Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Despre Alpinet - OFRANDE ABEONEI-XIV- Criminalii

Bookmark and Share

OFRANDE ABEONEI-XIV- Criminalii

OFRANDE ABEONEI – XIV-

Criminalii

(Căliman 14-16 august 1989)

 

1. Luni.

Pentru mine orice călătorie este o sărbătoare. Mă aflu deci la începutul unei sărbători care debutează cu o dimineaţă splendidă de vară ce ne crează o exuberantă stare sufletească; Ceciliei, mie şi Antonellei. Suntem instalaţi într-un compartiment de tren pe care-l vom împărţi cu tovarăşii noştri de călătorie, timp de câteva ceasuri, până la Vatra Dornei unde urmează să petrecem trei zile. În aşteptarea plecării trenului studiez pe vremelnicii noştri companioni, un bărbat şi două femei (mamă şi fiică, probabil); în ultima clipă celelalte două locuri rămase libere sunt ocupate de o pereche cam de vârsta noastră, femeia îmbrăcată într-un doliu studiat; nobleţea discretă a trăsăturilor feţei bărbatului îmi atrage atenţia, cu toate că este nebărbierit.

Trenul se pune în mişcare şi limbile se desleagă. Aflu astfel că cele trei persoane pe care le-am găsit în compartiment sunt din Răducăneni şi merg la Cacica unde de ziua Adormirii Maicii Domnului biserica catolică organizează o slujbă religioasă într-o capelă amenajată în salină. Discutând nici nu-mi dau seama când trece timpul şi ajungem la destinaţie. Familia în doliu a stat majoritatea timpului retrasă si doar aerul Mestecanişului le-a deslegat limbile; aşa cunoaştemfamilia Şoitu, dumnealui lucrează la Întreprinderea Metalurgică, iar dânsa la I. I. R. U. C. – merg la Vatra Dornei pentru a petrece câteva zile. Deşi am în oraş un prieten din copilărie – Costică, a lui moş Toader Dumitrică vecinul şi prietenul părinţilor mei, din Vutcani – nu îndrăznesc să-i cer găzduire considerând că deranjul pe care-l vom provoca nu-i va face plăcere, mai ales că în intervalul de opt ani scurs de la ultima noastră întâlnire nu dădusem prea multe semne de viaţă. Hotărâm deci să ne cuplăm cu familia Şoitu pentru a căuta împreună loc la hotel. Uşuraţi de bagajele pe care le lăsasem la gară începem a colinda pe la recepţii: Dorna, Bradul, Căliman dar fără prea mare noroc. Recepţionera de la Dornapromite că după ora 13.00 îmi poate da adresa unui particular. Mai hotărâm să facem o încercare la motelul Runc dar şi aici sunt slabe speranţe deoarece majoritatea sportivilor din Moldova aflaţi în cantonament se stabilesc în acest splendid loc din Vatra Dornei. Soarta îmi scoate în cale pe Biţu, fost coleg de serviciu pe când lucram la „Mase Plastice”, acum antrenor la echipa de scrimă a C. S. M. Iaşi. Îmi spune că e în cantonament cu echipa mare şi chiar astăzi pleacă la Iaşi pentru a prelua copiii cu care să meargă în cantonament la Braşov, iar de aici în turneu în Bulgaria (peste vre-o lună avea să aflu că el şi puştii lui luaseră mai toate medaliile bulgarilor). Camera în care stătuse rămâne liberă şi este plătită aşa că mi-o cedează pentru cele trei zile cât am de gând să stau. Refuză orice plată şi stabilim să ne întâlnim la ora 16.15 la barul hotelului Căliman să bem un coniac şi să-mi dea cheia camerei. Problema cazării fiind rezolvată plecăm să rezolvăm o alta, tot atât de stringentă, masa de prânz. Doamna Şoitu pare a fi cam pretenţioasă şi doreşte să mergem la un restaurant mai „emancipat”. Dar cum emanciparea este o noţiune cam…desuetă pentru vremurile pe care le trăim, la restaurantele hotelurilor Bradul şi Căliman masa se serveşte numai abonaţilor din staţiune, iar la Casa Dorneană este … zi de curăţenie. Propun ca ultimă soluţie restaurantul de deasupra cofetăriei Scufiţa Roşie dar pentru a preîntâmpina o nouă surpriză ne aprovizionăm de la alimentara de lângă cofetărie cu o „litră” de coniac şi, datorită unui fenomenal noroc, cu două pâini calde. Intrăm în restaurantul la care, alt noroc, de data aceasta nu este inventar dar, spre nenorocul nostru, nu putem fi ospătaţi decât cu ciorbă de legume şi o insipidă tocăniţă de ciuperci din conserve chinezeşti. Doar pâinea proaspătă cumpărată şi coniacul ne-a făcut să ieşim satisfăcuţi din frumosul, dar săracul, restaurant de la Scufiţa Roşie.

Ne despărţim de domnul şi doamna Şoitu stabilind să ne întâlnim la ora 17.00 la barul hotelului Căliman; dumnealor se duc după niscaiva cumpărături, iar noi mergem în parcul staţiunii pentru o mică relaxare. Aproape de ora întâlnirii cu Biţu mă îndrept spre locul stabilit; de pe geamul uşii barului, un afiş mă avertizează că la această oră personalul este într-o şedinţă. Mă postez în apropiere şi privirea-mi începe să măture împrejurimile căutându-l pe vajnicul spadasin care trebuie să apară dintr-o clipă în alta. Nu-mi pot pune stavilă privirii aşa că sunt nevoit să văd, revoltat/amuzat priveliştea oferită de înghesuiala unor lipsiţi de „demnitate” asaltând un grup de polonezi, cu înfăţişare de compătimit, care oferă spre vânzare, la preţ de speculă, pseudo-ness „Inka”, parfumuri, săpunuri, lame de ras, pastă de dinţi, ţigări şi alte produse care, inexplicabil, lipsesc de o bună bucată de timp din unităţile comerţului socialist din România. La ora 16.30 văzând că „muşchetarul” nu apare mă îndrept spre gară să-l întâlnesc la tren. Aici, ori el nu s-a ascuns prea bine, ori eu l-am căutat prea insistent, dau de un Biţu-încurcat care nu ştie cum să se scuze că nu s-a putut ţine de cuvânt din cauza unor şefi veniţi de la Iaşi care au ocupat camera ce intenţiona să mi-o cedeze. Mă reîntorc în staţiune, le expun fetelor situaţia şi cum salvarea stă în bunăvoinţa lui Costică, prietenul din copilarie, le las să mă aştepte în parc, iar eu plec să caut reşedinţa acestuia.

O iau pe strada Unirii, spre Dorna Arini, unicul element sigur fiind direcţia în care trebuie s-o apuc. Răscolesc printre amintirile de acum opt ani căutându-l. Şi-l aflu. Acasă este numai Catinca, soţia lui care, după o oarecare ezitare mă recunoaşte. Îmi spune că prietenul meu este plecat la un şef de-al lui să-l ajute la strâns fânul şi că urmează să vină diseară. Îi explic situaţia şi o rog să-i primească, măcar pentru o noapte, şi pe noii mei prieteni de la Iaşi, familia Şoitu. Având încuviinţarea ei plec în parcul staţiunii unde le găsesc pe Cecilia şi Antonella împreună cu noile noastre cunoştinţe care descoperiseră o gazdă şi deja se instalaseră. Între timp s-a făcut seară, satisfacţia problemelor rezolvate ne crează bună dispoziţie şi hotărâm să ne încheiem ziua la restaurant. Mergem la Bradul unde găsim ceva de mâncare (ospătarul pretinde a fi rinichi) şi mai prindem şi un vin pe care eticheta încearcă să ne convingă a fi selecţionat de Cotnari. Ascultăm o orchestră care, ce-i drept, cântă muzică bună dar aşa de gălăgioasă că din nou tânjesc după discreţia acordeonistului de la Sinaia. Destul de târziu plecăm de la restaurant, mergem la gară de unde ne luăm bagajele şi după ce stabilim să ne întâlnim peste două zile ne despărţim de familia Şoitu. Ei şi-au programat pentru mâine să plece la Putna, la hramul Sfintei Maria, iar noi intenţionăm să mergem pentru o zi în Căliman. Trecem pe la autogară şi aflăm că avem autobuz spre exploatarea minieră la ora 5.15. Ajungem la Costică pe la ora 22.30. Catinca fiind de noapte la lucru, este plecată. Geamurile fiind întunecate mi-am închipuit că prietenul meu s-a culcat. Bat în geam la bucătărie, la început discret apoi din ce în ce mai tare şi cum nu se simte nici o mişcare încerc uşa pe careo găsesc descuiată. Ne închipuim că este plecat pe undeva prin vecini şi ne punem pe aşteptat. Antonella este obosită şi încerc să-i provoc bună dispoziţie pentru a suporta mai uşor trecerea timpului. La un moment dat zăresc strecurându-se prin storul unui geam lumină albăstruie de televizor. Pătrund în casă prin uşa din faţă, descuiată şi aceasta, şi-l găsesc pe Costică dormind în faţa televizorului care, golit de imaginea marelui cârmaci, luminea trăsăturile binecunoscute ale prietenului meu din copilărie. Cu mare greutate reuşesc să-l trezesc şi să-l fac să mă recunoască, recunoaştere confirmată la început de o înjurătură, apoi de sărutări şi îmbrăţişări. Le aduc în casă pe Cecilia şi Antonella, i le prezint, apoi, dând curs invitaţiei acestuia, mergem la bucătărie. Gazda noastră, având încă în sânge „otrava filoxerei” vrea cu tot dinadinsul să ne facă să mâncăm două feluri de bucate gătite din bureţişi doar cu mare greutate reuşim să-l lămurim că am cinat la restaurant. Frânte de oboseală, Cecilia şi Antonella se duc la culcare, iar eu rămân cu Costică depănând amintiri din copilărie în faţa unui pahar de băutură până ce, îngroziţi de ora târzie ne ducem şi noi la culcare. Îl rog să pună ceasul să sune la ora patru, apoi plonjez în somn.

2. Marţi.

Mă trezesc scuturat ca de cutremur. Nu, nu-i cutremur, este mâna Ceciliei care mă scutură de umăr şi văzându-mă în sfârşit treaz mă întreabă cât e ceasul. Privesc acele acestuia care îmi indică ora 4.45. Îmi dau seama că şansele de a ajunge la autogară în jumătate de oră sunt nule. Mă răsucesc pe partea cealaltă şi dorm în continuare visând că escaladez toate crestele din Căliman. Când mă trezesc din nou, lumina zilei pătrunde până în cele mai dosnice colţuri ale camerei. Mă ridic din pat şi ies în curte. Vârfurile din jur sunt înecate în ceaţă, iar atmosfera este încărcată de o răcoare umedă. Catinca, auzind mişcare vine să ne dea bineţe şi ne invită la micul dejun. Pe măsură ce ziua înaintează negurile se saltă descoperind coama Bărnărelului, făcând loc soarelui care înfierbântă din ce în ce mai tare. Mă bucur straşnic văzându-mi reînviate speranţele de a urca în Căliman. În minte încep să ia naştere planuri pentru restul zilei; în primul rând echiparea cât mai urgentăşi fuga la autogară pentru a lua informaţii despre posibilităţile de a ajunge în Căliman, apoi o ascensiune pe Dealul Negru (cu telescaunul) dacă mai este timp, după care drumcu autobuzul până la exploatarea de sulf şi o mică ascensiune pe munte, în limita timpului disponibil. La autogară, aflu că autobuzul spre Căliman va pleca la ora 13.15. Având la dispoziţie cam trei ore până atunci plecăm spre telescaun. Un mic calcul asupra timpului şi decidem să urcăm spre Dealul Negru de unde, după ce vom fi admirat împrejurimile, să ne întoarcem astfel încât să nu ratăm din nou plecarea în Căliman.

Începutul plimbării, deosebit de relaxantă, o facem cu telescaunul. Dimineaţa este clară având vizibilitate până în depărtare. Aşezat în telescaun cu respiraţia uşor agitată de emoţia provocată de splendoarea împrejurimilor, cu picioarele relaxate, sprijinite de bară, îi spun vecinului meu de scaun, tot ceferist, fost acar la Lunca Ilvei, denumirea tuturor formelor de relief care se văd în jur, şi a căror poteci fuseseră călcate de mine cu piciorul; nu toate dar multe dintre ele. Spre NNV se vede unduindu-se culmea Suhardului, cu vârful Ouşorul în prim plan, strivit parcă de colosul îmbrăcat în jnepeni al vârfului Fărăoane a cărui spinare curbă, de felină adormită, se sprijină de un capăt al muntelui Ştefanu; refac cu închipuirea traseul crestei principale când am coborât în şaua Diecilor pentru a urca apoi, când mai greu când mai uşor, spre punctul culminanat al Suhardului, vârful Omu, în stânga căruia se vede culmea prelungă a Gajei, poartă de intrare, prin Pasul Rotunda, în Munţii Rodnei pe care paşii m-au purtat acum aproape un ancând sufletul mi-a fost înfiorat de mugetul de dragoste al cerbilor; şi la orizontul drapat de ceaţadimineţii zăresc, sau poate mi se pare mie, conul de piatră al Ineului. Mă răsucesc în scaun şi ochii îmi fug o clipă în sus, pe ulucul Bistriţei Aurii, pentru a urca apoi pe culmea cu păduri străbătute de alei ca de gradină publică, pe care edilii au uitat parcă să pună bănci, a Obcinei Mestecănişului şi o clipă sufletul mă doare de dorul Baciului Flocea şi al huţulilor de pe Lucina;şi mă mai doare sufletul privind rănile pe care le-a făcut muntelui civilizaţia umană în pasul Mestecăniş şi pe coastele Giumalăului; ridic privirea spre crucea ascunsă în nori de pe vârful Giumalău peste umărul căreia se iţeşte Rarăul. Şi, îndreptându-mi trupul din poziţia încomodă în care stătusem mai înainte, trec cu privirea peste Bistriţa spre suplul şi elegantul Pietros al Bistriţei şi parcă-mi vine să suflu greu la amintirea excursiei din mai, anul trecut, când am vărsat multă transpiraţie înotând din greu prin zăpada, călcată înaintea mea de urs, ce mai dăinuia în pădurile de pe versanţii abrupţi. În faţă orizontul este închis de culmea împădurită a Dealului Negru împiedicându-mă să privesc creasta Călimanului. Ajunşi la capătul telescaunului o luăm pe pajişte în sus, intrăm în pădure, şi, după câţiva paşi, pătrundem într-o poiană largă în mijlocul căreia se află un marcaj topometric. Facem un mic popas lăsându-ne mângâiaţi de razele soarelui apoi coborâm în oraş pentru următoarea etapă a zilei, drumul în Căliman.

Las pe Cecilia şi Antonella în parcul staţiunii urmând să ne întâlnim în autogară, iar eu în pas sportiv merg la Costică să iau rucsacul cu câteva lucruri şi ceva de mâncare. O scurtă târguială cu şoferul autobuzului „convenţie” şi iată-ne instalaţi printre mineri, gata să ne hrănim sufletele cu imaginile ce se vor perinda prin faţa geamului. Autobuzul se pune în mişcare şi, după ce mai culege de pe drum câţiva călători ocazionali, nu mult de la ieşirea din Vatra Dornei spre Dorna Arini se abate spre o şosea ce vine în unghi drept, din dreapta. Începem a urca domol printre munţi ţinând firul râului Neagra cu apa murdărită de dezvoltarea industriala a României socialiste. Mă aflu aşezat la jumătatea autobuzului, pe partea stângă, şi caut să văd cât mai mult din ceea ce se află în raza mea de vedere. Trecem prin satele Şarul Dornei, Neagra Şarului şi Gura Haitii. Oamenii sunt îmbrăcaţi în straie de sărbătoare; astăzi este Sfânta Maria, sărbătoare pe care, cu mulţi ani în urmă, o aşteptam cu tot atâta nerăbdare ca Paştele sau Crăciunul. În această zi, în Vutcanii copilăriei mele este bâlci anual (iarmaroc, i se spune pe acolo) zi în care noi copii ne „destrăbălam” cu harbuji şi pepeni galbeni, cu turtă dulce şi îngheţată, limonadă de toate culorile, exasperându-ne părinţii cu dorinţa noastrăde acumpăra tot ce inventivitatea ţigănească scosese în materie de jucării: fluiere din lemn şi tablă (ţignale) pistoale cu dopuri, figurine din gips, ceasuri care toată existenţa lor arată aceeaşi oră, şi doar imaginaţia noastră ce le mai mişca acele, şi alte nimicuri. Din loc în loc, autobuzul opreşte pentru a coborî călătorii ocazionali. După ce ieşim din Gura Haitii valea prinde a se îngusta, iar şoseaua se repede în serpentine pe versantul impozant al Iezerului Călimanului. Pe coasta ruinată a muntelui din dreapta se vede, scursă, o imensă cantitate de praf de rocă, galben-roşcat, iar deasupratronează construcţia, acum pustie, a staţiei de concentrare de la exploatarea de sulf. Autobuzul face brusc un ocol şi opreşte ajuns la capăt de traseu. Coborâm în marginea coloniei miniere şi mă simt copleşit de senzaţia de pustiu. Mă aflu ca într-un mic cartier de oraş părăsit; de jur-împrejur blocuri din prefabricate cu geamurile sparte, tocuri sfărâmate, uşi scârţâind în balamale ruginite, mişcate de o adiere de vânt. Senzaţia de zădărnicie, de cheltuială imensă şi inutilă îmi dă târcoale. Pe harta din ghidul turistic al munţilor Căliman figurează, în imediata apropiere, refugiul Luana. Zăresc puţin mai sus o frumoasă clădire pe care o bănuiesc a fi o cabană sau refugiul figurat pe hartă. Întreb un miner despre un drum care să ne scoată pe creasta ce pare a fi foarte aproape. Acesta ridică din umeri şi-mi spune că nu există aşa ceva. Am încredere absolută în hartă, aşa că ignor spusele…ignorantului şi apucăm pe drumul care urcă spre cabană. În cinci minute ajungem pe un platou betonat din faţa acesteia şi drumul se termină. Senzaţia de pustiu domină şi aici; construcţia pare nelocuită, iar buruienile care izbucnesc din crăpăturile îmbrăcămintei de beton ce acoperăplatoul dovedeşte că nuprea este călcat de picior de om sau roată de maşină. Hotărâm să facem popas de masă, timp în care să stabilesc strategia ce s-o urmăm. În timp ce mă îndop până la îngreţoşare cu învenţia culinară a „epocii de aur”, chiftele din peşte congelat (alt gen de carne nu se mai găseşte în România socialistă) cercetez împrejurimile.

Ne aflăm într-un uriaş amfiteatru format din culmea ce uneşte vârfurile Călimanul Cerbului şi Iezerul Călimanului spre est; Bradul Ciont, Reţitiş şi Pietricelul potopit de jnepeni, spre sud; Negoiul Românesc spre nord, sub noi şi în continuare, până departe spre Bistriţa, se întinde valea Negrei Şarului. Privesc la ce a mai rămas din Negoiul Românesc şi mă simt copleşit de revoltă. O minte criminală pusese să fie ucis un munte. Din coasta lui muşcaseră escavatoarele adunând sulful ieşit cu mii de ani în urmă din măruntaiele-i şi bună parte din trupul lui este aruncat în prăpăstiile din jur, bucată cu bucată, din vina unor pseudogeologi care calculaseră zăcământul de sulf exploatabil pe durata unui secol dar secolul lor nu a avut nici 14 ani. Au fost distruse Grotele Luanei dar apogeul crimei l-a constituit distrugerea Palatului de Ciocolată, unic în Europa.

„Stalactitele, stalagmitele, draperiile, perniţele depuse în planuri succesive şi crustele, movilele şi banchetele întâlnite în Palatul de Ciocolată sunt concreţiuni (concentraţii) datorate hidrolizei, acţiunii apei de infiltraţie, încarcate cu dioxid de carbon, care descompun mineralele de fier şi antrenează fierul în soluţii dicarbonatate, apoi, în anumite condiţii fizico-chimice, acesta se depune sub formă de concentraţii de limonit, formate din diferiţi hidroxizi în variate stadii de dezhidratare.” (Traian Naum, Emil Butnaru- Munţii Căliman, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1989, pag.35).

Din miile de mineri carefuseseră angajaţi la început au mai rămas doar câţiva care, executând dispoziţiile altor geologi se pare, umblă să descopere „cai morţi”. Păcat de mândreţea de munte, păcat de miliardele de lei prăpădite pe utilajele ce ruginesc în ploaie şi de blocurile din colonia care arată ca după un bombardament. Pe marginea uriaşei pâlnii săpată în munte văd o şosea ce urcă ocolind vârful ca un hogeag dărâmat al Negoiului Românesc. Iau din nou harta şi constat că şoseaua iese pe creastă, de aceea hotărăsc să coborâm în colonie, iar de acolo să prindem şoseaua. Fac provizie de apă de la un râu care curge prin apropiere, probabil unul din izvoarele Negrei Şarului, şi o luăm pe şosea în sus ocolind imensa groapă a exploătarii pe fundul căreia îşi dau sfârşitul, abandonate, escavatoare, tractoare, camioane de mare tonaj, buldozere şi alte utilaje al căror nume nu-l cunosc. Muntele ucis mă întristează şi-mi provoacă o durere aproape fizică. Din spate se iscă svon de motor şi hodorogeala de fierăraie, iar după a doua serpentină o maşină ne ajunge şi oprind lângă noi suntem invitaţi să urcăm.. Aflăm că autovehicolul duce la schimb minerii care vor pătrunde în măruntaiele pământului printr-o gură de mină aflată mai sus, aproape de creastă. Suntem informaţi că avem maşină de întoarcere la Vatra Dornei la ora 22.20, aşa că avem destul timp la dispoziţie. Un miner tinerel şi cam „şotios” încearcă să mă ia peste picior speriindu-mă cu poveşti despre urs dar nevăzându-mă impresionat se lasă pagubaş. Ajungem la gura de mină, coborâm, mulţumim şoferului pentru amabilitatea cu care ne scutise de mai bine de o oră de mers pe jos, ne continuăm drumul ocolind pe după vârf şi descoperim un traseu marcat cu punct roşu, bandă albastră şi bandă roşie care în câteva minute ne scoate sub Şaua Feţii. Vizibilitate avem doar spre N şi NV, spre valea Feţii şi Negoiul Unguresc, în rest perspectiva este închisă de culmi. Apelez din nou la hartă şi hotărâm să coborâm în Şaua Negoiului, aflată la vre-o 10-15minute de mers, iar de acolo să escaladăm Negoiul Unguresc pe al cărui vârf se zăreşte o construcţie sferică;o jumatate de minge de fotbal cu hexagoane albe şi roşii. Ajungem în şa, la o răscruce de poteci, iar indicatorul de aici mă informează că suntem pe „Drumul Mariei Tereza” veche potecă grănicerească de pe vremea când Transilvania era supusă imperiului austro-ungar.

Începem să urcăm, mai uşor la început, printre jnepeni, pe marginea circului glaciar de sub vârf, având în stânga perspectivă deschisă spre valea Negoiului, iar mai jos, pe coasta muntelui, se vede o stână pe care mi-o propun drept eventual adăpostcând la sfârşitul lui septembrie voi urca din nou aici să ascult boncăluitul cerbilor. Când poteca răzbate din desişul de jnepeni urcuşul se aspreşte, iar când ajungem la o lespede de piatră, mama şi fiica se aşează pentru odihnă, refuză apoi să meargă mai departe dar nu au nimic împotrivă să-mi continuu singur drumul până în vârf, ele rămânând să mă aştepte acolo.

Despovărat de greutatea rucsacului, având atârnate de gât doar binoclul şi aparatul de fotografiat, mă lansez zglobiu pe coasta abruptă acoperită la început cu un strat gros de grohotiş apoi cu lespezi mari de piatră desprinse în felii din trupul Negoiului Unguresc la a cărui cotă maximă, 2081 m., ajung în douăzeci de minute. Construcţia viu colorată care se vedea de jos se dovedeşte a fi un refugiu turistic confecţionat din elemente de fibră de sticlă. Mă cuprinde jalea când îl văd distrus de cine ştie ce neoameni cu mintea îngustă ce-şi manifestă primitivismul distrugând ce au făcut alţii. Îmi închipui cât au muncit cei care l-au construit cărând materialele cu spatele pentru că nu văd cum pot să ajungă până aici cu vre-o maşină sau animal de povară. Splendoarea din jur mă face să uit tot ce-i urât pe lume aşa că, cu binoclul la ochi, mă rotesc în jurul propriei-mi axe şi iată ce văd: din vârful pe care mă aflu se prelungeşte spre NV o muchie potrivit de largă ce coboară într-o înşeuare prelungă pentru a urca apoi în vârful Pietrosul Călimanului; departe, spre vest se zăresc alţi coloşi de piatră, iar spre sud se prelungeşte o altă muchie a Negoiului Unguresc pe care, undeva mai jos, se zăreşte o stâncă uriaşă având o siluetă tare curioasă; spre est coboară poteca pe care am venit şi pe care, undeva mai jos, se văd albind bluzele Antonellei şi Cecilieicare-mi fac semne cu mâna; peste Şaua Negoiului se vede, mai spre stânga, vârful ascuţit şi afumat al NegoiuluiRomânesc pe care se prelinge pecinginea oribilă a unei halde de steril, iar mai spre dreapta culmea prelungă a Pietricelului de care se pare că fusese legat cândva printr-o culme, acum distrusă de cine ştie ce cataclism; de la Pietricelul culmea se continuă spre est şi după ce trece de vârful Reţitiş, pe care se vede ridicându-se o construcţie, se orientează, făcând o curbă largă, spre nord trecând peste vârfurile Iezerul Călimanului şi Călimanul Cerbului; cu excepţia Pietricelului, care are coastele năclăite cu desiş de jnepeni, culmea este acoperită de păşune; toate aceste culmi şi vârfuri domină văi largi de râuri cu coastele împădurite; ici şi colo izbucnesc spre cer vâfuri golaşe, până departe spre valea Mureşului; spre nord se cască ulucul unui circ glaciar mai puţin spectaculos decât cele din Munţii Rodnei dar tocmai de aceea mai atrăgător prin blândeţea lui…parcă ar fi un tobogan pe care-şi rup pantalonaşii în fund, în timpul lunecuşului, copiii.

Fac fotografii apoi, pentru a nu pune la încercare răbdarea fetelor, mă lansez într-un coborâş care mă solicită mai mult decât urcuşul. Soarele se lasă uşurel spre asfinţit aşa că trebuie să ne orientăm spre colonia minieră de unde vom lua autobuzul. Studiez terenul cu binoclul şi stabilesc traseul; vom coborî în şaua Negoiului, vom urca până în şaua Fetei şi urmărind drumul vom merge spre capătul estic al Pietricelului de unde ne vom orienta spre blocuri. Luasem cu noi apă minerală de la izvorul„23 August” din Vatra Dornei şi din cauza acesteia Cecilia a început a avea straşnice arsuri la stomac. Nu aveam la noi nici un medicament, singurul leac la îndemână fiind un colţ de pâine uscată pe care s-o mănânce pentru a absorbi sucul gastric aflat în exces. Dar până la urmă leacul a venit de unde nici nu ne aşteptam. De după o cută de teren a apărut o turmă de oi pe care nu mai aveam cum s-o ocolim pentru că ne-au înconjurat câinii, unul mai impozant ca celălalt. Pentru a-i potoli, Cecilia le-a aruncat colţul de pâine, bucată cu bucată; câinii s-au îmblânzit, iar arsurile din stomac au dispărut în mod miraculos. Ciobanul se apropie de noi vorbind blând cu dulăii şi ne linişteşte spunând că nu sunt agresivi cu oamenii. Mai stăm la sfat cu el şi aflu că-i din judeţul Bistriţa Năsăud…că ne aflăm la punctul de întâlnire a trei judeţe: Bistriţa Năsăud, Suceava şi Harghita…că tradiţia este ca oile să coboare de pe munte pe 8 septembrie, de Sfânta Maria Mică

Pe hartă mai figurează un vârf, Nicovala, pe care însă nu-l pot identifica, neieşindu-mi la numărătoare; mă gândesc că, poate, datorită asemănării formei Pietricelei cu o nicovalăare doua denumiri şi să fie trecut pe hartă, în mod eronat, ca două vârfuri distincte. Îl întreb pe cioban, arătând spre coasta îmbrăcată în jnepeni.

-Acesta-i vârful Nicovala?

- Apoi domnule, îmi răspunde, nu ştiu cum îi zâceţi dumneavoastră pe domneşte da’ noi îi zâcem Pietricele. Îmi dau seama că dacă aş fi privit mai cu atenţie nici nu ar fi trebuit să cer lămuriri … printre tufele de jnepeni se vede un stat compact de grohotiş întinzându-se până sus pe vârf, încât Pietriceaua pare literalmente o movilă de pietricele. Cu urări de bine şi sănătate ne despărţim de ciobanul năsăudean, de mioarele şi dulăii lui, urcăm scurt prin dreapta vârfului şi apoi ajungem la creasta principală. Facem încă unscurt popas pentru ca, printr-un tur de orizont, să ne fixăm pe retină imaginile mirifice din jur, apoi prinzând undrum părăginit ce coboară direct în vale spre colonia minerilor ne pomenim, surprinşi, chiar lângă cabana cu aspect de casă părăsită. Îmi dau seama că venisem pe continuarea drumului ce urca de la capătul autobuzului dar din cauza vegetaţiei abundente, şi pentru că nu fusese folosit de mult, nu-l descoperisem. Mai zăbovim un pic pe platoul de aici îmbăindu-ne în tăcere, apoi coborâm în colonia minieră unde ajungem odată cu seara.

Ne aşezăm pe un bolovan şi, apăsaţi de tristetea împrejurimilor cu aspect de oraş părăsit, începem să aşteptăm autobuzul care să ne ducă la Vatra Dornei. De la geamul unei clădiri, singura care nu era marcată de sentimentul părăsirii, o femeie discută cu cineva. La propunerea Ceciliei, mă îndrept spre ea pentru a o întreba la ce oră soseşte autobuzul. Aflu că la ora 22.30 şi va pleca la 23.00 Mai avem, aşadar, de aşteptat încă vre-o trei ore şi ceva. Cum odată cu înserarea, de pe munte se lasa un aer rece care ne violentează trupurile, cerem îngăduinţa să pătrundem la adăpost. Femeia se scuză că nu i-a venit ei mai întâi ideea aceasta şi ne invită să intrăm. Pătrundem în interiorul unei bucătării spaţioase unde se pregăteşte mâncare pentru cantina minerilor. Femeia, care este bucătăreasa, ne spune că se pregateşte masa doar pentru vre-o trei sute de mineri faţă de cei mai bine de trei mii câţi erau cu vre-o patrusprezece ani în urmă. Înăuntru pluteşte o căldură plăcută şi limbile ni se dezleagă. Aflu de la foarte volubila bucătăreasă o mulţime de lucruri despre Căliman, despre oamenii locului, despre viaţa ei personală şi, cu toată împotrivirea noastră, ne serveşte o masă caldă.

Pe munte se văd mişcându-se luminiţe; ni se spune că sunt minerii care ies din galerii şi coboară pentrua aştepta autobuzul care să-i ducă acasă; la ora 23.00 acesta se pune în mişcare şi ne duce, într-o oră, la Vatra Dornei. Oboseala, căldura plăcută şi legănatul autobuzului ne adoarme ca pe nişte prunci de ne trezim doar la autogară şi suntem nevoiţi să facem o bucată de drum pe jos pentru a ne întoarce la prietenul meu, Costică Adam pe care, puţin după miezul nopţii, îl trezim pentru a ne deschide uşa să intrăm în casă.

3. Miercuri.

Ultima zi. Ne sculăm şi o găsim pe Catinca aşteptându-ne cu micul dejun pregătit. Prea amabila soţie a prietenului meu, nedezminţind ospitalitatea bucovinenilor, în loc să se culce după tura de serviciu de noapte, a făcut cumpărăturile de la piaţă, a pregătit masa şi a aşteptat să ne sculăm pentru a ne servi. Ieşim în oraş cu intenţia de a mai hoinări puţin. Pe stradă ne întâlnim cu Costică; se învoise de la serviciu pentru a petrece ziua împreună. Ca s-o lăsăm pe Catinca să se odihnească îl întoarcem din drum şi ne oprim la „Casa Dorneană” la o sticlă de vin şi la depănat amintiri din copilărie. După amiază ne luăm rămas bun de la gazdele noastre şi ne îndreptăm spre gară nu mai înainte de a trece prin parcul staţiunii unde avem stabilită o întâlnire cu familia Şoitu pentru a ne povesti aventurile. Ne luăm apoi rămas bun (ei urmează să mai rămână câteva zile) şi conduşi de Costică mergem la gară.

 

------------------------------

---------               ---------

---------               ---------

Autor: Constantin Asandei
Înscris de: Constantin Asandei
Vizualizări: 7972, Ultima actualizare: Marţi, 17 Iun 2008



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii CALIMAN  
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii