OFRANDE ABEONEI-XVII-
Am nimerit în paradis.
(Munţii Rodnei, 19-21 februarie 1990)
Mai devreme decât îndrăznisem să
sper, încep ascensiunile montane de anul acesta.
Aşa cum stabilisem cu Grigori-senior,
urmează sa merg la Borşa pentru a lua a doua „tranşă“ de
cartofi. Din decembrie anul trecut, când am făcut ultimul drum la
Borşa, şi până acum, în istoria ţării, în viaţa
romanilor, s-au produs mutaţii radicale trecându-se de la întunecata
„epoca de aur“ la epoca democratiei. Aprovizionarea cu alimente a Iaşiului
s-a ameliorat oarecum dar cum, spre norocul meu, cartofii sunt
plătiţi trebuie să merg să-i iau. Spun spre norocul meu
pentru că nu-mi arde mie de cartofi, cât mă răscoleşte
dorul de munte.
Aşadar, în zi de marţi, 18 februarie
1990, în faptul serii, cu schiurile în spinare, urc în acceleratul ce
pleacă spre Timişoara şi apuc calea muntelui într-un prim voiaj,
voiaj care sper să fie un preludiu la celelalte cinci pe care le-am
programat pentru anul acesta. Fără peripeţii deosebite, mai mult
dormind obosit fiind după o tură de serviciu de noapte, datorită
emoţiilor provocate de gândul la viitoarea întâlnire cu muntele nu mă
odihnisem deloc în timpul zilei, iată-mă ajuns la Salva unde
urmează să aştept trei ore trenul care mă va duce spre
Maramureş. La început sunt puţini călători în sala de
aşteptare şi cum somnul îmi trecuse, iar liniştea mă
îndeamnă la lectură, scot „Don Juan“de Nicolae Breban şi mă las furat de paginile
cărţii. După untimp,
ridicând ochii, văd că sala de aşteptare a devenit mult mai
animată, iar o parte a celor din jurul meu îmi admirau schiurile. Intru în
vorbă cu ei răspunzându-le la întrebarea cu privire la ţinta
călătoriei mele. Grupul din jur se măreşte treptat şi,
fireşte, începem a discuta subiectul arzător care frământă
populaţia României din 22 decembrie 1989 încoace, politica. Sunt curios pe
de o parte să aflu opţiunea oamenilor către un partid sau altul
precum şi părerea acestora
– în marea lor majoritate cei
din jurul meu sunt oameni de la ţară – asupra proprietăţii
pământului. În prima problemă mă lămuresc repede; cei mai mulţi sunt
alături de F. S. N. şi Ion Iliescu neagreând în nici un fel partidele
istorice, sau fără nici o istorie; în mod deosebit au „undinte“ împotriva P. N.Ţ. şi P. N. L.
blagoslovindu-l cu fel de fel de invective pe liderul ţărănist
Corneliu Coposu. Cât despre redobândirea pământului nu se arată prea
entuziasmaţi percepând notiunea de privatizare, poate, ca pe un C. A P. cu
... „faţă umană“. Mai fac cunoştinţă cu două persoane de la
Timişoara care îmi povestesc grozăviile întâmplate acolo în perioada
16-22 decembrie. De neînchipuit cum oamenii pot avea un comportament atât de
feroce. Luându-ne cu vorba nici nu ne dăm seama când trece timpul şi
doar difuzorul care anunţă sosirea trenuluice vine de la Bucureşti şi merge la
Sighetul Marmaţiei ne face să privim la ceas.
Urc
în trenul care este destul de plin şi găsesc loc într-un compartiment
unde mai sunt două familii (trei bărbaţi şi două
femei) care vorbesc într-o limbă străină, nu
ţigăneşte cum par a fi ci mai curând ungureşte; în faţa mea se află un om care stă retras pe un
colţ de banchetă, speriat parcă. Intru în vorbă cu el
şi aflu că avem acelaşi drum, spre Borşa. Ceilalţi
ocupanţi ai compartimentului vorbesc deranjant de tare, iar în focul discuţiei
unul scoate o ţigară. Îi atrag iritat atenţia că în
compartiment nu se fumează; se scuză şi iese pe culuar împreună cu ceilalţi
doi. În urma lor femeile încep să sporovăiască pe
ungureşte. Îi studiez pe sub sprâncene şi cu toate că
îmbrăcămintea nu e ţigănească ceva ma face să
bănuiesc că sunt membri ai acestei naţii. Unul din
bărbaţi, cel care scosese ţigara, este chiar îmbrăcat
elegant, în haine de oraş. După ce-şi termină de fumat
ţigara (între timp îşi aprinseseră şi ceilalţi doi
câte una) se reîntorc în compartiment. Cel îmbrăcat
orăşeneşte se adresează cu voce aspră celor femeilor
spunându-le ceva în aceeaşi limbă străină. Ca prin farmec,
în compartiment începe să se vorbească româneşte. Unul mai în
vârstă scoate dintr-o traistă, ţesută frumos, o sticlă
ce conţine un lichid gălbui şi încep să cinstească.
Cel îmbrăcat ca la oraş, după ce trage o duşcă mi-o
întinde şi mie. Dau să-l refuz dar înainte de a scoate vre-un sunet
mi se adresează:
- Domnule, nu te teme pentru că nu-i otravă! Ai văzut
că am băut şi noi. Mie mi se spune „Poetul de la Nimigea“, iar
în sticlă este ţuică de prună învechită în butoi de
dud;
şi-mi povesteşte tradiţia de pe la ei, cum la naşterea unui
copil se pune ţuică în butoi nou de dud şi se îngroapă în
pământ urmând a fi dezgropat la nunta aceluia –în cazul de
faţă„vinovata“ este una din
cele două femei, o tânără ce tocmai împlinise 18 ani.Şterge gâtul sticlei cu podul palmei
şi mi-o întinde din nou. De data aceasta nu mai refuz şi ducând
recipientul spre gură simt în nări un miros deosebit apoi,
imediat, simt pe gât arsura tăriei alcoolului care-mi ridică lacrimi
în ochi. Aroma este foarte plăcută şi parcă o simt
răspândindu-mi-se în tot corpul odată cu tăria care se duce direct
în sânge, ocolind parcă stomacul. Îi mulţumesc înapoindu-i sticla pe
care, după ce o ia, o întinde şi celuilalt român dar acesta
refuză. Nu insistă şi se întoarce din nou spre mine.
- Iertaţi-mă că
vă întreb, dar văzând bagajele îmi închipui că vă
duceţi să schiaţi. Unde mergeţi?
Îi răspund că merg la Borşa, la prieteni, unde voi
petrece câteva zile. Discuţia se leagă, sticla umblă din
mână în mână şi, încet-încet, ne împrietenim. Doar cel ce-mi va
fi tovarăş de drum până la capătstă ghemuit, speriat parcă, pe
colţul lui de banchetă. Aflu astfel de la „Poetul din Nimigea“
că sunt ţigani unguri, că sunt din localitatea Nimigea
Ungurească aflată în apropiere de Salva, un sat locuit numai de
ţigani, că limba ce-o vorbesc nu este nici maghiară dar nici
limba vorbită de ceilalţi ţigani. Cultura de care dă
dovadă este putin obişnuită la cei din neamul lui. Mă
mulţumesc să constat fără a-l întreba ce studii are. Îmi
recită versuri din poeţi români precum şi unele despre care
spune că sunt ale lui. Eu îi povestesc despre locurile pe unde am umblat,
despre oamenii pe care i-am cunoscut. Aflând că unul din obiectivele mele
viitoare este Ţibleşul îmi propunesă-l atac dinspre valea Someşului şi să trec pe la
ei prin Nimigea. Intuind ce aş vrea să-i spun menţionează
că ţiganii din satul lui sunt oameni civilizaţi şi nu am de
ce să mă tem. Iar faptul că voi întreba unde locuieşte
„Poetul din Nimigea“ va fi ca o parolă care-mi va deschide uşile
caselor şi inimile oamenilor. Cu glas tare îi promit dar în gândul meu...
. Discuţia cu noile mele cunoştinţe mă captivează
într-atât că drumul până la Vişeu mi se pare extrem de
scurtşi uit să mai admir de
la fereastra compartimentului peisajul încărcat de zăpadă prin
care aleargă trenul.
Cobor în staţie la
Vişeu împreună cu cetăţeanul care merge la Borşa –
noii mei prieteni merg mai departe, la Sighetul Marmaţiei. Văzându-se
pe peron, tovarăşul meu de drum răsuflă uşurat şi
prinzând glas mă priveşte cu admiraţie spunând, spre marea-mi
uluire.
- Domnule, mare curaj mai ai!
Cum nu ţi-a fost frică să bei şi să stai de vorbă
cu ţiganii? Dacă te tăiau cu cuţitele? Până să-mi
revină graiul să-i pot răspunde a trecut ceva timp aşa
că am lăsat-o baltă.
La Borşa mă
întâmpină un timp foarte rece, cu cerul înnorat munţii
zărindu-se doar din când în când printre fuioarele norilor. Ajung la
familia Danci unde sunt primit cu mare amabilitate. Aflu că băiatul
lor, pe care, bineînţeles, îl cheamă ca pe tatăl său – de
aceea îi voi spune Dumitru junior – a venit acasă, terminându-şi
stagiul militar şi acum este la serviciu. Mă bucur auzind
această veste şi cum ştiu că este schior de
performanţă îmi propun să-i fac o invitaţie pe pârtia de la
complexul turistic să-mi dea lecţii de schi. Până la sosirea
juniorului de la serviciu mă hotărăsc să-i fac o
vizită lui Grigori-senior. Îl găsesc acasă numai pe Niculiţă
„cel cuminte ca o fată“, apoi vin Niţa şi Viorica.
Manifestările de prietenie şi ospitalitate mă copleşesc
şi doar cu mare greutate, numai în urma promisiunii că pe seară,
după ce voi fi venit de la schiat, le voi mai face o vizită. Mă
întorc la Dumitru-senior unde-l cunosc, în sfârşit, pe... Dumitru-junior.
Acesta este un băiatscund destaturădarsportul i-a construit un corp
musculos, la dantură se văd reparaţii (poate în urma vre-unei
căzături la schi), este volubil şi-mi povesteşte o
mulţime de întâmplări hazlii. Se prinde să-mi fie profesor de
schi.
Cu mare întârziere, din cauza
autobuzului, ajungem la complexul turistic. Între timp plafonul de nori se
ridicase aşa că tot drumul nu mi-am putut dezlipi ochii de la
coastele înzăpezite ale vârfului Puzdrele. La complex telescaunul nu mai funcţionează;
personalul care-l deserveşte, vre-o patru inşi cu nasul roşu,
vorbesc parcă turceşte şi sunt aman „clătinaţi“ de
multele grade de pe scala … alcoolmetrului. Urcăm pe jos cam până pe la
jumătatea pârtiei de sub telescaun. Îmi cumpărasem schiurile iarna
trecută, cu banii care ar fi trebuit să-i cheltuiesc pe
ţigări, precum şi echipamentul necesar, adică costum de
schi şi bocanci (pentru clăpari nu-mi fusese suficientă suma economisită). Pe puţina zăpadă care s-a pus
pe dealurile Iaşiului am învăţat numai să... cad,
lecţia de schi constituind-o doar un pasaj citit în „Accidentul“ lui Mihai
Sebastian unde unul din eroii cărţii îl învaţă pe
celălalt să schieze, iar practica o făcusem în cele câteva zile
petrecute cu Cecilia pe Rarău. Mă aşteptam la nişte
explicaţii mai ample de la Dumitru-junior dar acesta, după ce mă
întreabă dacă ştiu să-mi pun schiurile, mă
îndeamnă să-l privesc cu atenţie şi să fac întocmai ca
el, după care-şi dă drumul şi dispare într-un nor de
zăpadă pe panta foarte înclinată a pârtiei. Când mă uit în
vale mă apucă ameţeala dar ambiţia mea de bărbat
mă face să ignor teama şi-mi dau drumul; vre-o patru-cinci metri
pe schiuri şi vre-o sută de metri pe brânci (hei, dacă s-ar fi
inventat schiuri şi pentru mâini aş fi fost as!!!). Scârbit de
nesupunerea schiurilor care de fiecare dată când reuşesc să
mă ridic mă trântesc la pământ cu duşmănia unui cal
năravaş, le iau la spinare şi cobor la fel cum urcasem. Îl
găsesc pe Dumitru-junior discutând cu cei cu nasul roşu de la
telescaun. Îl anunţ că am renunţat la gândurile sinucigaşe
şi-l invit la unul din restaurantele staţiunii. Mergem la cel al
noului hotel, Stibina, căruia i se făcuse inaugurarea la revelion.
Aici, prin bunăvoinţa Leanei, amica de inimă a celuilalt
Dumitru, fiul Savetei (Doamne, greu e să scriu despre prietenii mei din
Borşa pe care, în marea lor majoritate îi cheamă Grigori sau Dumitru,
Danci sau Mihali!), suntem serviţi cu un minunat vin de Murfatlar şi
cu o cafea naturală cum demult nu am mai băut.
Ne întoarcem la Borşa
după lăsarea serii. Stau cu Dumitru-seniorla un pahar de palincă, cu ochii
căscaţi la televizor unde vedem, culme a democraţiei, un
ministru de interne şi unul al apărării, ditamai generalii, luaţi
la întrebări, sub privirea larg zâmbitoare a ultimului de pe o lista întocmită
la repezeală, pe genunchi poate, în focul „revoluţiei“ – pe numele
lui Ion Iliescu – de minerii din Valea Jiului şi remarc pe unul mai
arţăgos dintre ei pe care-l cheamă Miron Cozma.
Marţi.
Îmi este foarte cald şi de aceea dorm cu intermitenţe
toată noaptea. M-am obisnuit cu cele 6-7 grade din apartamentul de la
Iaşi şi căldura mă deranjează. De pe la ora 6, 30 nu
mai pot dormi deloc şi cum în casă este linişte stau în pat
şi-mi fac planuri cum să-mi petrec ziua. Mă hotărăsc
să plec cât mai dimineaţă spre complexul turistic şi
să stau toată ziua cu schiurile pe zăpadă. Bătrâna,
mama lui Dumitru-senior, a fost prima care a dat deşteptarea. Întâi i-am
auzit vorbind, apoi în camera alăturată s-a aprins lumina. Imediat am
fost în picioare şi după un mic dejun mâncat în fugă, mai mult
forţat de Dorina, îmi iau schiurile şi plec la drum. Şi aici, ca
şi la Iaşi, mă
urmăreşte acelaşi ghinion în privinţa mijloacelor de
transport în comun; ajungîn staţie
imediat ce autobuzul trecuse astfel că aştept vre-o trei sferturi de
oră până prind o ocazie. Am ajuns la complex şi sunt informat că telescaunul
funcţionează doar de la ora 10.00. Timp am suficient la
dispoziţie aşa că mă oploşesc la barul hotelului
Stibina unde simt în nări o aromă înnebunitoare de cafea. Comand o
ceaşcă şi între timp frunzăresc cu lăcomie nişte
ziare împrumutate de la un cetăţean. În jur lume multă care
discută „în draci“ politică. Se pomeneşte cu admiraţie de
Miron Cozma şi minerii lui care fac nu ştiu ce fapte de vitejie la
Bucureşti punând lucrurile la punct. La zece fără unsfert merg la telescaun dar abia începuse
să-i facă revizia aşa că mai aştept încă vre-o
oră. Soarele se ridică pe cer şi înfierbântă ca în miezul
verii În sfârşit iată-mă urcat în telescaun având ca vecin un băiat
din Bacău aflat în staţiune. Până să ajungem sus ne
împrietenim. Pe măsură ce urc, priveliştea se deschide spre
depărtări şi datorită clarităţii
excepţionale a atmosferei, pe care n-am mai întâlnit-o până acum, pot
vedea în amănunt versantul estic al Munţilor Maramureşului pe
care-i am în spate, iar peste ei, departe în stânga, se iţeşte Bâtca
Tătărcii din Obcina Mestecănişului. Priveliştea
încântătoare a culmii Dealului Negru şi a Cornedeii mă ispitesc
pentru o viitoare călătorie. În dreapta am plaiul puternic înclinat
al Feţei Meselor, din munţii Rodnei, dominat din spate de vârful
svelt, sclipind argintiu în soare, alPuzdrelor. Recunoscând
toate acestea i le arăt tovarăşului meu de scaun care
priveşte şi el copleşit de frumuseţea ce ni se arată
ochilor. Când depăşim ultima culme şi ajungem pe micul platou de
sub Ştiol, acolo unde este şi capătul superior al telescaunului,
hotărârea mea este luată; pentru a nu mă
afla în centrul atenţiei cu stângăciile mele de schior începător
(mai bine zis căzător avansat pentru că schior încă nu
sunt) stârnind hazul tuturor voi merge în spatele culmii Ştiolului unde nu
voi stârni cu tumbele mele ilaritate decât poate vre-unui Moş Martin
ieşit să-şi încălzească ciolanele la soare. Venit din
urmă, ni se mai alătură un tânăr, o
cunoştinţă tot din Bacău a proaspătului meu amic. Le
propun varianta la care m-am gândit şi sunt de acord să-mi
ţină tovărăşie. Aşadar o luăm în sus
orientându-ne după o urmă proaspătă de schiuri. Tragem din
greu privind cu jind la linia inactivă a teleschiului pe sub care ne croim
drum. Nu mergem mult când deasupra capului nostru se pune în mişcare,
huruind, cablul care duce schiorii în deal şi, minune, o voce din
urmă ne invită să ne agăţăm de unul din
beţele atârnânde ce trec pe lângă noi. Nu aştept a doua
invitaţie; îmi pun la repezeală schiurile şi iau între picioare primul
băţ ce mă ajunge din urmă. După câteva poticneli
mă redresez şi mă las, cu încântare, tras la deal. La roata cea
mare din capătul de sus mai fac câţiva paşi până pe culme
şi rămân fără grai, copleşit de frumuseţea de rai
ce se deschide înaintea ochilor mei. În faţă am Poiana Ştiol ce
coboară în pantă lină spre ESE până la bănuita
Bistriţă Aurie dincolo de care, pe Piciorul Dancului, se văd risipite
vre-o cinci stâne, pustii acum. Spre vest se deschide valea adâncă a
Pârâului Cailor, pe unde urcasem cu vre-o două luni şi jumătate
în urmă, cu Zănoaga Cimpoieşului în pragul superiorde unde se iscă firul apei ce se
prăbuşeşte în pragul inferior formând Cascada Cailor ce se vede
îngheţată. Spre est, orientată de la nord către sud, se
vede valea la care, izvodită din pieptul Gargalăului, sapă cu
sârg Bistriţa Aurie tăindu-şi cale printre muchia Zănoagei
Cimpoieşului şi culmea Ştiolului, din stânga, şi Piciorul
Dancului în dreapta. Şi toate acestea acoperite de mantia de nea ce
sclipeşte în miriade de steluţe care desfac lumina soarelui într-o
infinitate de minuscule cioburi ale unui curcubeu sfărâmat. Privim
tăcuţi, eu şi tovarăşii mei uitaţi, şi simt
cum ceva începe să-mi clocotească în suflet răscolindu-mă,
atrăgându-mă cu puterea dragostei de adolescent; un irezistibil imbold de
a porni spre locul unde cerul îmbrăţişează culmea muntelui
mă cuprinde fără să-i pot rezista. Cobor pe pământ
şi văd că în timpul absenţei ni se alăturase un al
patrulea tovarăş. Aflu că-i din oraşul Bistriţa
şi este student la Timişoara. Semnalul de plecare îl dă
studentul care se lasă să lunece pe schiuri, uşor, spre
Şaua Ştiol. Îi conving pe tinerii mei băcăuani că merită
să sacrifice masa de prânz (sunt la odihnă, cu bilet, în
staţiune) pentru a vedea ceea ce „El“ îţi oferă doar o
singură dată în viaţă.
Ne lăsăm în voia
schiurilor care alunecă lin în vale pe panta dulce până la poteca ce
o simt ascunsă sub zăpadă. Ne deplasăm în imensitatea
albă şi nu peste mult timp am dovada simţului meu de orientare
când dau peste un stâlp de marcaj (purtătore de bandă albastră)
al traseului ce duce spre Şaua Gargalău. Tragem un pic mai tare
să-l ajungem pe student pentru a ne continua drumul împreună. Iau ca
reper un alt stâlp de marcaj, pe care-l descopăr cercetând cu binoclul,
departe, unde începe zănoaga de la lacul Izvorul Bistriţei. Soarele
încălzeşte destul de tare încât începem să ne scoatem hainele de
pe noi rămânând numai în cămaşă; studentul chiar se
lasă gol până la jumătate. Zăpada începe să se înmoaie
şi lipindu-se de schiuri mă ajută la urcuş împiedicându-le
să alunece înapoi. Urcăm pe sub muchia care desparte Zănoaga
Gargalău de cea a Cimpoeşului şi ne oprim des pentru a privi
împrejurimile dominate de creasta principală a Munţilor Rodnei, având
ca punct de atracţie vârful Gargalău spre care privind, refac din
memorie drumul de acum doi ani, când am avut primul meu contact cu Munţii
Rodnei, urmăresc cu binoclul locul unde poteca se strecoară coborând
de pe vârf printr-un horn la al cărui capăt inferior se ramifică; o parte se
orientează spre fundul Zănoagei Gargalău trecând pe lângă
lacul Izvorul Bistriţei, iar cealaltă parte urmează spre vest o
muchie îngustă de pe care se deschid privelişti splendide de o parte
şi de alta a crestei. Atunci optasem pentru a doua variantă
nedându-mi seama că ratez întîlnirea ce mi-o propusesem cu lacul de unde
se naşte Bistriţa. Cele două poteci se reunesc în Şaua
Gargalău.
Cu simţurile „excitate“ de
atâta frumuseţe urc coasta urmat de tovarăşii mei, iar jnepenii
acoperiţi complet de zăpadă, peste care călcăm, ne
joacă feste; facem mare haz atunci când vre-unul dintre noi căutând sprijin în
băţ nimereşte cu acesta în vre-un gol dintre arbuşti,
neumplut cu zăpadă, se pomeneşte lungit pe burtă.
Urcăm din greu dar cine mai are timp să se plâmgă de oboseala?
Cu sufletul fremătând de euforia stârnită de frumuseţe
urcăm...urcăm...şi pe măsură ce urcăm în
faţa ochilor ni se deschide, în toată splendoarea ei, Zănoaga
Gargalău, înecată în zăpadă, straşnic
păzită de vârful cu acelaşi nume (2159 m.) prelungit spre
dreapta de o muchie, ca un zid de cetate, care se termină în Şaua
Gargalău, punct de întâlnire al traseului de creastă cu cele care vin
de pe văile Anieşului şi Bistriţei Aurii.
Şi culmea, pentru a treia
oară ratez întâlnirea cu lacul Izvorul Bistriţei ascuns de data asta
sub o mantie groasă de nea. Dorinţa de a bea apă din locul de
naştere al Bistriţei este determinată de două cauze: pe de o parte stabilirea
unei performanţe, pe de alta setea straşnică ce mă chinuie
şi pe care nu o pot domoli doar cu zăpadă. Apelez mereu la
hartă şi busolă, dar mai mult la memorie, şi stabilesc locul
... aici trebuie să fie! Îmi scot schiurile, păşesc cu
atenţie prin zăpada în care mă scufund mult deasupra genunchilor
şi... da! Aici e lacul Izvorul Bistriţei; dovada de necontestat o
am în bocancii care se umplu ochi cu... bistriţă. Mă retrag
acolo unde bănuiesc ca ar fi malul lacului şi ne pregătim de popas.
Trebuie să ajungem la apă pentru că o sete aprigă ne
chinuie. Îmi iau schiurile în picioare pentru a nu mă mai scufunda din nou
şi păşesc uşor bătătorind zăpada până
ajung în preajma locului unde luasem apă în bocanci, fac o copcă
adâncă în zăpadă şi din căuşul pumnilor îmi
potolesc setea cu apa vie a muntelui. Tovarăşii mei mă
imită apoi, cu forţele refăcute, începem să urcăm în
serpentine largi, pentru a ne mai cruţa de efort, coasta abruptă spre
şaua Gargalău. Studentul lansează propunerea să mergem la cabana
Puzdrele dar mă abţin de a hotărî ceva până ce nu voi fi
ajuns în dungă să văd cum se prezintă traseul. După
aproape o oră de urcuş ajungem pe muchie, la aproximativ 500m de la
şa spre vârf.
Mă opresc cu sfială
crezându-mă un intrus în paradis. Nu găsesc cuvintele care să
exprime ce simt; orice exclamaţie aş scoate nu ar oglindi nici pe departe
emoţia puternică de care sunt cuprins în faţa spectacolului
grandios al muntelui. Claritatea atmosferei este de nedescris făcând
să dispară noţiunea de distanţă; am impresia că
de-aş întinde mâna aş putea pune degetul pe Bistriciorul
Călimanului, care se află cale de vre-o două zile de mers pe
jos, ce domină maiestuos zarea. Regretând că nu am la mine aparatul
de fotografiat pun binoclul la ochi şi mă adap cu sete din imagini.
În urmă, spre NNE, se
întinde Valea Bistriţei Aurii pe care se zăresc, până departe,
urmele lăsate de noi, singurele semne a prezenţei omeneşti; în plan îndepărtat,
sclipind în soare, se profilează Pasul Prislop şi culmea
Munţilor Maramureşului; spre răsărit poteca principală de creastă se
opinteşte urcând pe vârful Gargalău de unde, făcând un uşor
arc de cerc spre dreapta, ocoleşte pe sub vârfurile Clăii (2121 m.)
dispărând apoi prin nordul vârfului Omu (2134 m.) care închide perspectiva
spre zona înaltă a crestei ce culminează cu Ineul; mă rotesc cu
faţa spre sudsă văd cum,
după ce-şi culege apele de la picioarele Gargalăului,
Anieşul se grăbeşte la întâlnirea cu Someşul Mare,
tăindu-şi cale printre Coasta Tăului şi culmea Bârladelor; departe, dincolo de gura văii,
împărăţind peste un popor de munţi
împăduriţi, se ridică
semeţul vârf al Heniului Mare din Munţii Bârgăului purtând în
creştet, semn de nobleţe, o imensă antenă; mai departe, dominând alte culmi mai mărunte ale Bârgăului,
închizând zarea, se desfăşoară succesiunea de vârfuri ale
Călimanului; spre vest se continuă poteca de culme ce se
desfăşoară în linie dreaptă pe sub culmea Muntelui Cailor
până în şaua Galaţului de unde, după ce-şi trimite o
variantă spre cabana Puzdrele, urcă voiniceşte la cei 2048 m. ai
vârfului Galaţului. Poteca se vede acoperită de un strat gros de
zăpadă lucru ce mă determină să nu mă
hazardezla un drum spre cabana Puzdrele
bănuind că vom fi nevoiţi să rămânem peste noapte
acolo stârnind astfel îngrijorarea prietenilor mei din Borşa. Departe,
deasupra unui plafon de nori, se văd, impozante, vârfurile Rebra şi
Pietrosul Rodnei.
Ceasul care arată ora 14.00
îmi atrage atenţia că este timpul să mă întorc la
Borşa.Fără a
mă fi săturat de frumuseţea peisajului mă rup din
vrajă şi-mi dau drumul, pe cale întoarsă, tăind pieziş
coasta muntelui, îndulcind pe cât se poate panta şi prelungind
plăcerea alunecării pe schiuri. Ajung până în fundul
căldării glaciare fără a executa vre-un plonjon inoportun.
În continuare, unneaşteptat calvar
stoarce valuri de transpiraţie deshidratându-mă; dincolo de umbra
muntelui soarele muiase zăpada, iar aceasta nu are altceva mai bun de
făcut decât să se lipească de schiurile mele mărindu-le
greutatea cu câteva kilograme şi împiedicându-le să alunece. Le scot
din picioare dar, după ce mă scufund de câteva ori în
zăpadă până la brâu, le pun la loc. Şi aşa mă
chinuiesc până la muchia Ştiolului, la teleschi, unde ajung frânt de
oboseală; şi în jur nici zare de urs... cu care să-mi potolesc
foamea de care sunt cuprins. Mă opresc să-mi trag sufletul, precum
şi să-mi las tovarăşii s-o ia înainte. Egoismul ce mă
caracterizează mă îmboldeşte să-i lipsesc de farmecul
salturilor mele spectaculoase determinate de tehnica cu totul specială cu
care schiez. După ce aceştiadispar din vedere, măsor din ochi poiana largă de vre-o
două sute de metri şi lungă de mai bine de un kilometru, cu o
pantă foarte accentuată şi mă lansez, întâi spre stânga, la
marginea pădurii reuşesc să fac virajul către dreapta dar
când să ajung la marginea cealaltă a poienii nu mai reuşesc,
drept care mă arunc cu faţa la pământ, ca musulmanul la
rugăciune mulţumindu-i lui Allah că am descoperit cea mai
sigură metodă de a mă opri din schiat (cristiane?!...plug?!... vax
!!!) apoi, după ca mă ridic tai din nou poiana către stângarepetând figura cu opritul când ajung din nou
la pădure; şi tot aşa până ajung jos. Privesc mândru înapoi
la urma lăsată de mine prin zăpadă, un zig-zag artistic
marcat de locurile de întoarcere cu adevărate cratere în zăpadă.
Răsuflu uşurat
deoarece la urcare luasem, pentru telescaun, bilet dus-întors aşa că
sunt salvat de a parcurge pe schiuri porţiunea de pârtie „pentru
sinucigaşi“, cea de sub telescaun, de asproximativ doi kilometri lungime
şi o diferenţă de nivel de 400 m.. Mă mănâncă
limba şi mai stau la discuţie cu un bărbos ce
supraveghează, de la capătul superior, funcţionarea
telescaunului şi, cum este la modă acum, despre ce altceva putem
discuta decât despre politică? Şi, bineînţeles, sunt întrebat pe
cine voi vota la viitoarele alegeri pentru preşedinţia României. Am
nefericita inspiraţie, neţinând cont de diferenţa
opţiunilor politice pe care o sesizasem între noi, să fiu sincer
şi să spuncă voi vota cu
Ion Iliescu. Văd cum un nor se lasă pe faţa lui şi,
privindu-mă pe sub sprâncene, învârte nervos o mică manivelă
apoi ridicând receptorul unui telefon comunică să se oprească
telescaunul pentru că nu mai este nimeni de coborât. Imediat huruitul
cablului purtător de bănci încetează, iar bărbosul îşi
pune schiurile şi dispare ca o nălucă pe pârtie. Acum, toate ca
toate, dar ar fi fost de râsul lumii să cobor cu schiurile în spinare pe
lângă cele câteva persoane care se văd delectându-se cu alunecarea pe
zăpadă. În consecinţă mai zăbovesc vre-o jumătate
de oră până ce pârtia rămâne pustie şi abia după aceea
îmi pun schiurile hotărând să aplic schema de mai înainte, când
coborâsem de pe culmea Ştiol către la capătul telescaunului.
Până jos aşa de mult mă obişnuisem cu buşelile încât
după ce mi-am scos schiurile tot la zece paşi îmi venea să
mă trântesc în zăpadă.
Merg să-mi înec amarul
şi să-mi potolesc foamea la restaurantul hotelului Cascada. Mă
aşez la o masă, comand ospătarei o friptură, două
sticle de bere şi o cafea după care mă pun pe aşteptat.
Timpul trece... trece... ospătara umblă încoace şi încolo pe
lângă mine ignorându-mă. Să mai treacă timpul intru în
vorbă cu un... surdo-mut care-mi ceruse permisiuneasă se aşeze la masa ce-o ocupasem
eu. Văzând cum se fâţâie ospătara fără a ne lua în
seamă şi... auzind că deja făcusem comandă se
înfurie, aşa cum numai un mut se poate înfuria, şi pleacă
val-vârtej după ea. Ce i-o fi „spus“ nu ştiu dar în cel mai scurt
timp tot ce comandasem era pus pe masă sub supravegherea atentă a
tăcutului meu protector. Şi apoi să nu zici că...
tăcerea-i de aur ?!
Destul de târziu ajung la
Borşa găsindu-l pe Dumitru-senior îngrijorat de întârzierea mea. Las
schiurile, îmi schimb îmbrăcămintea şi plec să-i fac o
vizită lui Grigori-senior, iar de aici, la invitaţia
„mătuşii“ Leontina, urc pe Pietroasa până la locul numit Gârlea,
tocmai sus, sub Pietrosul Rodnei unde îl cunosc pe Gavrilă Mihali,
soţul ei. Gavrilă este un bărbat cam la treizeci de ani, suplu,
cu un lat de palmă mai înalt decât mine, ochii albaştri-verzui,
părul blond închis (mai mult şaten), iar sub nas poartă o
mustaţă lungă cu vârfurile în jos. Se manifestă foarte
prietenos şi în scurt timp îmi devine deosebit de drag. Nu stau prea mult,
decât atât cât să bem vre-o două păhăruţe de
ţuică. Mă încântă locuinţa lor, o casă tip
vilă, cu etaj, care încă nu este terminată. Dar, mai ales,
mă încântă splendidul peisaj în care este amplasată casa, sub
fruntea Pietrosului, iar râul Pietroasa trece chiar prin curtea lor.
Miercuri.
Astăzi ia sfârşit scurta
mea escapadă la munte. Îmi dau jos barbala cişmeaua din curte, cu ochii la Zănoaga Iezerului şi
la vârful Pietrosul care se văd splendide în claritatea
excepţională a aerului dimineţii. Mai fac o scurtă
incursiune la complexul comercial din centru de unde cumpăr câteva
articole care nu prea se găsesc pe la Iaşi apoi, condus de Maria,
Niţa şi Niculiţă, merg la gară. Aici am surpriza de a
reîntâlni pe studentul din Bistriţa care îmi dă o mână de ajutor
la Vişeu şi Salva la bagajele-mi nu prea uşoare. Deasemenea îl
cunosc şi pe un verişor de-al Mariei care lucrează la Arad
şi care fusese în concediu la Borşa.
De la Salva, din acceleratul
care mă duce acasă, privesc pe fereastră spectacolul
munţilor timp de mai bine de patru ore până ce, la Gura Humorului,
îmi iau rămas bun de la ei şi mă retrag într-un colţ al
compartimentului să trag un somn până la Iaşi.
------------------------------
----------- -----------
----------- -----------