îmi spală picioarele iarba rămânând, ca prin miracol, totuși limpede, fascinându-mă încât îmi vine să îngenunchez și luând-o în pumni s-o beau sfințindu-mă dar socotesc că aș comite un sacrilegiu și, inconștient, feresc folia de pe cap –nu și de pe rucsac- lăsându-mă purificat de șuvoiul celest; sufletu-mi cântă și simt ce nu am simțit niciodată; o imensă fericire mă potopește, simțurile concentrându-mi-se doar spre această fericire supremă ne mai simțind, ca până atunci, usturimea tălpilor, durerea mușchilor sau inima bătându-mi în tâmple. Pășind printr-un iluzoriu Eden ajung, nu știu când, pe o culme, mai mult bănuită pentru că nu o văd, fac o întoarcere de 180˚ încât lipsa marcajului m-ar fi convins că mă întorc de unde am venit, urc ușor puțin timp apoi încep să cobor printre lespezi de piatră pe sub o coastă de munte ce o bănuiesc a fi a vârfului Obârșia Rebrii și intru într-o șa mlăștinoasă unde recunosc, după silueta crucii de lemn care se zărește prin ceață, Tarnița La Cruce, locul unde toamna trecută am abandonat excursia spre Pietrosul Rodnei din cauza vremii care se stricase. Acum starea vremii se deosebește doar prin faptul că plouă și-i cald; atunci era lapoviță. Caut cu privirea potecile de oi dinspre obârșia Gușețului, pe unde coborâsem atunci, dar plec cu regret în suflet că nu pot vedea începutul unui traseu care s-a dovedit a fi atât de frumos. Tot uitându-mă spre obârșia Gușețului scap din vedere marcajul și-mi trebuie oarece timp să-l regăsesc. Urmez drumul spre Pietrosul Rodnei, pe marcaj bandă roșie, care mă duce pe sub muchia ce se ridică în stânga mea. Cobor ușor în căldarea din nordul culmii și în acest moment plafonul de nori începe să se ridice descoperind splendorile de la izvoarele Buhăescului. Poteca se insinuează pe sub coasta ruinată a muntelui, sărind peste pietrele risipite haotic ca în urma cine știe cărui cataclism, coborând ușor; spre dreapta, jos, licărește un lac în oglinda căruia norii își piaptănă cu cochetărie bărbile, iar niște pasionați de frumos și-au instalat, multicolore, cinci corturi minuscule, străjuite semicircular de vârfurile Buhăescu Mare –suplu, cu vârful ascuțit împungând cerul- Rebra și Pietrosul –masive, cu mai bine de jumătate din înălțimea lor ascunsă în ceață–. Trec de-a curmezișul povârnișul pardosit cu lespezi de piatră așezate aiurea, sar precum capra neagră, din piatră în piatră, iar după ce scap de acest sector lipsa marcajului mă face să mă învârt, ca ursul în jurul bățului, o bună bucată de timp fără să dau de semne care să-mi indice drumul cel bun. Mă așez pe o lespede imensă, privesc peisajul selenar ce mă înconjoară, impun sistemului propriu de alarmă să-și atenueze semnalele să pot judeca în liniște și scot mijloacele de orientare, harta, ghidul turistic și busola, le consult și toate dau indicii sigure că sunt pe drumul cel bun. Dar lipsește marcajul! În mod normal poteca urcă pe vârful Buhăescu Mare. Și cum coasta Buhăescului este liberă de ceață mă întorc la ultimul semn de marcaj pe care-l văzusem, cercetez cu binoclul împrejurimile și-mi imaginez că eu sunt cel care face marcajul… deci pe unde l-aș face?... Stabilesc din ochi un drum, la inspirație, care m-ar scoate în șaua dintre Buhăescu Mare și Rebra și-l urmez, hotărând ca în cazul când ceața se va lăsa din nou să mă opresc continuând mersul doar când voi avea vizibilitate perfectă. După vre-o cinci minute de mers nu-mi pot reprima chiotul de bucurie, multiplicat de pereții de stâncă din jur, care izbucnește din pieptu-mi; am descoperit pe o piatră vopseaua roșie încadrată cu alb a marcajului multiplicat în nenumărate exemplare orientându-se către locul ce mi-l fixasem ca reper. Lansez spre vârful ascuțit al Rebrei un imens răsuflat de ușurare și mă așez pe o piatră pentru un scurt popas. Mă uit spre abruptul Rebrei și mă apucă disperareavăzând cât mai am de urcat, pe un plan înclinat cam la 45˚. Dar, vorba lui Cehov, mă bucur gândindu-mă că putea fi și mai rău –de exemplu să urc până în vârf cu un lift care…s-ar fi putut bloca… între etaje și cum aici nu are cine să-l repare…Încep să urc în pas ușor, dozându-mi forțele, oprindu-mă să-mi trag sufletul înainte de a mi-l pierde definitiv și, încet-încet, mă apropii de vârful ascuțit ca un cui al Rebrei. Parcă pentru a mă răsplăti, Eol împrăștie cețurile deschizându-mi perspectiva de jur împrejur și zăresc în depărtare, spre est, un vârf ascuțit ca un ac pe care-l bănuiesc a fi Ineul. Doar Pietrosul se încăpățânează să-și ascundă, pudic parcă, vârful. În prim plan, pe direcția Pietrosului, se ridică cota maximă a Rebrei, marcată de o bornă geodezică, până la care nu mai am mult de urcat. Când visam călătorind cu degetul pe hartă, plănuind acest traseu, îmi închipuiam Rebra (vârful) cu totul altcumva. Rebra îmi sugera silueta unei fete din poeziile lui Coșbuc, cu trupul suplu și apucături șăgalnice, gata să-i joace feste flăcăului care-i cere o sărutare. Până la un punct este tocmai opusul a ceea ce-mi imaginasem. Cu trup solid de atletă îți vine să-ți blestemi soarta văzând, ajuns pe Buhăescu, cât mai ai de urcat. Ajung sus dar sunt decepționat de căciula de ceață ce și-a pus-o, cocheta, împiedicându-mă din nou să văd împrejurimile. Impresionată, poate, de dezamăgirea-mi șugubeața-și ferește puțin căciula-i pufoasă, atât cât să văd cărarea pe care voi coborî în adânca Curmătură a Pietrosului. Panta este foarte înclinată și accidentată făcând ca poteca să aibă un traseu sinuos strecurându-se printre colți de piatră și, aidoma frumoasei din poeziile lui Coșbuc, când te aștepți să-ți dea sărutul care să te ușureze de efort atunci, de după un stei, apare un prag pentru trecerea căruia trebuie să te folosești de toate cele patru membre pe care ți le-a lăsat moștenire strămoașa noastră, maimuța.

Fluierat golănește de țapii de capră neagră ce stau la pândă, crezându-mă cine știe ce dușman fioros, descind în adâncul Curmăturii Pietrosului răcorindu-mi fața înfierbântată cu zăpada ce persistă aici și rămân interzis văzând niște capre (domestice) „alpiniste” ce pasc aici, la mai bine de 2000 m. Îmi fuge gândul la o prietenă de familie care ajunsă pe plaiurile Cindrelului a văzut niște capre de culoare neagră și povestea cu mare haz cum a vrut să mulgă una care s-a dovedit a fi țap; voia cu tot dinadinsul să mă convingă că fuseseră capre negre și nu niște simple…capre negre. Am în fața ochilor o turmă de capre domestice care mă surprind prin ușurința cu care se deplasează pe coasta abruptă, pardosită cu piatră, a muntelui. Sunt păzite de un vajnicciobănel cu care intru în vorbă și aflu că-i din Rebrișoara. Mă despart de el și dau nas în nascu trei dulăi fioroși, apăruți dintre bolovani, care cercetează „la metru pătrat” împrejurimile. După ce mă cercetează de la distanță cu nasul, urechile și privirile, convingându-se că nu au în fața lor vre-un lup sau urs îmi arată disprețuitori orificiul de sub coada ridicată. Răsuflu ușurat. Doamne, mai sunt și câini de treabă în lumea asta! Încep urcuș epuizant spre vârful nevăzut al Pietrosului călcând din greu pe poteca alunecoasă și adâncită, ca un făgaș, în pământ; nu simt oboseala dar sunt foarte sensibil la usturimea tălpilor revoltate de umezeala pătrunsă prin bocanci, tot atât de impermeabili ca o pereche de ciorapi, pe parcursul celor opt ore de mers. Când urcușul se mai potolește un pic ajung la marginea unui hău protejat de o balustradă din fier beton cam cât degetul de groasă. Mă aflu deasupra căldării glaciare a Iezerului și, jos de tot, zăresc ca pe o jucărie cabana stației meteorologice. Dinspre vârf apare coborândspre mine o pereche. Între timp, cum se pornise din nou ploaia, mă adăpostisem sub folia de polietilenă așa că încep a-mi face procese de conștiință gândindu-mă că s-ar putea să-isperii pe cei doi turiști confundându-mă, poate, cu vre-un… o.m.n. (obiect mergător neidentificat –idee proprie). Dovedindu-se mai curajos decât mă așteptam, domnul Bogdan Cândea, colaborator la revista România Pitorească, fiul istoricului Virgil Gândea (după spusele dumnealui) mă anunță că mai am 100 m. până la vârful Pietrosul (pe care acum îl văd) și menționează prevăzător „dacă nu ați mai fost”. Se manifestă foarte prietenos. În timp ce-mi dă o mulțime de informații despre zona în care ne aflăm îl studiez cu atenție; este mai tânăr decât mine, înalt și slab, parcă neavând destulă putere să calce munții, poartă ochelari cu multe dioptrii și este foarte comunicativ. Îmi solicită un chibrit să aprindă o țigară dar cum nu reușește i-o aprind eu la adăpostul foliei. Mă chestionează asupra traseului pe care-l urmez; aflând că voi coborî în Borșa îmi spune că și ei au gazdă în oraș și-mi promite să mă aștepte la Iezer să mergem împreună. Îi spun că e posibil să mai întârzii pentru că nu vreau cu nici un chip să plec de pe vârf până nu se vor risipi cât de cât negurile să pot admira priveliștile din jur. Spune că vor aștepta pentru că și dumnealor întenționează să facă un popas mai îndelungat, după care ne despărțim. Urc spre clădirea ca o cazemată a stației meteo automate de pe vârf, călcând pe lespezi de piatră așezate în trepte ca de mână de om. Și iată-mă, după două încercări nereușite, pe vârful Pietrosul Rodnei la 2303 m. înălțime, cea mai mare altitudine din Carpații Răsăriteni. De pe blocul imens de piatră de la cota maximă desprind un mic souvenir pentru borcanul meu cu munți de acasă, apoi îmi fac adăpost de ploaie sub folia de polietilenă și masă pe o lespede de pe malul hăului ce se deschide undeva spre zănoaga clocotindă de ceață. Nu-mi pasă de picăturile ce bat darabana în acoperișul meu improvizat și servesc prânzul cel mai gustos ce mi l-am oferit vreodată. Este normal să fie așa după cele opt ore de mers urcând, uneori prin ploaie, cinci vârfuri de peste 2000 m, altitudine. După ce termin această prea lumească necesitate, dejunul, și-mi adun lucrurile în rucsac, ca sub o vrajă, norii se ridică lasându-mă să-mi hrănesc sufletul cu mirificul peisaj ce se desfășoară sub privirile mele. Am în față întreaga panoramă a crestelor Rodnei, cu depărtările ușor încețoșate dar cu orizontul spre Munții Maramureșului complet închis. La picioare, spre nord, se întinde hăul adânc al Zănoagei Mari, iar ușor spre dreapta, închisă într-un uriaș amfiteatru format din muchia Piciorului Moșului și culmea Piatra Albă, Zănoaga Iezerului cu lacul în oglinda căruia se admiră, cochete, flenduri de nori; tocmai jos, în gura potcoavei, ca o jucărie, se vede cabana meteorologilor. SpreNV se întinde muchia, accesibilă doar caprelor negre, a Culmii Hotarului. Spre vest izvorul Pietrosului (altul decât cel ce formează râul Pietrosul) curge, firicel vijelios, spre întâlnirea cu Bătrâna și Valea Gropii –unite mai sus– pentru a forma împreună un râu ce poartă numele legăturii de sânge a maramureșenilorcu moldovenii, Valea Dragoșului, ce-și varsă obolul de ape, la vest de Borșa, în Vișeu. La sud se întinde culmea Buhăescu-Pietrosul, cu Rebra în prim plan care pare foarte înaltă în comparație cu joasa Curmătură a Pietrosului; năzdrăvana, care îl domină pe sfiosul Buhăescu Mare, poartă la gât salba a patru lacuri botezate, ca o recunoaștere a demnității masculine, cu numele de Tăurile Buhăescului, iar râul format din aceasta idilică unire se cheamă tot Buhăescu. La est, culmea prelungă a vârfului Puzdrele (Puzdrea, îi mai spun localnicii) pune în inferioritate, prin măreție, celelalte vârfuri care mi-au scos sufletul și kilograme de transpirație. Jos de tot, spre nord, ușor atenuată de ceața diafană, imaginea Borșei se întinde pe valea Vișeului, și ale altora a căror ape vin să sporească debitul unuia din cele trei râuri care sfințesc Maramureșul: Iza, Mara, Vișeu. Simt cum în inima-mi, alături de cabana lui nea Niculaie de pe Rarău, își face loc acest oraș al Maramureșului despre care nu se vorbește prea mult.

Cu părere de rău, deoarece nu pot opri timpul în loc, după ce iau cu mine pe peliculă câteva imagini, îmi iau calabalâcul la spinare și încep să caut poteca pe care să cobor în Zănoaga Iezerului. Nu mă îndur totuși să părăsesc așa repede vârful pentru că o gingașă și roșcată capră … neagră mă mai reține încă vre-un sfert de oră; o descopăr în timp ce-mi rotesc privirile asupra peisajului, în semn de rămas bun. O zăresc pe muchia Zănoagei Mari, spre valea Pietrosului, la vre-o două sute de metri distanță de mine, stând nemișcată, ca făcând parte din peisaj și căutând atentă în vale. Mă simte și-mi aruncă o privire impasibilă după care continuă să studieze cu interes acel ceva din vale. Vreau să plec dar imaginea caprei mă ține pe loc; dacă ar pleca m-aș putea mișca și eu, de aceea fac zgomote ușoare pentru a o determina să plece; nu reușesc, ba ca să-și manifeste și mai convingător lipsa de interes scurmă piatra de câteva ori cu copita în locul pe care mai apoi se culcă. Îmi vine să mă așez lângă ea și, cuprinzându-i umerii, să ascultăm împreună „Poema Inimii” contopindu-ne în decorul paradiziac al muntelui. O boare de aer rece îmi amintește că se apropie seara și mai am de întins o bună bucată de drum până la Borșa.

Prind poteca și încep să cobor pe serpentine dese spre fundul circului glaciar marcat de ochiul aproape rotund al lacului Iezer, numit și „Tăul Fără Fund”; am auzit de la unii din localnicică este atât de adânc încât nu are fund și comunică cu Marea Neagră sau cu Dunărea – acest lucru l-am aflat de la un inginer în aprilie când am fost la Borșa precum și de la ciobanii din căldarea Negoescului cu care am stat de vorbă aseară. Dar aceasta este doar legendă. Prin binoclu văd proaspetele mele cunoștințe așteptându-mă așezate pe tăpșanul din preajma cabanei meteo dar când mai am puțin până la Iezer, pierzându-și probabil răbdarea, o iau încet pe drumul care coboară spre valea Pietroasei. Ochii-mi caută lacomi spre priveliștea din zănoagă, pe care nu o văzusem în primăvară din cauza stratului gros de zăpadă care acoperea totul lăsând liber doar unochi mic din suprafața lacului deasupra căruia coborâșul abrupt al potecii se domolește luând-o pieziș prin grohotișul de sub Piatra Albă lăsându-se pe nesimțite în preajma unui bolovan uriaș lângă care au fost aprinse nenumărate focuri, afumându-l, astfel că te duci cu gândul la cine știe ce altar al vreunei credințe străvechi pe care se aduceau jertfe cine știe cărei divinități păgâne protectoare, poate, a iubirii; pentru că frumusețea din jur îți induce un copleșitor simțământ de iubire. Beau cu sete din apa limpede a lacului apoi, cât îmi trag sufletul, privesc roată; mai întâi la imensitatea pereților care se ridică în jurul meu și din înălțimea cărora am coborât; fluierături stridente izbucnesc printre stânci, marmotele-strajă percepându-mi prezența ca pe aceea a unui vrăjmaș dau alarma; mă uit după ele dar nu reușesc să le descopăr, drept pentru care mă delectez în continuare cu splendoarea priveliștii din jur. Din înalturi, pe poteca ce se vede conturată în serpentine scurte și dese pe peretele aproape vertical, se vede coborând un grup de patru persoane;chiar de lângă lac izbucnește ascuțișul unei stânci acoperită cu mușchi și continuându-se, după un mic platou, spre muchia zimțată care desparte Zănoaga Mare de Zănoaga Iezerului pe care, mai spre cabană, se vede urcând o potecă mărginită cu balustradă de lemn și, cu binoclul, descopăr, în locurile mai dificile, chiar trepte amenajate din piatră. Pe partea cealaltă coboară, tot la fel de prăpăstios, peretele Pietrei Albe. Toate acestea formează circul glaciar al Iezerului care are formă de „U” mult alungit. Poteca se strecoară printre pâlcuri de jnepeni, cu exemplare impresionante, însoțită de conducta care duce apă la cabană. Părăsesc, simțind același regret ca pe vârf, Iezerul și mă îndrept spre Borșa grăbind pasul să ajung familia Cândea. Trec pe lângă cabană, iar prietenul meu din aprilie, ne mai cunoscându-mă, se zbuciumă amarnic în lanț plin de ciudă, poate, de lipsirea de libertate. Prind un drum săpat în coasta muntelui care, după ce ocolește un pinten înecat în tufișuri de jneapăn și potopit de rugi de afin, în două serpentine lungi coboară din zona alpină a Piciorului Moșului și pătrunde în pădure. Aflu cunoștințele mele angrenate în discuție cu un grup de turiști care urcă pe munte. Coborâm împreună, iar tovarășul meu se dovedește a fi un om deosebit de volubil. Aflu astfel că ambii sunt absolvenți ai facultății de filologie, doamna fiind profesoară de limba română, iar dumnealui traducător de limbă engleză la un institut de cercetări biologice din București. Îmi mai povestește aventuri trăite pe munte și-mi spune că de ajung în Retezat să merg la Gemenele și să spun că-l cunosc pe dumnealui; îmi spune că acum petrece câteva zile de concediu în Maramureș și că sunt cazați la un cetățean din Borșa; la hotel nu sunt locuri și-mi propune să merg cu dânșii pentru că, chiar dacă gazda dumnealor nu va avea loc, sigur voi găsi cazare la vre-unvecin. Totuși ideea mea este de a mă caza la hotelul Iezer, sperând să fie de serviciu recepționera pe care am cunoscut-o în aprilie și care-mi promisese că mă va servi întotdeauna când voi veni prin Borșa. Dar în cazul când din cine știe ce motive planul nu-mi va reuși trebuie să urmez propunerea lor.

Angrenat în discuții nu-mi dau seama când trece timpul și mă pomenesc în marginea pădurii, la canton, unde drumul ni se încrucișează cu al unui cetățean, purtător al unei monumentale bărbi; „bună ziua” îl salut; „laudăm pe Isus”, îmi răspunde; „din ce sectă va fi făcând parte?” comentez răspunsul în gând, și ne vedem fiecare de ale lui. Drumul se prelinge pe lângă un grup de case unde niște copii ne cer gumă de mestecat. După încă vre-o oră de mers ajungem în fața hotelului Iezer; îmi iau rămas bun și domnul Bogdanzice că-și vor continua drumul mergând mai încet, în caz de nevoie să-i pot ajunge. Intru la recepție și ce văd mă întoarce cu 180˚ propulsându-mă pe urmele familiei Cândea; pe masă tronează, țanțoș, afișul cu „nu mai avem locuri la cazare”, iar în spatele mesei stă singurul bărbat recepționerde la hotelul Iezer pe care aflasem că amabilitatea nu-l dă afară din casă. Dar și la proaspetele mele cunoștințe remarc ceva care mă determină să fac pasul înapoi. Doamna profesoară cam pufnește pe nări, iar pe domnul Bogdan îl văd cam stingherit. Presupun că aceasta se datorește invitației pe care mi-a făcut-o și pun la cale o strategie de a ieși elegant din situație. După ce întreb dacă mai este mult până la gazdă, și aflu că mai este încă, fac pe mofturosul spunând că-i prea departe; domnul Bogdan răsuflă ușurat și se oferă chiar să mă ajute să găsesc o gazdă în zona în care ne aflăm. Întrebăm la prima casă întâlnită; primim răspuns negativ dar suntem îndrumați două case mai înapoi. Doamna Cândea își continuă, vizibil supărată, drumul dar prea amabilul dumneaei soț se întoarce cu mine. Nici aici nu am noroc. Pentru a evita vre-o dispută conjugală îl sfătuiesc să-și urmeze consoarta pentru că mă voi descurca singur. Acceptă doar după ce-l asigur că am capacitatea de a-mi rezolva problema cazării și ne despărțim stabilind să ne întâlnim mâine la ora zece la barul hotelului Iezer. Mă întorc încet din drum chibzuind la ce am de făcut. Mă hotărăsc să apelez la părintele Simion Mihali pe care-l cunoscusem la biserica din spatele hotelului, în aprilie, totuși mă reține faptul că nu a luat legătura cu mine, așa cum convenisem, să ofer găzduire fiicei dumnealui pe perioada examenului de admitere la facultate. Nu am ce face pentru căaltă soluție nu există. Mai apelez la o casă unde din nou sunt refuzat lucru care mă face să mă îndrept hotărât spre biserică. Seara s-a lăsat binișor peste oraș aprinzând lumini pe la ferestre. Mai am câteva case până la colțul străzii care mă va scoate în fața bisericii când, trecând pe lângă o casă, văd cum se aprinde becul de afară, de deasupra ușii și o tânără îmbrăcată în alb se îndreaptă spre cișmeaua de la colțul casei. Ceva din mine mă îndeamnă să mai încerc o dată. Bat cu sfială în poartă, cu bățul de schi și când se întoarce zic;

-Bună seara, și continuu fără să mai aștept răspuns, nu primiți un drumeț ieșean pe care l-a prins seara prin Borșa, în găzduire pentru o noapte?

Răspunde ceva, ca o încuviințare mi se pare mie, nu am înțeles ce, și intră în casă. Aștept o vreme, și când sunt pe punctul de a pleca crezând că ce am luat eu drept un răspuns favorabil fusese în realitate un refuz, se deschide ușa și apare fata în alb urmată de o femeie robustă îmbrăcată în negru; se apropie de poartă. Presupun că femeia, care pare puțin mai tânără decât mine, este persoana de care depinde dacă mi se va oferi sau nu găzduire, așa că trebuie să mă port astfel încât să nu fiu luat drept ceea ce nu sunt. Explic.

- Sunt un turist, vin de la Iași, din Moldova, am făcut o excursie în Munții Rodnei și acum am coborât de pe Pietrosul. Nu am găsit loc la hotel așa că am pornit în căutare de gazdă, doar pentru o noapte, mâine urmând să plec acasă. Se uită la mine fără a mă studia îndelung, așa … o privire fugară dar pătrunzătoare și deschide portița invitându-mă.

- No, intrați dară!

Casa de bârne este foarte aproape de gard așa că după ce intru pe poartă fac doar câțiva pași, urc două trepte de beton și pătrund într-un antret, destul de spațios, din care, prin două uși, în față și în stânga, se intră în două camere. În ușa din stânga, îmbrăcată într-o fustă neagră, lungă, cu o bluză albă ca zăpada, cu cusături la mâneci și la gât, subțire și nu prea înaltă, cu fața ușor ridată dar plină de zâmbet, cu ochii mari, lacomi parcă să vadă totul dintr-o privire, ducându-și cu semeție anii ce par destul de mulți (avea să aflu puțin mai târziu că are 83 de ani) își face apariția … bunica mea din partea mamei, „mămăica bătrână” cum îi spuneam noi nepoții. Nu am cunoscut-o, eu fiind foarte mic atunci când a părăsit această lume, dar sunt sigur că așa arăta. Părul alb îi este acoperit de o basma neagră, de lână, așa cum am văzut-o pe „mămăica bătrână” într-o fotografie. Este mama stăpânului casei. Scot buletinul de identitate și-l întind femeii care mă primise pentru a-l ține garanție până voi pleca. Refuză, nici nu vrea să se convingă că mă cheamă așa cum am spus. Sunt invitat să mă fac comod, invitație pe care nu zăbovesc s-o urmez. Dau rucsacul jos din spate, îmi aleg o pereche de ciorapi uscați și bascheții, îmi las bocancii și ciorapii, uzi și murdari și unii și alții, pe pragul de beton din fața ușii, îmi răcoresc picioarele la robinetul din colțul casei și mă întorc. Mi se spune să mai aștept puțin până doamna Dorina, așa aflu că o cheamă pe stăpâna casei, aranjează camera în care urmează să dorm, după care voi putea merge să mă schimb de hainele prăfuite și îmbâcsite de transpirație. Îmi ține companie bătrâna și fata în alb, pe care aflu că o cheamă Maria, are 20 de ani, a terminat liceul și lucrează la o cooperativă de croitorie din Borșa. Nu este înaltă, are uncorp suplu, vorba blândă și un surâs permanent îi luminează fața. Fără să vorbească prea mult, mezina Dana, elevă la liceul din Borșa, moștenește ochii mari și negri ai bunicii paterne, are pe față același surâs ca al surorii mai mari; mă studiază cu ochi în care îi sclipește o lumină ghidușă, gata parcă să facă vre-o șotie.

Vorbește mai mult bătrâna care, după ce mă chestionează un timp, trage probabil concluzia că sunt un om de treabă și își deschide sufletul. Mi se spune că am nimerit la familia fiului ei, Dumitru Danci care este miner la Baia Borșa, iar acum este de serviciu „pe schimbul trei”. Mai aflu că familia este compusă din: feciorul, nora ei, Dorina, trei nepoate, Maria, Ana, Dana și un nepot, Dumitru; aflu astfel că în Maramureș este obiceiul ca feciorul cel mai mare să poarte numele tatălui și, uneori, fata cea mai mare poartă numele mamei. Dumitru cel mic (de regulă copilul este strigat cu nume de alint pentru a-l deosebi de tată) face armata la grăniceri, la Constanța; Ana, nepoata mijlocie, este la Iași pentru a da examen de admitere la facultatea de chimie. Și mi se povestește o întâmplare care-mi aprinde rușinea în obraji pentru ieșenii mei. Dumitru a fost la Iași cu Ana să-i ia loc la cămin pentru perioada examenelor, să facă vizita medicală și s-o înscrie pentru examen. Aveau pentru asta nevoie de vre-o două zile. Loc la hotel nu au găsit, iar pentru o noapte de găzduire la particularii ce-și ofereau serviciile prin gară li s-a pretins o suma enormă. Pentru că nu au avut bani suficienți au dormit în sala de așteptare a gării. În timp ce stăm de vorbă, apare Dorina spunând că pot merge în cameră să mă schimb, după care să vin la masă. Zadarnic am încercat să refuz masa motivând că nu-mi este foame pentru că nu a fost admisă nici o motivație. Ar fi fost o impolitețe să nu servesc din ceea ce gazda mi-a oferit cu multă amabilitate, așa că după ce m-am schimbat în haine curate și uscate am mers să cinez.

Sunt foarte impresionat de găzduire. După lipsa de omenie a concetățenilor mei din Iași față de Dumitru și Ana, eu sunt găzduit în camera de curat a familiei. Gândul îmi fuge cu mai mulți ani în urmă când, aflat într-un circuit prin țară cu motoreta, am înnoptat într-un oraș din Țara Oașului unde aveam o rudă pe care nu aș fi vrut s-o deranjez dar am avut același ghinion de astăzi: nu am găsit loc la nici unul din hoteluri. Neavând încotro am îndrăznit să cer găzduire rudei mele. Stăpânul casei m-a primit cu multă amabilitate și bucurie. Nici soția lui nu m-a primit cu mai puțină amabilitate. Venind vremea culcării mi-a oferit un pat în bucătărie și numai intervenția delicată a rudei mele a făcut-o să-și schimbe gândul. Eu eram mulțumit și cu bucătăria după o zi de drum în care parcursesem 260 km., ultima parte a zilei printr-o ploaie torențială, și o baie fierbinte care mă moleșise de adormeam cu îmbucătura în gură. Acum, după ce mai stau un pic de vorbă cu gazdele mele care mi-au încălzit sufletul merg la culcare, nu mai puțin obosit., după 11 ore de mers pe munte pe o vreme care nu prea m-a protejat.

3. Sâmbătă.

Este dimineață și mă trezesc pe partea pe care m-am culcat. Mai lenevesc câteva minute în așternutul cald și privesc în jurul meu. Lucruri țesute în război sau cusute în motive maramureșene mă înconjoară, iar de ușa nefolosită ce dă în camera vecină văd rezemată o pereche de schiuri și lângă ele o pereche de clăpari. Mă duce gândul la iarna petrecută cu Cecilia pe Rarău și la zbenguiala mea pe schiuri. Dacă aș fi găsit loc la hotelul Iezer aș fi stat până mâine seară dar pentru că nu pot să speculez amabilitatea gazdelor mele îmi propun să plec diseară.

Acum, amintindu-mi de întâlnirea cu soții Cândea, sar din pat și mă îmbrac. Ies din cameră și fac cunoștință cu stăpânul casei, Dumitru Danci, un om nu prea înalt, slăbuț, brunet, cu vorba deosebit de blândă. Îi dau binețe și mă recomand, apoi îi spun împrejurarea prin care am ajuns aici și-mi cer iertare de îndrăzneală. Mă liniștește și-mi spune că la dumnealor oaspeții suntbucuria casei. Îi spun că voi pleca după masă, iar acum mă duc să vizitez puțin centrul după care am o întâlnire la barul hotelului Iezer.

Ies în oraș, fac un tur prin magazinele în care nu găsesc mare lucru apoi, cu jumătate de oră înainte de întâlnire îmi caut loc la o masă din bar. Timpul trece și familia Cândea întârzie. Îmi fac companie dintr-un „nechezol” continuat cu un coniac mare, completat cu unul mic. Mă distrez urmărindu-l pe Mitică. Mitică este omul de crâșmă al orașului Borșa. „Mușcat de filoxeră” de cu zori, s-a pornit pe la cârciumi să-și potolească focul din chilipiruri care însă, în ziua aceasta, întârzie să apară. Mitică nu se descurajează ci insistă, spre disperarea barmanei care periodic îl scoate afară din local și tot periodic Mitică se întoarce, ca o muscă sâcâitoare. Îl privesc cu atenție și constat că Mitică face excepție de la regula după care bețivul este îmbrăcat în zdrențe și răpănos, dimpotrivă este curat, îmbrăcat cu haine corect încheiate, jegul pielii lipsește cu desăvârșire. Dacă ar fi stat liniștit la o masă l-ai fi putut lua drept un consumator onorabil. Dar Mitică nu are astâmpăr și umblă de la masă la masă bolborosind ceva, probabil cerând băutură, neținând cont de sexul celui căruia i se adresează. Urmărindu-l pe Mitică fac încă o constatare: la Borșa egalitatea femeii cu bărbatul se manifestă chiar și în ceea ce privește accesul în cârciumă. Ce-i drept nu am văzut nici una care să-i facă pereche lui Mitică. Ar fi fost de tot hazul. Un client agasat probabil de insisțentele lui Mitică îl avertizează:

- Mitică, ieși afară! Dacă te spun Măriei îți face un joc cu învârtite de pe Iza și strigături de pe Mara! Încerc să mă edific asupra învârtiturilor și strigăturilor pomenite dar nu reușesc. Rezultatul este că Mitică se liniștește. Pentru un timp. În sfârșit, cu o întârziere de marchizi, familia Cândea își face apariția. Depănăm povestiri din peripețiile noastre și dacă ieri aveam impresia că domnul Bogdan se cam laudă, acum mă conving că cel puțin în privința numărului de locuri vizitate lucrurile sunt reale. Fiind angajat al unui institut de cercetări biologice din București face multe călătorii de documentare în diferite locuri din țară. Sosind ora prânzului ne mutăm la restaurantul hotelului Iezer și reușim să servim dejunul. Ne despărțim buni prieteni, Bogdan Cândea dăruindu-mi ghidul turistic al munților Suhard care mie îmi lipsește, iar dumnealui are două exemplare, și ne promitem să corespondăm.

Cumpăr o sticlă de vodcă și merg la gazda mea. În timpul care mai rămâne până la plecare, după ce-mi fac rucsacul, stau de vorbă cu stăpânul casei, Dumitru Danci, cu Dorina și Maria, cu bătrâna. Dumitru refuză să primească bani pentru găzduire și chiar se supără când insist, spunând că și-a dat seama cât de greuîi este călătorului care nu găsește loc de înnoptat sub un acoperiș. Stăm la un pahar de horincă și sufletele ni se încălzesc, inimile ni se deschid și o mare prietenie se leagă între noi. Cât stăm de vorbă, Maria iese repede din casă și se întoarce cu ciorapii ce-i descălțasem aseară; îi spălase și-i pusese la uscat uitând de ei. Rămân fără grai, puternic impresionat. Și ca uimirea să nu rămână singulară, nu m-a lăsat să bag bocancii în rucsac până ce nu i-a curățat, cu toată opoziția mea, scuzându-se (!!!) că nu a făcut-o aseară pentru că erau uzi. Ne despărțim făcându-ne invitații reciproce de a ne vizita, facem schimb de adrese, las numarul de telefon.

Și prin ploaia caldă, care începuse să curgă, plec pe jos spre gară. Ce contează că mă udă ploaia? Mă simt extrem de fericit și-mi vine să iau Maramureșul în brațe și să-l sărut. De undeva, se insinuiază zvon de muzică și apropiindu-mă văd prin poarta deschisă adăpost pentru nuntași, pavoazat cu frumoase lăicere de lână pe care roșesc uriașe flori de trandafiri, iar o ceteră zice cu nostalgie „Ciobănaș cu trei sute de oi.”

Mă instalez în tren și nu-mi dezlipesc ochii de la crestele zugrăvite pe albastrul cerului, de pe care coborâsem, și simt în inimă viitoare chemări. Mă lupt cu mine însumi încercând să înving dorința de a mă întoarce anul acesta din nou pe aceste meleaguri. Ar fi nedrept acest lucru, nedrept față de multe alte locuri frumoase care așteaptă să fie vizitate. Și călătorind cu trei trenuri: de la Borșa la Vișeu, de la Vișeu la Salva și de la Salva la Iași, prelungesc sâmbăta în duminică într-un tren arhiaglomerat, călătorind literalmente într-un picior de la Salva la Suceava. Îmi abat atenția de la durerea de picioare la expresiile verbale din jur amuzâdu-mă la auzul unora de genul: „faceți un loc pentru domnișoara asta gravidă!”Ajung acasă cu usturimea în tălpi și cu regretul în suflet că totul s-a terminat atât de repede. A fost o excursie minunată, chiar dacă a plouat, pentru că muntele merită să fie văzut în orice ipostază.

Și este splendid în orice ipostază.

Scot lucrurile din rucsac, le pun pe fiecare la locul lor și încep să visez la o nouă întâlnire cu măria sa MUNTELE.

                                                      ------------------------------
                                                      ---------              ---------
                                                      ---------              ---------

Autor: Constantin Asandei
Înscris de: Constantin Asandei
Vizualizări: 6650, Ultima actualizare: Joi, 5 Iun 2008



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii RODNEI  


O poză: [N-am găsit]

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu:
Satul Romuli-Valea Stramba-Varful Batrana

 

Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii