Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Știrile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - OFRANDE ABEONEI-XVII Am nimerit în paradis.

Bookmark and Share

OFRANDE ABEONEI-XVII Am nimerit în paradis.

OFRANDE ABEONEI-XVII-

Am nimerit în paradis.

(Munții Rodnei, 19-21 februarie 1990)

Mai devreme decât îndrăznisem să sper, încep ascensiunile montane de anul acesta.

Așa cum stabilisem cu Grigori-senior, urmează sa merg la Borșa pentru a lua a doua „tranșă“ de cartofi. Din decembrie anul trecut, când am făcut ultimul drum la Borșa, și până acum, în istoria țării, în viața romanilor, s-au produs mutații radicale trecându-se de la întunecata „epoca de aur“ la epoca democratiei. Aprovizionarea cu alimente a Iașiului s-a ameliorat oarecum dar cum, spre norocul meu, cartofii sunt plătiți trebuie să merg să-i iau. Spun spre norocul meu pentru că nu-mi arde mie de cartofi, cât mă răscolește dorul de munte.

Așadar, în zi de marți, 18 februarie 1990, în faptul serii, cu schiurile în spinare, urc în acceleratul ce pleacă spre Timișoara și apuc calea muntelui într-un prim voiaj, voiaj care sper să fie un preludiu la celelalte cinci pe care le-am programat pentru anul acesta. Fără peripeții deosebite, mai mult dormind obosit fiind după o tură de serviciu de noapte, datorită emoțiilor provocate de gândul la viitoarea întâlnire cu muntele nu mă odihnisem deloc în timpul zilei, iată-mă ajuns la Salva unde urmează să aștept trei ore trenul care mă va duce spre Maramureș. La început sunt puțini călători în sala de așteptare și cum somnul îmi trecuse, iar liniștea mă îndeamnă la lectură, scot „Don Juan“de Nicolae Breban și mă las furat de paginile cărții. După untimp, ridicând ochii, văd că sala de așteptare a devenit mult mai animată, iar o parte a celor din jurul meu îmi admirau schiurile. Intru în vorbă cu ei răspunzându-le la întrebarea cu privire la ținta călătoriei mele. Grupul din jur se mărește treptat și, firește, începem a discuta subiectul arzător care frământă populația României din 22 decembrie 1989 încoace, politica. Sunt curios pe de o parte să aflu opțiunea oamenilor către un partid sau altul precum și părerea acestora în marea lor majoritate cei din jurul meu sunt oameni de la țară – asupra proprietății pământului. În prima problemă mă lămuresc repede; cei mai mulți sunt alături de F. S. N. și Ion Iliescu neagreând în nici un fel partidele istorice, sau fără nici o istorie; în mod deosebit au „undinte“ împotriva P. N.Ț. și P. N. L. blagoslovindu-l cu fel de fel de invective pe liderul țărănist Corneliu Coposu. Cât despre redobândirea pământului nu se arată prea entuziasmați percepând notiunea de privatizare, poate, ca pe un C. A P. cu ... „față umană“. Mai fac cunoștință cu două persoane de la Timișoara care îmi povestesc grozăviile întâmplate acolo în perioada 16-22 decembrie. De neînchipuit cum oamenii pot avea un comportament atât de feroce. Luându-ne cu vorba nici nu ne dăm seama când trece timpul și doar difuzorul care anunță sosirea trenuluice vine de la București și merge la Sighetul Marmației ne face să privim la ceas.

Urc în trenul care este destul de plin și găsesc loc într-un compartiment unde mai sunt două familii (trei bărbați și două femei) care vorbesc într-o limbă străină, nu țigănește cum par a fi ci mai curând ungurește; în fața mea se află un om care stă retras pe un colț de banchetă, speriat parcă. Intru în vorbă cu el și aflu că avem același drum, spre Borșa. Ceilalți ocupanți ai compartimentului vorbesc deranjant de tare, iar în focul discuției unul scoate o țigară. Îi atrag iritat atenția că în compartiment nu se fumează; se scuză și iese pe culuar împreună cu ceilalți doi. În urma lor femeile încep să sporovăiască pe ungurește. Îi studiez pe sub sprâncene și cu toate că îmbrăcămintea nu e țigănească ceva ma face să bănuiesc că sunt membri ai acestei nații. Unul din bărbați, cel care scosese țigara, este chiar îmbrăcat elegant, în haine de oraș. După ce-și termină de fumat țigara (între timp își aprinseseră și ceilalți doi câte una) se reîntorc în compartiment. Cel îmbrăcat orășenește se adresează cu voce aspră celor femeilor spunându-le ceva în aceeași limbă străină. Ca prin farmec, în compartiment începe să se vorbească românește. Unul mai în vârstă scoate dintr-o traistă, țesută frumos, o sticlă ce conține un lichid gălbui și încep să cinstească. Cel îmbrăcat ca la oraș, după ce trage o dușcă mi-o întinde și mie. Dau să-l refuz dar înainte de a scoate vre-un sunet mi se adresează:

- Domnule, nu te teme pentru că nu-i otravă! Ai văzut că am băut și noi. Mie mi se spune „Poetul de la Nimigea“, iar în sticlă este țuică de prună învechită în butoi de dud; și-mi povestește tradiția de pe la ei, cum la nașterea unui copil se pune țuică în butoi nou de dud și se îngroapă în pământ urmând a fi dezgropat la nunta aceluia –în cazul de față„vinovata“ este una din cele două femei, o tânără ce tocmai împlinise 18 ani.Șterge gâtul sticlei cu podul palmei și mi-o întinde din nou. De data aceasta nu mai refuz și ducând recipientul spre gură simt în nări un miros deosebit apoi, imediat, simt pe gât arsura tăriei alcoolului care-mi ridică lacrimi în ochi. Aroma este foarte plăcută și parcă o simt răspândindu-mi-se în tot corpul odată cu tăria care se duce direct în sânge, ocolind parcă stomacul. Îi mulțumesc înapoindu-i sticla pe care, după ce o ia, o întinde și celuilalt român dar acesta refuză. Nu insistă și se întoarce din nou spre mine.

- Iertați-mă că vă întreb, dar văzând bagajele îmi închipui că vă duceți să schiați. Unde mergeți?

Îi răspund că merg la Borșa, la prieteni, unde voi petrece câteva zile. Discuția se leagă, sticla umblă din mână în mână și, încet-încet, ne împrietenim. Doar cel ce-mi va fi tovarăș de drum până la capătstă ghemuit, speriat parcă, pe colțul lui de banchetă. Aflu astfel de la „Poetul din Nimigea“ că sunt țigani unguri, că sunt din localitatea Nimigea Ungurească aflată în apropiere de Salva, un sat locuit numai de țigani, că limba ce-o vorbesc nu este nici maghiară dar nici limba vorbită de ceilalți țigani. Cultura de care dă dovadă este putin obișnuită la cei din neamul lui. Mă mulțumesc să constat fără a-l întreba ce studii are. Îmi recită versuri din poeți români precum și unele despre care spune că sunt ale lui. Eu îi povestesc despre locurile pe unde am umblat, despre oamenii pe care i-am cunoscut. Aflând că unul din obiectivele mele viitoare este Țibleșul îmi propunesă-l atac dinspre valea Someșului și să trec pe la ei prin Nimigea. Intuind ce aș vrea să-i spun menționează că țiganii din satul lui sunt oameni civilizați și nu am de ce să mă tem. Iar faptul că voi întreba unde locuiește „Poetul din Nimigea“ va fi ca o parolă care-mi va deschide ușile caselor și inimile oamenilor. Cu glas tare îi promit dar în gândul meu... . Discuția cu noile mele cunoștințe mă captivează într-atât că drumul până la Vișeu mi se pare extrem de scurtși uit să mai admir de la fereastra compartimentului peisajul încărcat de zăpadă prin care aleargă trenul.

Cobor în stație la Vișeu împreună cu cetățeanul care merge la Borșa – noii mei prieteni merg mai departe, la Sighetul Marmației. Văzându-se pe peron, tovarășul meu de drum răsuflă ușurat și prinzând glas mă privește cu admirație spunând, spre marea-mi uluire.

- Domnule, mare curaj mai ai! Cum nu ți-a fost frică să bei și să stai de vorbă cu țiganii? Dacă te tăiau cu cuțitele? Până să-mi revină graiul să-i pot răspunde a trecut ceva timp așa că am lăsat-o baltă.

La Borșa mă întâmpină un timp foarte rece, cu cerul înnorat munții zărindu-se doar din când în când printre fuioarele norilor. Ajung la familia Danci unde sunt primit cu mare amabilitate. Aflu că băiatul lor, pe care, bineînțeles, îl cheamă ca pe tatăl său – de aceea îi voi spune Dumitru junior – a venit acasă, terminându-și stagiul militar și acum este la serviciu. Mă bucur auzind această veste și cum știu că este schior de performanță îmi propun să-i fac o invitație pe pârtia de la complexul turistic să-mi dea lecții de schi. Până la sosirea juniorului de la serviciu mă hotărăsc să-i fac o vizită lui Grigori-senior. Îl găsesc acasă numai pe Niculiță „cel cuminte ca o fată“, apoi vin Nița și Viorica. Manifestările de prietenie și ospitalitate mă copleșesc și doar cu mare greutate, numai în urma promisiunii că pe seară, după ce voi fi venit de la schiat, le voi mai face o vizită. Mă întorc la Dumitru-senior unde-l cunosc, în sfârșit, pe... Dumitru-junior. Acesta este un băiatscund destaturădarsportul i-a construit un corp musculos, la dantură se văd reparații (poate în urma vre-unei căzături la schi), este volubil și-mi povestește o mulțime de întâmplări hazlii. Se prinde să-mi fie profesor de schi.

Cu mare întârziere, din cauza autobuzului, ajungem la complexul turistic. Între timp plafonul de nori se ridicase așa că tot drumul nu mi-am putut dezlipi ochii de la coastele înzăpezite ale vârfului Puzdrele. La complex telescaunul nu mai funcționează; personalul care-l deservește, vre-o patru inși cu nasul roșu, vorbesc parcă turcește și sunt aman „clătinați“ de multele grade de pe scala … alcoolmetrului. Urcăm pe jos cam până pe la jumătatea pârtiei de sub telescaun. Îmi cumpărasem schiurile iarna trecută, cu banii care ar fi trebuit să-i cheltuiesc pe țigări, precum și echipamentul necesar, adică costum de schi și bocanci (pentru clăpari nu-mi fusese suficientă suma economisită). Pe puțina zăpadă care s-a pus pe dealurile Iașiului am învățat numai să... cad, lecția de schi constituind-o doar un pasaj citit în „Accidentul“ lui Mihai Sebastian unde unul din eroii cărții îl învață pe celălalt să schieze, iar practica o făcusem în cele câteva zile petrecute cu Cecilia pe Rarău. Mă așteptam la niște explicații mai ample de la Dumitru-junior dar acesta, după ce mă întreabă dacă știu să-mi pun schiurile, mă îndeamnă să-l privesc cu atenție și să fac întocmai ca el, după care-și dă drumul și dispare într-un nor de zăpadă pe panta foarte înclinată a pârtiei. Când mă uit în vale mă apucă amețeala dar ambiția mea de bărbat mă face să ignor teama și-mi dau drumul; vre-o patru-cinci metri pe schiuri și vre-o sută de metri pe brânci (hei, dacă s-ar fi inventat schiuri și pentru mâini aș fi fost as!!!). Scârbit de nesupunerea schiurilor care de fiecare dată când reușesc să mă ridic mă trântesc la pământ cu dușmănia unui cal năravaș, le iau la spinare și cobor la fel cum urcasem. Îl găsesc pe Dumitru-junior discutând cu cei cu nasul roșu de la telescaun. Îl anunț că am renunțat la gândurile sinucigașe și-l invit la unul din restaurantele stațiunii. Mergem la cel al noului hotel, Stibina, căruia i se făcuse inaugurarea la revelion. Aici, prin bunăvoința Leanei, amica de inimă a celuilalt Dumitru, fiul Savetei (Doamne, greu e să scriu despre prietenii mei din Borșa pe care, în marea lor majoritate îi cheamă Grigori sau Dumitru, Danci sau Mihali!), suntem serviți cu un minunat vin de Murfatlar și cu o cafea naturală cum demult nu am mai băut.

Ne întoarcem la Borșa după lăsarea serii. Stau cu Dumitru-seniorla un pahar de palincă, cu ochii căscați la televizor unde vedem, culme a democrației, un ministru de interne și unul al apărării, ditamai generalii, luați la întrebări, sub privirea larg zâmbitoare a ultimului de pe o lista întocmită la repezeală, pe genunchi poate, în focul „revoluției“ – pe numele lui Ion Iliescu – de minerii din Valea Jiului și remarc pe unul mai arțăgos dintre ei pe care-l cheamă Miron Cozma.

Marți.

Îmi este foarte cald și de aceea dorm cu intermitențe toată noaptea. M-am obisnuit cu cele 6-7 grade din apartamentul de la Iași și căldura mă deranjează. De pe la ora 6, 30 nu mai pot dormi deloc și cum în casă este liniște stau în pat și-mi fac planuri cum să-mi petrec ziua. Mă hotărăsc să plec cât mai dimineață spre complexul turistic și să stau toată ziua cu schiurile pe zăpadă. Bătrâna, mama lui Dumitru-senior, a fost prima care a dat deșteptarea. Întâi i-am auzit vorbind, apoi în camera alăturată s-a aprins lumina. Imediat am fost în picioare și după un mic dejun mâncat în fugă, mai mult forțat de Dorina, îmi iau schiurile și plec la drum. Și aici, ca și la Iași, mă urmărește același ghinion în privința mijloacelor de transport în comun; ajungîn stație imediat ce autobuzul trecuse astfel că aștept vre-o trei sferturi de oră până prind o ocazie. Am ajuns la complex și sunt informat că telescaunul funcționează doar de la ora 10.00. Timp am suficient la dispoziție așa că mă oploșesc la barul hotelului Stibina unde simt în nări o aromă înnebunitoare de cafea. Comand o ceașcă și între timp frunzăresc cu lăcomie niște ziare împrumutate de la un cetățean. În jur lume multă care discută „în draci“ politică. Se pomenește cu admirație de Miron Cozma și minerii lui care fac nu știu ce fapte de vitejie la București punând lucrurile la punct. La zece fără unsfert merg la telescaun dar abia începuse să-i facă revizia așa că mai aștept încă vre-o oră. Soarele se ridică pe cer și înfierbântă ca în miezul verii În sfârșit iată-mă urcat în telescaun având ca vecin un băiat din Bacău aflat în stațiune. Până să ajungem sus ne împrietenim. Pe măsură ce urc, priveliștea se deschide spre depărtări și datorită clarității excepționale a atmosferei, pe care n-am mai întâlnit-o până acum, pot vedea în amănunt versantul estic al Munților Maramureșului pe care-i am în spate, iar peste ei, departe în stânga, se ițește Bâtca Tătărcii din Obcina Mestecănișului. Priveliștea încântătoare a culmii Dealului Negru și a Cornedeii mă ispitesc pentru o viitoare călătorie. În dreapta am plaiul puternic înclinat al Feței Meselor, din munții Rodnei, dominat din spate de vârful svelt, sclipind argintiu în soare, alPuzdrelor. Recunoscând toate acestea i le arăt tovarășului meu de scaun care privește și el copleșit de frumusețea ce ni se arată ochilor. Când depășim ultima culme și ajungem pe micul platou de sub Știol, acolo unde este și capătul superior al telescaunului, hotărârea mea este luată; pentru a nu mă afla în centrul atenției cu stângăciile mele de schior începător (mai bine zis căzător avansat pentru că schior încă nu sunt) stârnind hazul tuturor voi merge în spatele culmii Știolului unde nu voi stârni cu tumbele mele ilaritate decât poate vre-unui Moș Martin ieșit să-și încălzească ciolanele la soare. Venit din urmă, ni se mai alătură un tânăr, o cunoștință tot din Bacău a proaspătului meu amic. Le propun varianta la care m-am gândit și sunt de acord să-mi țină tovărășie. Așadar o luăm în sus orientându-ne după o urmă proaspătă de schiuri. Tragem din greu privind cu jind la linia inactivă a teleschiului pe sub care ne croim drum. Nu mergem mult când deasupra capului nostru se pune în mișcare, huruind, cablul care duce schiorii în deal și, minune, o voce din urmă ne invită să ne agățăm de unul din bețele atârnânde ce trec pe lângă noi. Nu aștept a doua invitație; îmi pun la repezeală schiurile și iau între picioare primul băț ce mă ajunge din urmă. După câteva poticneli mă redresez și mă las, cu încântare, tras la deal. La roata cea mare din capătul de sus mai fac câțiva pași până pe culme și rămân fără grai, copleșit de frumusețea de rai ce se deschide înaintea ochilor mei. În față am Poiana Știol ce coboară în pantă lină spre ESE până la bănuita Bistriță Aurie dincolo de care, pe Piciorul Dancului, se văd risipite vre-o cinci stâne, pustii acum. Spre vest se deschide valea adâncă a Pârâului Cailor, pe unde urcasem cu vre-o două luni și jumătate în urmă, cu Zănoaga Cimpoieșului în pragul superiorde unde se iscă firul apei ce se prăbușește în pragul inferior formând Cascada Cailor ce se vede înghețată. Spre est, orientată de la nord către sud, se vede valea la care, izvodită din pieptul Gargalăului, sapă cu sârg Bistrița Aurie tăindu-și cale printre muchia Zănoagei Cimpoieșului și culmea Știolului, din stânga, și Piciorul Dancului în dreapta. Și toate acestea acoperite de mantia de nea ce sclipește în miriade de steluțe care desfac lumina soarelui într-o infinitate de minuscule cioburi ale unui curcubeu sfărâmat. Privim tăcuți, eu și tovarășii mei uitați, și simt cum ceva începe să-mi clocotească în suflet răscolindu-mă, atrăgându-mă cu puterea dragostei de adolescent; un irezistibil imbold de a porni spre locul unde cerul îmbrățișează culmea muntelui mă cuprinde fără să-i pot rezista. Cobor pe pământ și văd că în timpul absenței ni se alăturase un al patrulea tovarăș. Aflu că-i din orașul Bistrița și este student la Timișoara. Semnalul de plecare îl dă studentul care se lasă să lunece pe schiuri, ușor, spre Șaua Știol. Îi conving pe tinerii mei băcăuani că merită să sacrifice masa de prânz (sunt la odihnă, cu bilet, în stațiune) pentru a vedea ceea ce „El“ îți oferă doar o singură dată în viață.

Ne lăsăm în voia schiurilor care alunecă lin în vale pe panta dulce până la poteca ce o simt ascunsă sub zăpadă. Ne deplasăm în imensitatea albă și nu peste mult timp am dovada simțului meu de orientare când dau peste un stâlp de marcaj (purtătore de bandă albastră) al traseului ce duce spre Șaua Gargalău. Tragem un pic mai tare să-l ajungem pe student pentru a ne continua drumul împreună. Iau ca reper un alt stâlp de marcaj, pe care-l descopăr cercetând cu binoclul, departe, unde începe zănoaga de la lacul Izvorul Bistriței. Soarele încălzește destul de tare încât începem să ne scoatem hainele de pe noi rămânând numai în cămașă; studentul chiar se lasă gol până la jumătate. Zăpada începe să se înmoaie și lipindu-se de schiuri mă ajută la urcuș împiedicându-le să alunece înapoi. Urcăm pe sub muchia care desparte Zănoaga Gargalău de cea a Cimpoeșului și ne oprim des pentru a privi împrejurimile dominate de creasta principală a Munților Rodnei, având ca punct de atracție vârful Gargalău spre care privind, refac din memorie drumul de acum doi ani, când am avut primul meu contact cu Munții Rodnei, urmăresc cu binoclul locul unde poteca se strecoară coborând de pe vârf printr-un horn la al cărui capăt inferior se ramifică; o parte se orientează spre fundul Zănoagei Gargalău trecând pe lângă lacul Izvorul Bistriței, iar cealaltă parte urmează spre vest o muchie îngustă de pe care se deschid priveliști splendide de o parte și de alta a crestei. Atunci optasem pentru a doua variantă nedându-mi seama că ratez întîlnirea ce mi-o propusesem cu lacul de unde se naște Bistrița. Cele două poteci se reunesc în Șaua Gargalău.

Cu simțurile „excitate“ de atâta frumusețe urc coasta urmat de tovarășii mei, iar jnepenii acoperiți complet de zăpadă, peste care călcăm, ne joacă feste; facem mare haz atunci când vre-unul dintre noi căutând sprijin în băț nimerește cu acesta în vre-un gol dintre arbuști, neumplut cu zăpadă, se pomenește lungit pe burtă. Urcăm din greu dar cine mai are timp să se plâmgă de oboseala? Cu sufletul fremătând de euforia stârnită de frumusețe urcăm...urcăm...și pe măsură ce urcăm în fața ochilor ni se deschide, în toată splendoarea ei, Zănoaga Gargalău, înecată în zăpadă, strașnic păzită de vârful cu același nume (2159 m.) prelungit spre dreapta de o muchie, ca un zid de cetate, care se termină în Șaua Gargalău, punct de întâlnire al traseului de creastă cu cele care vin de pe văile Anieșului și Bistriței Aurii.

Și culmea, pentru a treia oară ratez întâlnirea cu lacul Izvorul Bistriței ascuns de data asta sub o mantie groasă de nea. Dorința de a bea apă din locul de naștere al Bistriței este determinată de două cauze: pe de o parte stabilirea unei performanțe, pe de alta setea strașnică ce mă chinuie și pe care nu o pot domoli doar cu zăpadă. Apelez mereu la hartă și busolă, dar mai mult la memorie, și stabilesc locul ... aici trebuie să fie! Îmi scot schiurile, pășesc cu atenție prin zăpada în care mă scufund mult deasupra genunchilor și... da! Aici e lacul Izvorul Bistriței; dovada de necontestat o am în bocancii care se umplu ochi cu... bistriță. Mă retrag acolo unde bănuiesc ca ar fi malul lacului și ne pregătim de popas. Trebuie să ajungem la apă pentru că o sete aprigă ne chinuie. Îmi iau schiurile în picioare pentru a nu mă mai scufunda din nou și pășesc ușor bătătorind zăpada până ajung în preajma locului unde luasem apă în bocanci, fac o copcă adâncă în zăpadă și din căușul pumnilor îmi potolesc setea cu apa vie a muntelui. Tovarășii mei mă imită apoi, cu forțele refăcute, începem să urcăm în serpentine largi, pentru a ne mai cruța de efort, coasta abruptă spre șaua Gargalău. Studentul lansează propunerea să mergem la cabana Puzdrele dar mă abțin de a hotărî ceva până ce nu voi fi ajuns în dungă să văd cum se prezintă traseul. După aproape o oră de urcuș ajungem pe muchie, la aproximativ 500m de la șa spre vârf.

Mă opresc cu sfială crezându-mă un intrus în paradis. Nu găsesc cuvintele care să exprime ce simt; orice exclamație aș scoate nu ar oglindi nici pe departe emoția puternică de care sunt cuprins în fața spectacolului grandios al muntelui. Claritatea atmosferei este de nedescris făcând să dispară noțiunea de distanță; am impresia că de-aș întinde mâna aș putea pune degetul pe Bistriciorul Călimanului, care se află cale de vre-o două zile de mers pe jos, ce domină maiestuos zarea. Regretând că nu am la mine aparatul de fotografiat pun binoclul la ochi și mă adap cu sete din imagini.

În urmă, spre NNE, se întinde Valea Bistriței Aurii pe care se zăresc, până departe, urmele lăsate de noi, singurele semne a prezenței omenești; în plan îndepărtat, sclipind în soare, se profilează Pasul Prislop și culmea Munților Maramureșului; spre răsărit poteca principală de creastă se opintește urcând pe vârful Gargalău de unde, făcând un ușor arc de cerc spre dreapta, ocolește pe sub vârfurile Clăii (2121 m.) dispărând apoi prin nordul vârfului Omu (2134 m.) care închide perspectiva spre zona înaltă a crestei ce culminează cu Ineul; mă rotesc cu fața spre sudsă văd cum, după ce-și culege apele de la picioarele Gargalăului, Anieșul se grăbește la întâlnirea cu Someșul Mare, tăindu-și cale printre Coasta Tăului și culmea Bârladelor; departe, dincolo de gura văii, împărățind peste un popor de munți împăduriți, se ridică semețul vârf al Heniului Mare din Munții Bârgăului purtând în creștet, semn de noblețe, o imensă antenă; mai departe, dominând alte culmi mai mărunte ale Bârgăului, închizând zarea, se desfășoară succesiunea de vârfuri ale Călimanului; spre vest se continuă poteca de culme ce se desfășoară în linie dreaptă pe sub culmea Muntelui Cailor până în șaua Galațului de unde, după ce-și trimite o variantă spre cabana Puzdrele, urcă voinicește la cei 2048 m. ai vârfului Galațului. Poteca se vede acoperită de un strat gros de zăpadă lucru ce mă determină să nu mă hazardezla un drum spre cabana Puzdrele bănuind că vom fi nevoiți să rămânem peste noapte acolo stârnind astfel îngrijorarea prietenilor mei din Borșa. Departe, deasupra unui plafon de nori, se văd, impozante, vârfurile Rebra și Pietrosul Rodnei.

Ceasul care arată ora 14.00 îmi atrage atenția că este timpul să mă întorc la Borșa.Fără a mă fi săturat de frumusețea peisajului mă rup din vrajă și-mi dau drumul, pe cale întoarsă, tăind pieziș coasta muntelui, îndulcind pe cât se poate panta și prelungind plăcerea alunecării pe schiuri. Ajung până în fundul căldării glaciare fără a executa vre-un plonjon inoportun. În continuare, unneașteptat calvar stoarce valuri de transpirație deshidratându-mă; dincolo de umbra muntelui soarele muiase zăpada, iar aceasta nu are altceva mai bun de făcut decât să se lipească de schiurile mele mărindu-le greutatea cu câteva kilograme și împiedicându-le să alunece. Le scot din picioare dar, după ce mă scufund de câteva ori în zăpadă până la brâu, le pun la loc. Și așa mă chinuiesc până la muchia Știolului, la teleschi, unde ajung frânt de oboseală; și în jur nici zare de urs... cu care să-mi potolesc foamea de care sunt cuprins. Mă opresc să-mi trag sufletul, precum și să-mi las tovarășii s-o ia înainte. Egoismul ce mă caracterizează mă îmboldește să-i lipsesc de farmecul salturilor mele spectaculoase determinate de tehnica cu totul specială cu care schiez. După ce aceștiadispar din vedere, măsor din ochi poiana largă de vre-o două sute de metri și lungă de mai bine de un kilometru, cu o pantă foarte accentuată și mă lansez, întâi spre stânga, la marginea pădurii reușesc să fac virajul către dreapta dar când să ajung la marginea cealaltă a poienii nu mai reușesc, drept care mă arunc cu fața la pământ, ca musulmanul la rugăciune mulțumindu-i lui Allah că am descoperit cea mai sigură metodă de a mă opri din schiat (cristiane?!...plug?!... vax !!!) apoi, după ca mă ridic tai din nou poiana către stângarepetând figura cu opritul când ajung din nou la pădure; și tot așa până ajung jos. Privesc mândru înapoi la urma lăsată de mine prin zăpadă, un zig-zag artistic marcat de locurile de întoarcere cu adevărate cratere în zăpadă.

Răsuflu ușurat deoarece la urcare luasem, pentru telescaun, bilet dus-întors așa că sunt salvat de a parcurge pe schiuri porțiunea de pârtie „pentru sinucigași“, cea de sub telescaun, de asproximativ doi kilometri lungime și o diferență de nivel de 400 m.. Mă mănâncă limba și mai stau la discuție cu un bărbos ce supraveghează, de la capătul superior, funcționarea telescaunului și, cum este la modă acum, despre ce altceva putem discuta decât despre politică? Și, bineînțeles, sunt întrebat pe cine voi vota la viitoarele alegeri pentru președinția României. Am nefericita inspirație, neținând cont de diferența opțiunilor politice pe care o sesizasem între noi, să fiu sincer și să spuncă voi vota cu Ion Iliescu. Văd cum un nor se lasă pe fața lui și, privindu-mă pe sub sprâncene, învârte nervos o mică manivelă apoi ridicând receptorul unui telefon comunică să se oprească telescaunul pentru că nu mai este nimeni de coborât. Imediat huruitul cablului purtător de bănci încetează, iar bărbosul își pune schiurile și dispare ca o nălucă pe pârtie. Acum, toate ca toate, dar ar fi fost de râsul lumii să cobor cu schiurile în spinare pe lângă cele câteva persoane care se văd delectându-se cu alunecarea pe zăpadă. În consecință mai zăbovesc vre-o jumătate de oră până ce pârtia rămâne pustie și abia după aceea îmi pun schiurile hotărând să aplic schema de mai înainte, când coborâsem de pe culmea Știol către la capătul telescaunului. Până jos așa de mult mă obișnuisem cu bușelile încât după ce mi-am scos schiurile tot la zece pași îmi venea să mă trântesc în zăpadă.

Merg să-mi înec amarul și să-mi potolesc foamea la restaurantul hotelului Cascada. Mă așez la o masă, comand ospătarei o friptură, două sticle de bere și o cafea după care mă pun pe așteptat. Timpul trece... trece... ospătara umblă încoace și încolo pe lângă mine ignorându-mă. Să mai treacă timpul intru în vorbă cu un... surdo-mut care-mi ceruse permisiuneasă se așeze la masa ce-o ocupasem eu. Văzând cum se fâțâie ospătara fără a ne lua în seamă și... auzind că deja făcusem comandă se înfurie, așa cum numai un mut se poate înfuria, și pleacă val-vârtej după ea. Ce i-o fi „spus“ nu știu dar în cel mai scurt timp tot ce comandasem era pus pe masă sub supravegherea atentă a tăcutului meu protector. Și apoi să nu zici că... tăcerea-i de aur ?!

Destul de târziu ajung la Borșa găsindu-l pe Dumitru-senior îngrijorat de întârzierea mea. Las schiurile, îmi schimb îmbrăcămintea și plec să-i fac o vizită lui Grigori-senior, iar de aici, la invitația „mătușii“ Leontina, urc pe Pietroasa până la locul numit Gârlea, tocmai sus, sub Pietrosul Rodnei unde îl cunosc pe Gavrilă Mihali, soțul ei. Gavrilă este un bărbat cam la treizeci de ani, suplu, cu un lat de palmă mai înalt decât mine, ochii albaștri-verzui, părul blond închis (mai mult șaten), iar sub nas poartă o mustață lungă cu vârfurile în jos. Se manifestă foarte prietenos și în scurt timp îmi devine deosebit de drag. Nu stau prea mult, decât atât cât să bem vre-o două păhăruțe de țuică. Mă încântă locuința lor, o casă tip vilă, cu etaj, care încă nu este terminată. Dar, mai ales, mă încântă splendidul peisaj în care este amplasată casa, sub fruntea Pietrosului, iar râul Pietroasa trece chiar prin curtea lor.

Miercuri.

Astăzi ia sfârșit scurta mea escapadă la munte. Îmi dau jos barbala cișmeaua din curte, cu ochii la Zănoaga Iezerului și la vârful Pietrosul care se văd splendide în claritatea excepțională a aerului dimineții. Mai fac o scurtă incursiune la complexul comercial din centru de unde cumpăr câteva articole care nu prea se găsesc pe la Iași apoi, condus de Maria, Nița și Niculiță, merg la gară. Aici am surpriza de a reîntâlni pe studentul din Bistrița care îmi dă o mână de ajutor la Vișeu și Salva la bagajele-mi nu prea ușoare. Deasemenea îl cunosc și pe un verișor de-al Mariei care lucrează la Arad și care fusese în concediu la Borșa.

De la Salva, din acceleratul care mă duce acasă, privesc pe fereastră spectacolul munților timp de mai bine de patru ore până ce, la Gura Humorului, îmi iau rămas bun de la ei și mă retrag într-un colț al compartimentului să trag un somn până la Iași.

------------------------------
-----------         -----------
-----------         -----------

Autor: Constantin Asandei
Înscris de: Constantin Asandei
Vizualizări: 5782, Ultima actualizare: Duminică, 21 Sep 2008



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii RODNEI  
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii