La un
moment dat se pare că am ajuns la altitudinea necesară, un vâlcel
sec apare în stânga, e tăiat de o potecă putin circulată. Îi
spun lui Papa că pare a fi una de cerb/ciută. Încercăm putin
mai sus. O alta. La fel de inconsistentă dispărând repede în
vegetatie. Papa stie de un fir de apă situat în apropierea
potecii. La a treia cărăruie stânga o urmăm, tăiem peste vâlcelul
sec apoi după câteva zeci de metri realizăm că nu suntem în
traseu. Negura densă împiedică orice reperare/orientare.
Papa stie, ce stie. Propune să urcăm
direct în speranta că vom intersecta , relativ repede, poteca
spre refugiul Valea Albă-La Verdeată. Pantă e foarte abruptă.
Valea Albă nici nu se mai aude. Doborâturi de vânt, obstacole
evitate cu greu din cauza rucsacilor mari. Noroc cu betele mele
telescopice & alpenschtok-ul lui Papa. Ne cătărăm pas cu
pas pe piciorul stâncos sau acaparat de buruieni. Apare o cărămidă,
apoi o alta, din ce în ce mai multe plastice , un capac de oală,
o plită de fontă ruginită, o grindă, bucată de
burlan...Resturi de la refugiu. Vestigii salvatoare ale
civilizatiei.
Suntem pe drumul bun asadar. O cruce
neagră, de fier . Si un scurt memento mori .Sven , mort într-o
zi de 3 nov. la doar 18 ani. Dăm de cărarea venind din dreapta
pe sub un pinten masiv de conglomerate. Răsuflăm usurati. Picură.
Apoi cerne a ploaie. O altă cruce. Claudiu, mort în prima decadă
a unui trist mai, la doar 17 ani. Ne cutremurăm. Pădurea se răreste.
Plouă binisor pe când dăm în gol alpin, La Verdeată. Vatră.
Loc de cort. Inconfundabil aspect mozaicat al rocii ce aduce a
beton alb-sur. Valea Albă. Stelute rosii pensulate ici colo,
semnalând parcursul de urmat prin haosul geologic . Mai sus
completate cu săgeti . Potecă e un fel de-a spune. O serpuire
mai mult intuibilă decât vizibilă prin laptele negurii , la
cel mult câtiva pasi înainte.
Urcând, spre stânga, conform ghidului
amintit, schitelor , ar trebui să dăm succesiv de gurile
Albisoarelor Hornului, Gemenelor, Crucii, Brânei, la dreapta de
Marele Perete cu înăltimea de peste 800 m, Circurile Costilei,
Blidul Uriasilor. Nu vedem însă nimic din toate acestea.
Orizontul înseamnă pentru noi max. 15-25 m amonte , alteori mai
putin din cauza blocării perspectivei de către un colos de
piatră ce obturează valea. Susur timid de apă. Miniaturale ,
succesive cascade , limbi de apă, firisoare argintii, bliduri
milenar săpate-n roca pistruiată, marmite putin adânci.
Blocuri lăcrimate, mâzgos-alunecoase.
Avansăm lent, cucerind metru cu metru ,
încercând să penetrăm cu privirile abureala înconjurătoare,
reusind câteodată să străbatem până la 50-100 m ,
descoperind un mic turn înfipt în mijlocul văii, apoi varianta
de ocolire, de regulă prin dreapta. Săritori. Succesive. Mai
mici. Mai mari. Uscate. Sau umede. Pervaze înierbate. Altele
stratificat-bolovănoase , cu prize si aderentă excelentă. Cum
să descrii ascensiunea acestei sălbatice, accidentate văi ?
Cum să poti sugera cititorului obstacolele mici/mari ivite pas
cu pas ? Doar unul care a parcurs-o, vizulizând-o cu ochii
mintii poate recrea impresia de haos infinit. Pe măsură ce urcăm
pasajele tangente la peretele din dreapta sunt săpate-n rocă .
Urmează Săritoarea Cârnului , evitabilă
80 m mai jos prin stânga(peste Prispa Văii Albe atingându-se
Brâna Văii Albe , iesind în Saua Mare a Caraimanului ,
conf.W.Kargel.D.Mititeanu stie trei variante de abordare-iesire
spre amontele canionului). Rafale scurte de ploaie alternează cu
cele ale brizei montane care destramă tesătura alb-compactelor
neguri eliberând, doar pentru câteva clipe, versantul stâng, lăsând
vederii platose stâncoase compacte sau o creastă dantelată
punctată de siluetele unor molizi ciungiti de vânturi. O capră
neagră ne urmăreste evolutia . O admirăm în timp ce face un
lent pasaj spre abrupturile nord estice ale Caraimanului. Nu o
dată , pentru a depăsi praguri mai înalte sau unele strungi în
care rucsacii se agată, ne completăm reciproc prizele . Tragem
rucsacii agătati în alpenschtok, ne regrupăm, continuăm. În
vale apare o anvelopă, mai sus un butoi de carbid, apoi un
altul( cert lansate de la Refugiul Costila de către amuzatii ,o
clipă ,soldati), ambele strivite de violente avalanse sau
torente, plasticuri de toate formele/mărimile, ca norocul nu
exagerat de multe.
-2-
Autor: Petru Lucian Goja Înscris de: Vasile Coţovanu Vizualizări: 6260, Ultima actualizare: Miercuri, 21 Nov 2001