Jurnale - Plimbare de duminica

Cum simbata nimic nu anunta o indreptare a vremii, nu mica mi-a fost surpriza sa vad duminica ca norii care acoperisera valea Siretului aproape toata saptamina dadeau sa se destrame. Cum era prea tirziu sa mai sun adunarea grupului nostru imprastiat in trei orase, am iesit singur spre manastiri. Si nu mi-a parut rau! Ma urc in Albinuta si la deal, spre Motca.
Ca de obicei, nu ma pot abtine sa nu intru putin in curtea manastirii si sa admir silueta zvelta a turlelor profilata pe cer. Un scurt popas, prilej de reculegere si de aduceri aminte. Ginduri pentru cei care nu mai sint printre noi. Ma gindesc la bunicul, de la care cu siguranta am mostenit o parte din neastimparul care ma mina de mic sa explorez, sa ies de cite ori am prilejul in mijlocul naturii; fie ea munte, mare sau padurile de linga casa. Soarele iesise biruitor din confruntarea cu norii asa ca atunci cind cobor peste cca 50 min la Varatec, ma intimpina un cer perfect senin si o atmosfera placuta de toamna tirzie, desi sintem intrati binisor in decembrie.

In sfirsit, pe la 11, o iau pe drumul marginit de casele maicutelor, drum care urca pieptis pina deasupra manastirii si apoi aproape pe curba de nivel, pe la poala padurii. Cerul senin, aerul limpede, padurea care abia acum de dezmorteste dupa frigul noptii, toate fac ca sa-mi doresc ca ziua sa nu se mai termine. Privirea poate zburda pina departe, peste apa Ozanei pina la contraforturile Cetatii Neamtului si chiar mai departe peste apa Moldovei, pina in dealurile pe care le cunosc atit de bine si care se afla in apropierea Pascanilor. Pe unde sa merg azi? Nu facusem nici un plan. Deocamdata imi las pasii purtati de drumul forestier care cind urca usor, cind coboara urmarind sinozitatile culmilor si vailor.
Ma insotesc doua marcaje: unul proaspat punct galben si altul mai vechi cruce rosie, marcaj pe care l-am intilnit si in zona schitului Horaicioara, un alt colt de rai coborit pe aceste meleaguri.

Un uluc de lemn aduce apa limpede de la un izvor ascuns mai sus in padure. Apoi drumul se bifurca. Spre stinga nu poate ajunge decit in vale, in satul Valea Seaca. Cum eram dornic sa ies la soare in plaiurile pe care le stiam deasupra mea, am ales ramura din dreapta - ca si marcajele de altfel. Ma apropii de locul unde apare marcajul banda rosie, care stiu din tura facuta acum o luna, ca ma scoate sus, la stina de pe culme. Asa ca aleg sa parasesc drumul forestier si sa merg pe crucea rosie. As vrea sa ajung pina in valea Cracaului, daca o sa am destul timp pentru asta. Un mic urcus pe o poteca mai slab conturata, ma scoate in alt drum mult mai larg decit precedentul. Pe acesta vine din vale banda rosie. Marcajul meu traverseaza drumul, trece pe curba de nivel peste citeva culmi si apoi incepe sa coboare. Din pamintul reavan se ridica a usoara ceata, Razele piezise ale soarelui de decembrie, apar ca niste suliti argintii ce spinteca intunericul padurii. Nu peste mult timp padurea se rareste si jos, in vale se zareste o poiana. Se pare ca am ajuns deja in valea Cracaului. Pina aici am facut cca 2 ore de mers lejer.

Drumul se transforma intr-o ulita care o ia printre case. In dreapta se ridica culmile golase care urca spre Ciungi si apoi coboara mai departe spre Sihla. In fata se vad deja culmile care strajuiesc schitul Horaita iar mai sus, spre dreapta, inconfundabila, se zareste culmea ascutita care duce deasupra Horaicioarei. Ies in strada mare si o iau la dreapta. Putin mai sus marcajul pe care am venit o paraseste si o ia pe o alta ulita la stinga. Cum nu mi-am propus sa ajung azi la Horaicioara, imi continui drumul pe strada principala. Trec pe linga scoala proaspat renovata si aproape de capatul satului - care are un nume ciudat, Magazia - fac iarasi dreapta pe o ulita care trece printre citeva case si apoi se transforma intr-un drum forestier. Un mic piriu susura si el pe linga drum. Ce locuri linistite si frumoase! Cum vreau sa ies cit mai repede pe culme, la soare, dupa citeva sute de metri parasesc drumul si urc pieptis spre culmea care se ghiceste in stinga. Urcusul imi este rasplatit de o priveliste neobisnuita. Niste fagi batrini par cimentati in pamintul din care au crescut. Nu am mai vazut nicioadata asa ceva. Radacinile au ramas la suprafata si pe citiva metri in jurul trunchiului au creat un fel de postament, de soclu, cu aspectul unor serpi impietriti. Bineinteles ca nu scapa nefotografiati!

Inca putin si ies in culmea insorita. Sub mine se dechide toata valea. Turlele bisericilor sclipesc in soare. Din hornurile caselor ies suvite de fum. Culmea inierbata mai pastreaza citeva petice din ultima zapada. De jur imprejur, unduiesc alte culmi acoperite de brazi sau chiar de zada. Am ajuns pe un mic platou de unde zarile se deschid larg in toate partile. Spre apus, Ceahlaul troneaza peste vaile din care se ridica fuioare de aburi. In fata, daca stii unde sa te uiti, se vad turlele de la Sihla sclipind printre copaci. Spre dreapta, privirea trece peste culmile din apropiere si se pierde in valea Moldovei iar in spate strajuiesc inaltimile de la Horaicioara.

Am ajuns mai repede decit am crezut. Din vale pina aici am facut mai putin de o ora. E drept insa, ca pe ultima portiune am intins putin pasul. De aici mai fac cel mult inca jumatate de ora pina jos, dac-o iau de-a dreptul, asa ca in sfirsit imi permit sa fac un popas mai indelungat. Maninc ceva dulciuri, beau putin din apa luata de la izvorul din padure, care este inca rece ca gheata si... citesc citeva pagini din Alpin Info - revista galatenilor - pe care am primit-o chiar azi. O vulpe iese linistita din padure si trece la nici 30 m de mine. Iar aparatul e pe trepied la citiva metri de mine... Era in contra lumina, oricum nu iesea nimic!! Stiti voi vorba aia cu strugurii cei acri. Intimplator era vorba si de o vulpe pe acolo dar in cu totul alt rol - al meu:)

Ce pacat ca nu e simbata si ca nu am cortul cu mine! N-as mai pleca! Dar nu-i nimic, vine iarna acus si am deja in plan o tura pe schiuri prin aceste locuri. Ba poate si o noapte la cort, aici sau la Horaicioara. Cu parere de rau imi string bagajele, urc pina in in punctul cel mai inalt al culmii, de unde o cotesc brusc catre dreapta. Parca am intrat in alta lume. Cit contrast fata de culmea insorita pe care am venit. O culme abrupta coboara printr-o padure intunecoasa si rece direct catre Poiana Tigancii. Pe jos totul este pudrat cu zapada. Probabil a fulguit putin azi noapte si aici, in umbra padurii, nu s-a topit. Iata si Poiana Tigancii. Aici reintilnesc marcajul punct albastru si soarele. Soarele dOar pentru scurt timp, deoarece poteca, insotita acum si de punctul albastru trece prin aceiasi padure deasa si intunecoasa. Inca 10 minute de coboris si se vad deja in lungul potecii turlele de la Varatec. Curind intru printre case, trec pe linga poarta din spate a manastirii si ajung la parcare. Circuitul a fost inchis si totul a durat numai 4 ore. Ce putin! Dar si ce mult in acelasi timp! Am adunat multe clipe, imagini si ginduri de care-mi voi aminti totdeauna cu placere si care ma vor ajuta sa trec mai usor peste zilele cind muntele, natura imi vor fi departe.