Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Știrile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Pedalând: Zalău-Cheile Bicazului, apoi înapoi. Superb!

Bookmark and Share
Postat de: Călin Pavăl in Ture pe bicicleta

23 mai - 6 iunie 2009

Aceeași echipă ca anul trecut, plus încă unul. Patru, și totuși trei, din nou.
De abia așteptam momentul când o să pornim, din nou, într-o altă aventură pe biciclete. Acum cu mai multă experiență, plus un nou membru în echipă, novice, dar nerăbdător să simtă pedalele către ce va fi să fie. „Mai avem două săptămâni și plecăăăăăm!!!”. Harta traseului gata configurată, ultimele îmbunătățiri la biciclete (care acum au avut parte de un upgrade, necesar pentru cei în jur de 800 de km care ne așteptau, mai mult de jumătate prin munți), cumpărături de început de călătorie și entuziasm pe măsură... Hmm. La asta nu ne așteptam. Înainte cu câteva zile, mesaj: „nu mai pot să vin, a intervenit ceva. Îmi pare rău”. Deci, la fel ca anul trecut, patru, dar totuși trei. Oftăm. Parcă am fi luat o piatră în cap. Și nu ne vine să credem, dar, asta e, decizia a fost luată, iar noi, ceilalți, n-avem ce face decât să o respectăm. La urma urmei, e prietenul nostru. Oricum o să-l luăm cu noi în gânduri. Trei to go.

Către Dej, 92 de kilometri
Ne întâlnim la punctul de plecare, devreme, cu un drum de început lung și nu ușor, și cu o răceală zdravănă, netratată, dar ce mai contează... O ultimă verificare, emoții, apoi încălecăm bicicletele. Am pornit! Trecem repede prin câteva intersecții, apoi o luăm pe drumul care ne scoate cel mai repede din oraș, și dăm piept cu primul deal, greu de urcat, mai ales că încă nici n-am apucat bine să ne dezmeticim. Nu-i nimic. Tragem din greu, gâfâim ca niște locomotive, privind mult dincolo de capătul dealului, către drumurile care ne așteaptă să le străbatem în următoarele 15 zile. Iar după ce lăsăm orașul în urmă, parcă totul devine mai ușor, iar noi pedalăm lejer, aproape cântând, apoi în viteză-scapă-cine-poate când un bivol cât casa s-a luat după noi mugind ca un nebun. Oprim la primul izvor, umplem bidoanele – „Am porniiiiit!!!” –, mai pedalăm un timp, apoi,  pentru că-i atât de frumos afară - verde crud în jur, maci roșii, liniște - facem prima pauză. E cald, plăcut, iar iarba ne îndeamnă să ne tolănim. Și cum am putea să nu răspundem chemării? Însă mai avem încă mult de pedalat, așa că n-o lungim foarte mult și o luăm din nou la drum. Oprim la o terasă dintr-un mijloc de comună, să bem apă, suc, și să mâncăm câte un sandviș, însoțiți, bineînțeles, de privirile curioase, nedumerite ale sătenilor de la celelalte mese ori din căruțele oprite ca să vadă ce-o fi și cu personajele astea ciudate cu bicicletele lor cu tot. Gata. Am făcut puțină liniște în stomac, ne-am răcorit puțin, așa că sus pe biciclete. Și dăm de prima ascensiune adevărată. Un ditamai deal care nu se mai termina. Și ca să fie tacâmul complet, apare o durere ciudată, crâncenă, la piciorul drept, făcând pedalarea să pară un adevărat chin. Nu e cârcel, nu e lovitură, atunci ce naiba e? Pe bicicletă doare, pe jos, la fel. Eee, și ce dacă? Și continuăm să urcăm dealul pustiu, nici urmă de mașini, mai facem câteva poze, zâmbete, priviri pe după curbe, să vedem dacă nu se termină dealul, alte curbe - gata, suntem în vârf (pe naiba, greul de abia începe) -, încă aproape o oră și, în sfârșit, suntem sus. Tragem niște priviri de jur-împrejur, ascultăm marea de greieri cântându-ne, apă, apoi din nou pe biciclete. De data asta, coborâre. Și ce coborâre! Aproape o jumătate de oră, un peisaj superb, chiote care mai de care, iar chiote, trecem de un sat, apoi încă unul, și încă unul, apoi oprire, doar așa, de dragul de a ne tolăni pe iarbă. Arunc o privire pe kilometraj. O-o. Am parcurs deja 70 de kilometri, și mai avem de mers, conform bornei de pe marginea drumului, încă 22. Mă observă ceilalți. Zâmbesc și le spun că mai avem de mers în plus față de cât calculasem. „Și ce? Nu suntem obosiți. Să-i dăm drumul”. Restul drumului pedalăm în viteză, fără a forța însă, și ajungem în Dej devreme. Ne luăm o cameră la hotelul de 2 stele, duș, în oraș la papa, apoi la somn. Cu febra făcându-și de cap întreb: “Ei, cum a fost prima zi?”. Iar răspunsul vine zâmbind, pe jumătate dormind: “Super!”

Roza Vânturilor, mai aproape decât pe hartă
Lenevim puțin în paturi, apoi mai pierdem ceva timp cu împachetatul, aruncăm o privire afară – ceva nori, nu prea cald, nu prea rece – și începe a doua zi. Avem în fața noastră aproape 60 de km de drum european, care nu ne surâde deloc, dar, ce să facem, ăsta e drumul care ne duce către munți. Ieșim repede din oraș, cotim la dreapta și ne așezăm pe partea noastră de drum, încercând să nu băgăm prea mult în seamă forfota de pe european și nici nasul înfundat, care îmi cam dă de furcă. Avem o medie orară destul de bună și o ținem tot așa până în Beclean, unde, că tot stăm bine cu timpul, ne oprim să mâncăm o omletă. Ne uităm la ceas, „hiii, ce bine am venit, putem s-o lăsăm mai moale”, însă o luăm iar la galop, nu de alta, dar ne simțim în formă, și-apoi, mai avem puțin și scăpăm de drumul european, iar de acolo mai avem vreo 20 de km până la următorul loc de cazare, „Roza Vânturilor”. E, da’ parcă ceva nu e chiar în regulă. Tocmai am ajuns la o pensiune cu nume identic cu cel al pensiunii aflată la 20 de km depărtare, înspre care ne îndreptăm. Stop. O scurtă verificare. Descălecăm. Intru pe ușa pensiunii și întreb: ”Asta e pensiunea Roza Vânturilor? Da, vine răspunsul. Păi cum, mai este încă una cu același nume, dar mai departe? Nu, băiete, asta e singura de aici și până în Deda”. Ridic din sprâncene ca în filmele cu proști, si mai întreb o dată, și, evident, primesc același răspuns. Ies afară și le dau de veste celorlalți că rămânem aici; bine că am oprit să întrebăm, până la următoarea pensiune e prea mult ca să mai ajungem. OK. Despachetăm, facem un duș mai mult rece, apoi ne comandăm la mâncare de parcă n-am mai fi mâncat de zile bune, și, după ce ne-am ghiftuit, ieșim să facem o plimbare prin zonă. Seara vine repede, se vorbește la telefon acompaniat de lătratul isteric al unui câine prost, apoi ne întindem la orizontală. Somn, temperatură mare, frisoane.

Defileul Deda – Toplița, frumos, dar nu fără probleme
A treia zi aveam, conform hărții, mai puțin de pedalat, așa că ne permitem să pornim ceva mai târziu. Trei km și am scăpat de drumurile aglomerate. O luăm la dreapta, nu-i bine, o luăm înapoi, apoi iar la dreapta și se face liniște, puținele mașini întâlnite părând mult mai cuminți decât până acum. Un drum pitoresc, care ne așează zâmbete pe față. Facem din loc în loc câte un popas scurt, să ne bucurăm de natură, trecem pe lângă „Râpa cu păpuși”, apoi un popas mai lung, să bem câte un suc. O tanti călare pe bicicletă se ia după noi cu tot felul de întrebări, că n-a mai văzut bicicliști ca noi pe acolo, și se ține după noi câteva sute de metri curioasă de câte și mai câte – „eeee, dacă eram și eu mai tânără, veneam cu voi, drum bun și mergeți cu bine”.  Apoi apare dealul. Și ce deal. Da, dar noi pentru asta am venit, așa că ne opintim și urcăm, ușor, mai greu, panta care părea să nu se mai termine. Gata, s-a terminat. Ba nu, mai este. Apoi suntem în vârf. Coborâm, o luăm către Vătava și după vreo 10 km asfaltul se face că nu-i. Pe-acolo? Pe-acolo. OK. Și iar deal, de data asta mai greu pe drumul cu pietriș, și urcăm, mai și împingem, și urcăm... Frumos, doar noi, natura în jur și cerul parcă mai aproape; când unul, când altul rămâne în urmă, ne regrupăm și suntem în vârf, de unde se văd munții, din ce în ce mai aproape. Până acolo, însă, mai avem de coborât dealul abrupt și pietros, piatră de încercare pentru unii dintre noi. Ajungem iar la asfalt și o lăsăm mai moale, mai avem doar vreo 7 km până la punctul terminus al zilei. Totuși, prea moale, dau de înțeles că mergem prea încet. Dacă nu găsim cazare? Și, evident, cazare ioc. Suntem îndrumați la vreo 5 km distanță, poate avem acolo noroc de o pensiune, pensiune care ia-o de unde nu-i. Nu-i bine. Se lasă seara, aerul devine mai rece, suntem în munți de-acum, și nu e bine să ne prindă noaptea pe drum. Mă uit în spate și nu-mi place, ritmul e prea lent, așa că opresc să-i aștept pe ceilalți. Iar când deschid gura, vorbele ies mai tăioase decât aș fi vrut, și dau din mâni ca o morișcă stricată, încercând să explic cum că dacă nu mergem mai repede, ne prinde noaptea. Rezultatul? Front comun împotriva mea. Eu - omul negru și rău.  Mergem mai departe, într-un ritm mai alert, pedalând în liniște, omul negru și rău în față, frontul comun în spate, și, după vreo 20 de km cu clădiri în ruine sau reconstrucție pe ici pe colo, adică ciu-ciu loc de dormit, ajungem în Lunca Bradului, unde întrebăm de cazare. Suntem îndrumați pe un drum lăturalnic, la domnu’ părinte -  „stă la o casă cu 3 garaje și multe flori”, el are ceva camere de închiriat. Rezolvăm problema, ne îmbrăcăm în haine normale și fuga la magazinul din sat să luăm ceva de mâncare. Nu mai sunt omul negru, doar gri. Mâncăm, duș doar cu apă rece-rece, somn. Am făcut 80 de km, din care vreo 60 doar urcare.

Toplița, traseu de vacanță
Ne trezim târziu, am decis ca în loc de o zi de pauză, să facem două trasee scurte, să putem să ne bucurăm de peisaj și de vacanță. Mâncăm ce a mai rămas de la cină, apoi, pe biciclete. Încet, multe opriri, ne luăm înghețată de la un mic magazin de pe marginea drumului, apoi ieșim de pe drum, la râu. Și ne bucurăm de vacanță, de muntele din jurul nostru, de aerul curat, de soare, de apa de izvor, de verdele crud, de liniște, de libertate... Ajungem, pe un drum aglomerat, plin de mașini, în Toplița, găsim un hotel și luăm o  cameră. Scumpă. Prea scumpă pentru cât de mică și cât de mic și incomod e unul din paturi. Dușuri prelungite, spălăm câteva haine, pe care le întindem pe tot balconul, apoi ieșim în oraș și ne cumpărăm câte o pizza la o terasă de pe marginea râului, apoi fuga până la farmacie să iau o cremă care să ne protejeze de soare. Noaptea, dureri de spate, într-un final, somn.

Serpentine abrupte de munte, traseu superb
Iar o luăm greșit, în loc de stânga, dreapta. Nu-i nimic, ne ciondănim puțin, în timp ce un polițist ne face semn disperat să o luăm din loc și ne spune să ocolim pe la pod, facem un mic ocol și ieșim la drumul cel bun. Afară e o vreme super, soare, dar nu foarte cald, e plin de verde crud în jur, iar pedalatul e o plăcere.  Facem un mic popas să cumpărăm miere de brad de pe marginea drumului; omul ne spune de urșii care l-au vizitat, noi suntem cu ochii la muntele din fața noastră, unde șoseaua parcă stă atârnată chiar deasupra noastră, ca un șarpe încolăcit pe munte. „Hiii, acolo urcăm noi? Ce sus pare”. Și începem ascensiunea. Grea, dar cea mai frumoasă etapă de bicicletă de până acum. Chiar și doar pentru atât merita să venim. Chiar dacă mai sar cuvintele de la locul lor, chiar dacă pentru novicele grupului pare o corvoadă. Și continuăm să ne cățărăm până în vârf, curbă după curbă, cu șoseaua mereu deasupra noastră, apoi totul se reduce la „oaaaaaau”. Ultimii 6 km - coborâre în viteză, ne mai și jucăm, până în Borsec, unde ajungem repede, urcăm o pantă criminală și găsim o pensiune drăguță și ieftină, cu o gazdă foarte amabilă și primitoare („eu v-am văzut domnu’, și am vrut să vă chem la noi, dar am crezut că sunteți străin, și eu nu prea le am cu limbile străine”), ne cazăm, apoi o mică inspecție. Una din biciclete stă rău de tot la capitolul cauciucuri. Cel din spate e atât de ros încât n-o să reziste cu bagajele grele deasupra, așa că trebuie făcută rocada cu cel din față. Numai că nu iese așa cum trebuia. Stric o cameră, după ce o agăț cu șurubelnița, iar camera de rezervă are ventilul prea mic și pur și simplu nu se poate umfla roata. O fugă în oraș, dar nici vorbă de piese de bicicletă, așa că împreună cu gazda facem o mică improvizație, stricăm puțin janta, stricăm și una din pompe, dar reușim, într-un final, să  umflăm roata buclucașă. Apoi ieșim să cumpărăm ceva de mâncare și ne hotărâm ca a doua zi să facem pauză. Zis și făcut. Prima zi de pauză. O luăm pe cărări de munte, ajungem și la Grota Urșilor, urcăm pe stânci, apoi, că tot ne-am obișnuit, o luăm iar greșit și ajungem în mijloc de nicăieri, și, chiar dacă peisajul e superb, o luăm înapoi, mai ales că am dat de niște ditamai urme de urs, iar noi nu eram pe traseu marcat. Seara se lasă cu o ploaie torențială de toată frumusețea. Hmmm, sperăm ca mâine să fie frumos.

Intrăm în județul Neamț
Vremea nu pare că știe ce vrea, dar noi o luăm din loc către următoarea destinație, pe același superb drum de munte. După câțiva km trece pe lângă noi un alt biciclist (în jur de 60 de ani, condiție fizică super, echipament pe măsură, evident, nu cetățean român, pentru români există terase și cluburi de fițe numai bune de bârfe și bețivăneală), ne salutăm cu respect, e primul și singurul biciclist adevărat întâlnit în cale. Trecem în județul Neamț, ne apropiem de Ceahlău, dar nu-l putem vedea, e acoperit de nori. Facem o pauză, vorbim la telefon cu cel rămas acasă, apoi ne punem în mișcare  și începe să plouă. Facem ultimii kilometri prin ploaie, ajungem la un viaduct albastru, pe care-l traversăm prin băltoace, stropindu-ne din cap până-n picioare, ne cazăm și mâncăm o ciorbă rădăuțeană delicioasă. Ne întindem hainele la uscat pe terasa din fața camerelor și ne cuibărim în paturi.

Către Bicaz, pe ploaie torențială și frig
Dimineața nu se arată deloc senină, așa că ne echipăm cu haine de ploaie și începem urcușul, de-a lungul lacului Izvorul Muntelui. Fără coborâri, doar urcuș, mai greu decât ne-am fi așteptat, noroc cu peisajul superb din jur care ne mai ia ochii și gândul de la panta care nu se mai termină. Iar probleme la una din biciclete: schimbătorul pe spate s-a rupt, am pierdut o rotiță de angrenare a lanțului, dar n-avem ce face, trebuie să mergem mai departe, așa că fac o mică improvizație dintr-un căpăcel de plastic și o luăm iar din loc. De data asta începe să plouă torențial, iar temperatura de afară scade simțitor, în jur de 2-3°, ne îngheață mâinile pe ghidon, bagajele sunt ude, noi la fel. Leoarcă. Oprim foarte rar, pauzele sunt foarte scurte, frigul pătrunzându-ne în oase, chiar dacă stăm îngrămădiți unul în altul. Și pedalăm uzi leoarcă, iar pantele le coborâm cu frâna trasă, mult mai încet decât am fi vrut, dar de abia vedem în fața noastră din cauza ploii, și e atât de frig că ne îngheață mâinile pe ghidon. Ajungem la campingul de lângă barajul Bicaz, întreb de cazare mai mult bolborosind, cu apa șiroaie pe față, iar cei de acolo se uită la noi ca la urs. Dar e prea aglomerat, e gălăgie, iar camerele sunt scumpe, așa că ne facem curaj și mergem mai departe prin ploaia tot mai deasă, trecem de baraj, impresionant, dar cine să mai oprească să-l fotografieze măcar, și, într-un final, ajungem în Bicaz. Ne cazăm la motel, scoatem hainele la uscat care pe unde în camera nu prea primitoare, apoi ni se face foame. Coborâm la restaurant, dar e rezervat pentru nuntă, așa că suntem serviți cu mâncare în sala de biliard. Dar la cât de foame ne este și la câtă energie am consumat am fi mâncat și pe WC.

Cheile Bicazului. Am ajuuuuuns...
După ce-am tras în ziua precedentă de noi, prin ploaie și frig, pornim de abia pe la amiază, oricum ne așteaptă un traseu mai scurt. Vremea s-a îndreptat, nu mai plouă (ce bine!), dar vântul suflă destul de tare, făcând pedalarea destul de anevoioasă, însă, după un timp, în fața noastră întrezărim munții. Și tot cu ochii acolo, facem kilometru după kilometru, apoi, după ce oprim la un bar dintr-un mic sătuc, să bem apă și să mâncăm niște pufuleți, ajungem la intrarea în Parcul Național Cheile Bicazului – Hășmaș. Am ajuuuuuuuns! Am ajuuuuuuns! Am reușiiiiiit! Nu ne mai încăpeam în piele de bucurie și de emoții; și ce dacă oamenii opreau mașinile ca să vadă ce se întâmplă acolo, ce-i cu ăia trei bicicliști de se bucură în halul ăla? Greu de reprodus în cuvinte ceea ce-am simțit atunci, acolo... După o tonă de poze, am pornit mai departe, privind mereu la frumusețile din jurul nostru, însă nici nu bănuiam că ceea ce ne aștepta era chiar mai frumos. Am oprit la bazarul de pe marginea drumului să luăm niște suveniruri pentru cei de acasă, într-o mare de turiști veniți majoritatea cu autocarele, dar și cu motocicletele, niște choppere de toată frumusețea, străini, evident. Apoi ne-am continuat drumul printre stâncile imense, mai să ne rupem gâturile de la atâta privit pe sus, oprire din când în când pentru alte poze, apoi dăm de indicator: 10%. Ne uităm unul la altul. În față se vedea ditamai panta. Tragem aer în piept și pornim. Din ce în ce mai greu, fiecare pedală parcă îți scoate toată energia din tine, simți că nu mai ai aer și că plămânii îți iau foc. „Hai că puteți”, se aude de pe margine, un grup de turiști uitându-se ca la spectacol la noi. Dar noi nu mai putem, așa că 2 minute pauză, apoi din nou în luptă cu panta abruptă. Trecem de alți turiști, printre aplauze, iar picioarele le simțim gata să explodeze. Dar e atât de frumos, ce mai contează aerul lipsă sau mușchii întinși la maxim... Stâncile continuă să defileze în jurul nostru și e absolut superb. Superb! Iar noi ne umplem de frumusețea din jur...  Mai facem câte o pauză, privind șoseaua de sub noi, unde turiștii par niște furnici, facem poze, apoi trecem de un tunel („De ce e așa de întuneric? – Pentru că ai ochelarii de soare pe ochi”), stâncile lasă locul brazilor, iar după un timp ajungem la Lacu Roșu. Găsim o pensiune frumoasă, portocalie, care pare foarte primitoare, și care are un preș acceptabil pentru buzunarele noastre tot mai goale. Ne cazăm, mâncăm o ciorbă caldă și adormim cu zâmbetul pe buze. Ce frumos...  A doua zi, ploaie torențială, așa că dormim până târziu, după care, odată ce ploaia a încetat, ieșim într-o mică excursie în jurul lacului, deosebit de frumos, să ne refacem după efortul considerabil din ziua precedentă. Iar o tonă de poze și ne bucurăm că suntem acolo...

Coborâm de pe munte
După ce ne trezim, înfulecăm niște sandivișuri și o luăm repede din loc, cerul mai păstrând nori negri deasupra noastră, să apucăm să trecem pasul Bicaz pe drum uscat. Urcăm iar pante abrupte,  dar deja e o plăcere să simți muntele în picioare, ajungem în pas (un peisaj superb) apoi coborâm către Gheorgheni, unde intenționam să oprim peste noapte. Însă orașul pare neprimitor, așa că ne hotărâm să mergem mai departe. Cerem indicații despre cum să o luăm către Sovata, însă nu reușim să ne înțelegem prea bine, limba română pârănd o limbă străină pentru localnici. Tot încurcându-ne pe străzile din oraș, ajungem la o benzinărie. Și mă duc să cer informații. „Într-acolo către Joseni?” Omul se uită cam cruciș la mine și zice că da, adică igen. Mergeți într-acolo că e bine. Bine pe naiba. Ne întoarcem după 6 km făcuți de-a moaca și intrăm iar în oraș. Ajungem la o altă benzinărie unde, de data asta, suntem îndrumați pe calea cea bună, ba primim și recomandări despre locul în care să oprim. Ieșim din Gheorgheni, bucuroși că am scăpat de acolo, trecem prin Joseni în viteză și o ținem tot așa un timp, pedalând ca nebunii. Oprim. În spatele nostru, Hășmașul Mare. Ce păcat că am plecat de acolo... Asta e, ne continuăm drumul și ajungem în Borzont, găsim o pensiune frumoasă, elegantă, în stil rustic maghiar, cu oameni foarte amabili,  primitori. Ne cazăm și începe ploaia. Coborâm la restaurant și ne înfruptăm dintr-o mâncare supergustoasă, specifică bucătăriei maghiare. Ne lingem degetele, apoi sus, în cameră, râsete, prosteli, bătăi, haos total. Plouă toată noaptea.

Prin pasul Bucin, apoi Sovata
Dimineața, în fața noastră așteaptă munții Gurghiu. Și pornim bucuroși într-acolo. Trecem printr-o zonă parcă ruptă din peisajele alpine - drumuri înteținute, curat, case făcute cu gust. Mai suntem în România? Apoi începem să urcăm, iar, 14 – 15 km de pante abrupte, dar care ne sunt deja atât de familiare încât ne bucurăm să fim acolo. Oprim. Pe partea stângă a drumului, tot versantul este ras de copaci. Sinistru. Nu ne place să vedem natura distrusă, așa că plecăm mai departe și ajungem în pasul Bucin, de unde coborâm pe un frig care ne îngheață mâinile pe ghidoane. Deja vu. Însă, odată jos, scăpăm de frig, dar, din păcate, ieșim din munți. Nici măcar nu ne mai uităm în spate, e prea greu să lăsăm muntele în urmă. Trecem prin Praid și ajungem în Sovata, într-o băltoacă uriașă de noroi. Toată stațiunea e în reparații cu sistemul de apă și canalizare. Ne luăm niște porumb fiert, la hoteluri sunt niște prețuri astronomice, dar noi găsim o pensiune ieftină.

Printre câini
Pornim din Sovata către Reghin pe o vreme frumoasă. Stop. Iar probleme tehnice. A clacat și cea de-a treia bicicletă, schimbătorul pe spate nu mai vrea să funcționeze, vitezele nemaiputând fi schimbate decât manevrând lanțul cu mâna, așa că oprim de fiecare dată când trebuie neapărat să schimbăm viteza. În rest, drumul e plăcut, liniștit, pedalăm fără efort printr-un peisaj domestic. Drum liniștit? Vezi să nu. Întâi, dăm peste un ditamai dulăul, care se dă la ultimul din grup, aflat la ceva distanță în spate, însă întorc bicicleta la timp și o iau către lătrător punându-l pe fugă. Apoi, ajungem în Nădașa, un sat țigănesc. Le strig celorlalți să mărim ritmul, că siguri sunt câini pe aici și nu avem nevoie de probleme. Însă, când să ieșim din sat, ne observă puradeii, care strigă după noi din toată puterea, așa că apar și câinii, lua-i-ar naiba. Sar la mine, fiind la deschidere, dau din picior, strig către ei și par să dea înapoi. Însă patrupedele naibii nu se lasă. Se bagă ca niște dobitoace ce sunt printre bicicletele din spatele meu, iese o învălmășeală nebunească, și până să apuc să întorc bicicleta, unul din cei din spatele meu este mușcat de picior. Întorc bicicleta, o iau către câini, iar ei o iau la fugă. Prea târziu, fir-ar. Oprim în afara satului, iau trusa de prim ajutor și curăț rana, repede, să nu se infecteze. Doare, dar n-am ce face. Apar niște țigani într-o căruță, hlizindu-se ca proștii. N-ar vrea să știe ce le doresc. Ne urcăm pe biciclete și ne continuăm drumul până în Reghin, găsim un hotel ieftin, după ce facem niște ture prin oraș căutând cazare ieftină, apoi fugim la spitalul din oraș, la urgență, pentru un control. Injecție antitetanos. A doua zi suntem așteptați din nou la control, pentru a vedea dacă e nevoie de antirabic. Nu e nevoie. Ce bine!

La Beclean sunt prăjituri bune
Liniștiți că am scăpat de injecții, pornim către Beclean, loc prin care am trecut și în a doua etapă a călătoriei noastre. Trecem prin mai multe sate, de data asta fără câini, urcăm, coborâm, oprim să bem apă din când în când, drumul fiind unul destul de lejer. Asta până ajungem în comuna Galații Bistriței, unde dăm de un deal abrupt și destul de lung, pe care-l urcăm fără prea mare entuziasm, și nu pentru că peisajul n-ar fi fost frumos, dar ne apropiam de civilizație, dincolo de deal așteptându-ne, din nou, drumul european. Unde și ajungem, mai repede decât am fi vrut. Oricum, suntem în formă bună, așa că pedalăm în viteză, facem cu mâna Rozei Vânturilor, care ne-a găzduit acum... mult timp, încercăm să nu băgăm nici acum în seamă vuietul mașinilor, bem un suc pe aceeași terasă ca la venire și ajungem în Beclean. Găsim un hotel, la indicațiile unui polițist, dar cică recepționerul nu vine decât pe la 7 seara, și e de abia 4. Ne urcăm pe biciclete însoțiți de privirile celor de la terasa din apropiere și mergem mai departe, iar aproape de ieșirea din oraș găsim o pensiune ieftină. Lăsăm bagajele în cameră și ieșim să mâncăm. Intrăm într-o cofetărie unde dăm cu ochii de prăjituri. Și ce prăjituri. De mult n-am mai mâncat prăjituri atât de gustoase. Apoi, cu burțile pline, ne întoarcem la locul de cazare. Plouă toată noaptea.

Cea mai proastă cazare, la Bizușa
Cu cât ne apropiem mai tare de finalul călătoriei, cu atât entuziasmul dispare, apar indispoziții, unele provocate de vorbe aruncate aiurea, însă reușim să ne reculegem și chiar să zâmbim din nou. Drumul e pitoresc, chiar dacă am lăsat de mult munții în urmă, vremea e frumoasă (deși ne-a prins o ploaie scurtă, dar caldă) și ne bucurăm că suntem încă liberi, doar noi și bicicletele. Intrăm în Sălaj. Și ne vine să ne întoarcem, dar... Mergem mai departe, în ritm lejer, și ajungem la Bizușa, unde, fiindcă era deja destul de târziu, hotărâm să ne cazăm. Primim o cameră rece, întunecoasă, umedă, fără apă caldă, cu paturi care scârțâie înfiorător, și ne pare rău că n-am plecat mai departe. Locul e frumos și s-ar putea face ceva drăguț acolo, dar nimeni nu pare să fie interesat, iar locul e aproape în paragină și înțesat de câini.

Ne îndreptăm către casă
Plecăm mai târziu decât am intenționat. Ultima zi e și cea mai caldă, o căldură toridă lovindu-ne de cum ieșim la soare. Ajungem la intersecție de drumuri: unul duce către Zalău, celălalt lasă în urmă... Mâncăm niște sandișuri, apoi încălecăm bicicletele și facem la stânga, către casă. Drumul e frumos, Sălajul e frumos, iar locurile ne sunt deja familiare. Și de parcă ar ști că se termină călătoria, bicicleta cea portocalie începe să scârțâie groaznic, parcă s-ar rupe ceva, tocându-mi mărunt nervii. Oprim, un mic consult și îmi dau seama că e butucul pedalier, dar îl las să-și facă de cap. Îl las să scârțâie, chiar dacă mă scoate din sărite, oricum, seara suntem acasă. Iar drumul devine tot mai greu, deși pantele nici nu se compară cu cele pe care le-am lăsat în urmă. Se face tot mai cald și fiecare deal pare de netrecut, mai ales că entuziasmul e zero, și fiecare înjură în felul lui. Oprim la un restaurant de pe marginea drumului, unde bem un suc, apoi mai oprim să bem apă de izvor să ne răcorim (e groaznic de cald) și ne continuăm drumul care pare să nu se mai termine. Suntem prăjiți ca niște raci și abia mai respirăm. Un ultim deal, o ultimă coborâre și ajungem în Zalău, locul de unde am plecat. Oprim. De tot. După aproape 800 de km parcurși printr-o grămadă de locuri, care de care mai frumoase. Ne uităm unul la altul. „Am reușit. Am făcut-o și pe asta”. Iar trăirile din acele zile minunate o să le purtăm pentru totdeauna în noi. Și deja ne gândim la următoarea aventură. „Mai vii?” „Mă mai duci?” „MERGEM!!!”

Autor: Călin Pavăl
Vizualizări: 6423, Ultima actualizare: Luni, 23 Ian 2012


Comentariu
Fără foto cezar jipa, Luni, 20 Dec 2010, 21:45

cum in ultima vreme am dat-o pe bicicleala...mamaaa ce v-as insoti dar sunt departe de voi, de la dunare, giurgiu.cu bicla prin ture organizate de altii prin baiului sau plesuva(comarnic) linga casa, in ture organizate de mine la bulgari prin canioanele riurilor lom.cum mos craciun imi facu un frumos cadou, o cursiera, sa te ti ture in 2011, o sa iau in masina si mtb-ul si cursiera, transfagarasanul in mai-iunie, transalpina, babele-omu si ce s-o mai nimeri.de la gheorghieni prin pasul pingarati spre lacul rosu, dar cite nu am in cap, sanatate sa fie ca am toata viata in fata la cei 20 de ani ai mei.20 zisei?uitai sa-i multiplic cu 3...

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii