Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Știrile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Povestea unei drumetii in Nepal

Bookmark and Share

Povestea unei drumetii in Nepal

IMG_7952



IMG_7254     ­

   De la intoarcerea din calatoria noastra in Nepal suntem tratati de parca am reusit o mare performanta cand de fapt am fost doar in vacanta. Senzatia generala a celor din jurul nostru este ca a merge la poalele Everestului este rezervata celor antrenati, sportivi, cu o conditie fizica de invidiat si poate putin nebuni. Adevarul este ca lumea a devenit socant de mica si Himalaya este o destinatie cel putin la fel de accesibila, frumosa si intersanta ca o plaja dintr-o “locatie exotica”. Evident, o comparatie la modul absolut nu poate fi facuta, fiecare loc avand specificul si farmecul sau. A exclude, insa, Nepalul ca destinatie de vacanta din cauza aparentelor dificultati de vreme, altitudine sau conditie fizica ar fi o mare greseala. Aceste randuri ar trebui tratate ca o povestire de vacanta si nicidecum ca descrierea unei expeditii.

   O experienta marcanta, drumul nostru spre Nepal a inceput paradoxal cu un avion spre vest, spre Munchen, de unde urma sa preluam toate actele, biletele si sa ne intalnim cu cativa dintre membrii grupului nostru. De acolo, zburam cu 3 avioane pana in Kathmandu, cu schimbari in Doha – Quatar, si in Delhi – India.
   Transferul in India a fost traumatizant datorita unei organizari mai mult decat defectuase a biroului de transfer. Practic, am asteptat aproximativ 6 ore intr-un “transfer lounge” (care semana mai degraba cu o gara de provincie), fara bagaje (pe care ar fi trebuit sa le “identificam” desi aveau cod de bare), fara pasapoarte boarding pass sau bilete de avion (pe care angajatii aeroportului ni le-au luat cand am ajuns). Actele ne-au fost aduse abia cu 20 de minute inainte ca avionul sa decoleze, iar faptul ca am ajuns in Kathmandu cu tot echipamentul si la timp a fost un noroc nesperat. Socant este ca acest tratament este universal pentru toti cei care isi fac transferul in Delhi indiferent de origini sau nationalitate. Niste “colegi de suferinta” din aeroport (cu care impartaseam destinatia finala si cunoastrea limbii engleze) au pierdut 4 avioane din cauza acestui “sistem” indian.

   Ajunsi in Kathmandu, ne devine evident ca suntem intr-un loc ciudat si strain noua cand vedem maimutele plimbandu-se nestingherite pe acoperisul aeroportului, ne suim intr-un taxi cu volanul pe dreapta si intram intr-un trafic nebun, zgmotos si rapid, plin de motocilete, masini vechi, camioane ricse si elefanti. Clima este foarte calda si umeda, orasul poluat, mizer si zgomotos, dar totusi bazarul, strazile inguste, casele vechi si neingrijite, femeile imbracate in sari si mirosurile specifice creaza o senzatie exotica, placuta si intersanta. Pe strazile orasului central se gasesc nenumarte agentii dispuse sa organizeze orice excursie sau calatorie de la plimbari in satele si orasele adiacente capitalei, la rafting, treking sau chiar expeditii pe cele mai inalte varfuri.

   In holul hotelului se aduna tot grupul cu care urmeaza sa mergem in tura. Suntem in numar de 17 si desi heterogen, grupul se va dovedi unul nesperat de placut si ponderat. Desi suntem toti romani, printre noi se gasesc oameni din tot felul de locuri si medii. Astfel, avem (pe langa mine si tatal meu de 53 de ani) un doctor dein Germania – om de munte si pasionat de calatorie - cu fiica lui de 25 de ani – studenta la medicina, avem un om de 60 de ani si 120 de kg, o femeie de 54 de ani, un alpinist de talie mondiala, un fost alpinist de 67 de ani, sau un om de munte cu fata lui de 12 ani. Drumetia pe care o vom face le va permite aproape tuturor sa participe si sa se intoarca bucurosi si incarcati de amintiri placute. Doar doi oameni au renuntat pe parcurs si s-au intors de la jumatatea drumetiei de la 5000m, dar niciunul din cauze de lipsa de forma fizica. Sorin, datorita greutatii sale a dezvoltat o posibila problema la genunchi si la plamani, iar pentru siguranta a hotarat sa se intoarca, iar Emilia, s-a imbolnavit de o infectie de trahee si a decis deasemenea sa se intoarca. In Kathmandu, la hotel, primim ultimele indicatii cu privire la desfasurarea celor 18 zile de drumetie, echipament, reguli si o scurta descriere a traseului pentru a sti la ce sa ne asteptam.
    A doua zi mergem la aeroportul pentru zborurile locale, si ne imbarcam intr-un mic avion de 20 de locuri pentru a zbura in punctul de plecare al drumetiei noastre in zona dealurilor. Zborul cu acest avion mic este mult mai spectaculos decat cel cu avioanele mari. Zburam printre nori, ocolind marile formatiuni inclinandu-ne cand pe o parte cand pe alta. Carlinga pilotilor este deschisa spre pasageri si astfel ma bucur de o experienta foarte interesanta privind direct prin parbriz si vazand cum pilotii maenvreaza avionul invartind de zeci de butoane si manete. Aterizarea pe aeroportul din Lukla este o experienta in sine. Fiind catalogat de nepalezi ca cel mai tehnic aeroport din lume, pista sa este ingusta, scurta, foarte inclinata (in mod total neobisnuit pentru un aeroport) si se termina intr-un zid de piatra. Practic, este ca si cum avionul ar ateriza la deal pe o fasie de sosea cu doua benzi. Pilotii sunt calmi si dau senzatia ca au mai facut aceasta operatie de zeci daca nu sute de ori inainte. Aterizam in relativa siguranta (desi ni se spune ca nu a existat nici un accident aviatic in zona) si coboram putin sovaielnici, tremurand si cu o culoare verde a fetei.

IMG_6454

IMG_6494

IMG_6529

IMG_6553

IMG_6636

IMG_6645

IMG_6675

IMG_6689

IMG_6742

IMG_6830

IMG_6890

IMG_6899

IMG_6902

IMG_6963

IMG_6970

IMG_6976

IMG_6994

IMG_7026

IMG_7026

IMG_7129

IMG_7227

IMG_7314


   Din momentul coborarii din avion ne frapeaza scara imensa a locurilor. Obisnuiti cu muntii nostri suntem socati de relieful de cateva ori mai mare. Practic, pentru a putea intelege cum ne simteam ar trebui imaginat un peisaj din Fagaras sau Piatra Craiului si marit la scara de 4 sau 5 ori. Himalaya nu este asa cum isi imagineaza majoritatea oamenilor – o mare intindere de zapada cu varfuri inalte si vanturi necrutatoare, rece, un loc unde nu se aventureaza decat alpinisti eroici si experimentati. Imaginea pe care o avem in fata este de relief inalt, flora subtropicala si temperaturi de 25 – 30 C. Pe masura ce urcam, peisajul se schimba de la paduri de foioase infestate de licheni ca niste perdele translucide, la ienuperi josi si deformati de vanturi, la palcuri din ce in ce mai mici de jnepeni. Surprinzator este ca intrucat Nepalul este pe paralela 27 flora urca mult mai mult in altitudine decat in muntii nostrii. Astfel, la 4000 m inca sunt paduri de ienuperi, iar pana sub 5000 m sunt jnepeni mici. Mai sus de acest prag mergem pe din ce in ce mai putina iarba pana aproape de 5500 unde intalnim multi ghetari ce aluneca in jos de pe munte.

   Plecand din Lukla, de la 2800m mergem pe firul vaii raului Dudhkoshi pana in Phakding unde innoptam. A doua zi parasim firul vaii urcand in Namche Bazar (3300m). Acest sat este (desi surprinzator) centrul comercial al zonei, oameni venind din Tibet cu animalele lor de povara, de la sute de kilometri, peste trecatori inalte de 4000m. Aici avem nevoie sa stam cel putin 2 zile astfel incat sa ne aclimatizam cu altitudinea.. Regula univesal acceptata de specialisti este ca cel mai eficient profilactic impotriva bolii de altitudine este ponderatia. Astfel, pentru a nu aparea edemul pulmonar sau cerebral se recomanda sa nu se urce mai mult de 300m diferenta de nivel pe zi. Pentru a ajuta aclimatizarea, in fiecare zi, dupa ce ajungem la destinatie ne este recomandat sa facem un efort in plus si sa urcam inca 100 sau 200 de metri de unde apoi coboram la cabana. Aceasta boala mult temuta de alpinisti (numita AMS de englezi – Acute Mountain Sickness) nu este foarte grava daca este tinuta sub control dar poate cauza moartea. Practic boala are doua forme: edemul pulmonar care cauzeaza umplerea plamanilor cu lichid, bolnavul putand ajunge chiar la inec si edemul cerebral care cauzeaza inflamarea creierului, dureri de cap, deficiente motorii sau chiar delir si coma. Tratata la timp AMS nu pune nici o problema drumetilor, fiind totusi destul de greu de identificat. Semanand cu o raceala sau o nevralgie comuna toti eram tentati sa nu recunostem boala si sa nu luam masuri impotriva ei, intrucat pentru calator asta inseamna limitarea traseului, sau, mai rau, intoarcerea. In retrospectiva, putem spune ca in afara unor dureri ocazionale de cap si stari de ameteala, nici unul din noi nu a avut probleme serioase.
   Eu cu tatal meu am inceput, in primele zile de mers, un tratament profilactic cu Diamox (sau Acetazolamida) – un medicament diuretic ce creste metabolismul putand sa suportam mai usor aclimatizarea. In primele zile experimentam o serie de efecte secundare cum ar fi furnicaturi si senzatia de amorteala in membre si nevoia de a bea mai multa apa. Deasemenea, ni se spune ca este recomandabil sa bem aproximativ 4 litri de apa pe zi pentru prevenirea AMS.

   Intram repede intr-o rutina zilnica foarte placuta si reconfortanta. Dimineata suntem treziti pe la ora 6 sau 7 cu un ceai verde fierbinte, ne inchidem bagajele mari, le dam porterilor si mergem la micul dejun. In timpul zilei ramanem cu un rucsac mic de aproximativ 6 kg, niste bete telescopice, si aparatele foto. Mergem pana aproape de ora 11 sau 12 cand mancam de pranz la una din cabanele de pe traseu. Apoi, in functie de programul zilei respective, mergem pana la ora 16 sau 17 cand ajungem la urmatoarea cabana. Acolo, porterii deja ne-au adus bagajele in camera, mancam de seara si ne culcam devreme in jurul orei 20 sau 21. Mancarea este buna si multa desi cam limitata ca optiuni. Primim orez cu legume, paste sau momos (o specialitate locala asemanatoare cu pachetelele de primavara chinezesti). Ocazional, primim mancarea traditionala dhal bhat – orez cu o supa sarata de linte. Mancarea este buna si foarte hranitoare, insa dupa aproape 3 saptamani apare o dorinta destul de puternica pentru variatie. In primele zile facem greseala sa cerem friptura de yak – o carne atoasa, tare si cu multe zgarciuri. Abia apoi aflam ca in toata zona parcului national (ce incepe imediat dupa Lukla) nu se omoara nici un animal, “friptura” fiind adusa cruda in spatele unui porter pe potecile serpuinde timp de 2 zile. Notiunile locale despre igiena sunt aproape inexistente asa ca nu mancam decat mancare gatita, iar apa o tratam cu Micropur – niste tablete ce omoara toti microbii din apa in decurs de jumatate de ora. Desi probabil ca aceste masuri de precautie sunt de multe ori nenecesare, riscul unei imbolnaviri serioase cu diaree sau dizinterie la 4 sau 5 zile de orice asistenta medicala este prea mare.

   Din Namche Bazar petrecem o zi pentru aclimatizare mergand spre vest spre manastirea budhista Tame. In aceasta plimbare de o zi avem cel mai puternic soc cultural. Cand ajungem la manastirea Tame avem senzatia ca am intrat intr-unul din filmele documentare despre calugarii din Asia. Privelistile sunt coplesitoare. De pe terasa manastirii se vad trei varfuri inzapezite impozante. Manstirea este sapata in stanca unui munte, este intesata de steaguri de rugaciune, pietre mani si calugari de toate varstele rasi in cap si imbracati in robele lor traditionale rosii.
   Ne este permisa vizitarea manastirii dar din motive ciudate nu suntem lasati sa fotografiem sau sa filmam. Ne intoarcem in Namche dupa o zi plina, obositi dar constienti ca aceasta excursie va fi cum nici nu ne-am imaginat.

   A doua zi mergem in Kumjung, la doar 3 ora de Namche si doar la 3800 m pentru a continua aclimatizarea. O plimbare in zona ne duce prin paduri de ienuperi, pe cateva varfuri stancoase si la doua mici manastiri. Desi la paralela 27, efectele toamnei lunii octombrie se fac simtite si acolo. Putina vegetatie de foioase ce se gaseste la aceasta altitudine incepe sa isi schimbe culorile dintr-un verde intens specific zonelor mai joase in maro galben si rosu iar lichenii ce infesteaza padurea par ca sunt tesuti intr-o gigantica panza de paianjen verde pal. Peisajul este unul total inedit iar noi ne bucuram de fiecare pas fara sa stim ca aceasta va fi ultima zi in care vom putea respira nestingheriti de altitudine.

   A doua zi mergem spre Dole, o alta etapa relativ scurta, pe o vale adanca, pe niste versanti inclinati, serpuind pe un drum sapat in stanca. De aici peisajul se schimba destul de brutal, incepem sa ne plimbam pe la baza unor piscuri gigantice inzapezite, printre palcuri din ce in ce mai mici de jnepeni, pe o iarba uscata, galbena si sfaramicioasa. Ni se spune ca momentul ales pentru drumetie este unul ideal intrucat suntem exact intre sezonul musonic, ce se termina la sfarsitul lui august intrand usor in septembrie si iarna rece care se va instala in cel mult doua luni. In luna decembrie localnicii se asteapta constant la temperaturi de -25C. In aceste conditii, la aceasta altitudine, temperaturile intalnite de noi (-5C noaptea si intre 15C si 30C ziua) par mai mult decat placute. Urmatoarea oprire o facem in Maccermo si incercam prima ascensiune mai serioasa. Langa acest sat se afla un varf de 5200m pe care incercam sa il urcam. Tot aici ma confrunt cu primele simptome de AMS. Dintr-o eroare urc pe varf mai repede decat artrebui si desi sus imi pare ca senzatiile de ameteala si respiratie greoaie sunt suportabile, la coborare dezvolt simptome mai serioase de dureri de cap ameteala si greata. Boala este cu atat mai suparatoare cu cat nu reusim sa vedem aproape nimic de pe varf din cauza cetii. Practic, simt ca imi pulseaza capul si la fiecare pulsatie o durere surda imi coboara in jos pe coloana. Imi este frig, trebuie sa ma fortez sa mananc si desi dupa coborare respiratia imi revine, ma simt sufocat de perspectiva de a trebui sa cobor din cauza bolii. Doctorii din grup imi explica faptul ca trebuie sa astept ca organismul meu sa produca mai multe globule rosii astfel incat sa pot respira la altitudine mare. Ma culc devreme cu speranta ca a doua zi ma voi simti mai bine.

   A doua zi vremea este foarte buna, soarele orbitor, iar durerile de cap mi-au disparut. Mergem spre Gokyo si astfel intram intr-una din cele mai spectaculoase zone ale drumetiei. Acest sat mic se afla pe malul unui lac glaciar ce face parte dintr-o salba de alte cinci. Intinderile de apa au rezultat in urma topirii ghetarului de langa ele si sunt dispuse in sir in lungul marelui rau de gheata ce curge spre sud. Gokyo este langa al treilea lac si are un varf inalt de 5500 m (numit GokyoRi) exact langa lac.

IMG_7342

IMG_7423

IMG_7482

IMG_7498

IMG_7524

IMG_7573

IMG_7604

IMG_7613

IMG_7648

IMG_7662

IMG_7778

IMG_7785

IMG_7793

IMG_7840

IMG_7847

IMG_7860

IMG_7959

IMG_7966

IMG_8020

IMG_8072

IMG_8079

IMG_8170

IMG_8213

IMG_8270

IMG_8305

IMG_8469

 


   Aici peisajul este unul total strain noua. Morenele ghetarilor sunt ca rani mari sapate in coasta muntilor, iar zgomotele create de alunecarea ghetii si macinarea pietrelor din jurul fluviului de gheata contribuie din plin la o atmosfera arida ostila si inumana. Practic, mergem pe o combinatie de gheata si piatra, printre lacuri de culori surprinzatoare, varfuri inzapezite si mari campii de piatra. Lacurile au culori dintre cele mai variate in functie de substantele dizolvate in ele si de legaturile la ghetarul aflat in continua miscare. Practic, unele lacuri sunt in circuitul curgerii apei provenite din ghetari si au o culoare ciudata gri laptoasa, iar altele sunt izolate si au culori variate de la albastru intens si o claritate naucitoare pana la verde smarald mat si laptos.

   La Gokyo vom sta doua zile. In prima zi unii dintre noi fac o plimbare de cateva ore in jurul lacului, iar altii urca Gokyo Ri, pentru ca in a doua zi sa facem o ascensiune pe un varf de 5700m de langa ultimul lac din salba de lacuri. Drumul pe acest varf ne ia o zi intreaga dus intors si este destul de solicitant, sus ajungand doar 11 oameni din cei 17 din cauza simptomelor de rau de altitudine. Din pacate, desi privelistile sunt naucitoare si claritatea foarte buna, cerul nu este senin fiind acoperit cu o perdea subtire de nori de mare altitudine. Ascensinuea pe varf este ingreunata de un mare versant de pietre imense pe care trebuie sa ne cataram. Aici ne este evidenta superioritatea ghizilor nostri localnici care sar din stanca in stanca respirand normal, pe cand noi ne chinim sa escaladam fiecare prag. Ajunsi sus ne felicitam, facem poze si ne minunam de imensitatea varfurilor inzapezite ce se ridica inca doua sau trei mii de metri peste altitudinea la care ne-am chinuit sa ajungem. Coborarea nu este grea dar este un test de anduranta fiind deja obositi dupa ascensiune. Ajungem inapoi la cabana dupa aproape 4 ore, aceasta fiind cea mai grea zi a excursiei, totalizand 12 ore de mers.

   Dupa ce discutam cu ghidul, aflam prognoza meteo si vorbim cu alti localnici ne decidem sa schimbam traseul propus initial conform caruia ar fi trebuitsa mergem inapoi in Khumjung, si sa mergem direct spre est trecand peste o trecatoare inalta de 5400m. Practic, ar trebui sa ajungem in valea paralela dinspre est, intre aceste doua vai, cel mai jos punct fiind trecatoarea Cho La. Astfel, plecam din Gokyo, traversam ghetarul si ajungem intr-un mic sat pe marginea morenei. Traversarea ghetarului este destul de dificila terenul fiind foarte nesigur si potecile schimbandu-se continuu. Ghidul se uita dupa excremente de yak pentru a identifica potecile bune, iar noi suntem surprinsi sa ajungem brusc de la iarba la piatra, la gheata si chiar la nisip. Datorita continuei alunecari a ghetarului, pietrele sunt macinate atat de tare incat ajungem sa mergem pe lungi portiuni cu cel mai fin nisip gri, pe malul unor lacuri straniu colorate. Aceasta zi este una scurta, ajungand la cabana in jurul pranzului, dar ne apropie de trecatoare, satul Dragnak fiind ultima asezare inaintea pasului.
     In urmatoarea zi plecam la ora 06: 00 spre Cho La. Peisajul arata ca rupt din Mordor – tinutul fantastic din Stapanul Inelelor - un amalgam de stanci negre si munti inalti impunatori. Iarba dispare cu desavarsire si dupa doua ore de urcus ajungem pe coama unui deal de unde vedem in sfarsit trecatoarea. Este un moment demoralizant intrucat intre noi si pas se deschide o vale adanca de 150m (diferenta de nivel). Valatuci de nori pornesc sa se tarasca prin vai urcand incet si crescand in dimensiune ca monstrii mitologici. Mie si tatalui meu ne este si mai greu cand descoperim ca dintr-o eroare (o simpla neintelegere) nu avem suficienta apa. Ne aflam pe un mare versant de bolovani gigantici iar perspectiva de a gasi apa pe aceasta parte a trecatorii este inexistenta. Mergem mai departe anticipand cu teama simptomele de rau de altitudine ce aveau sa apara din lipsa de apa, si dupa 6 ore de la plecare ajungem in pasul Cho La.
    Aici este o iarna eterna. Grosimea stratului de zapada este necunoscuta dar dupa dimensiunile peretilor de gheata rezultati in urma ruperii avalanselor putem presupune ca sunt peste cinci metri de zapada. Totusi, zapada tare ne permite sa mergem pe ea relativ fara efort. In scurt timp ajungem, de la zapada adanca si cornise, la versanti de grohotis si din nou la iarba. Din trecatoare mergem inca doua ore si ajungem destul de obositi in Dragnak – o mica asezare sezoniera de cateva cabanute – unde vom si innopta. Tatal meu este cel care de aceasta data are dureri serioase de cap datorita lipsei apei. Cu toate acestea, dimineata direrile dispar si putem sa ne continuam drumul.

   Urmatoarele zile sunt cele mai spectaculoase din toata excursia: Ajungem in Gorak Shep – cea mai inalta asezare de pe drumul spre Everest, situata chiar pe morena ghetarului – unde dormim 2 nopti. Urcam la 05: 00 dimineata pe Kala Pathar (un varf de 5550m) de unde avem o panorama fantastica, putand sa admiram soarele rasarind peste Everest si Nuptse, vazand in zare Ama Dablam si stand la poalele colosului de 7150m Pumo Ri si apoi, mergem la tabara de baza a Everestului care de fapt este doar o zona a ghetarului unde terenul este suficient de stabil pentru a permite instalarea corturilor. Tabara de baza este locul in care se termina calatoria drumetilor (trekkers) si incepe cea a alpinistilor. Situata in curba pe care ghetarul ce curge de pe Everest o face spre est, tabara este inconjurata pe aproape toate partile de munti inalti si inzapeziti, dandu-ne senzatia ca suntem pe scena unui amfiteatru al zeilor. In aceasta a 12-a zi de cand am aterizat in Lukla ne simtim relativ bine, aclimatizati la aceasta altitudine desi unii din grup au in continuare probleme cu somnul. Aici locurile ne sunt foarte straine si atmosfera este una arida si ostila. Mergem pe gheata amestecata cu piatra, printre crevase adanci ce se casca sinistru sub noi, ghetarul scrasneste si trosneste macinand piatra, rupandu-se si topindu-se incet, periodic auzim caderi masive de pietre dar nu le putem identifica intotdeauna sursa, iar din munti cam o data la fiecare doua ore de lumina cad avalanse imense. Precum am mai precizat mai sus, scara acestor locuri era una socant de mare asa ca, desi aceste fenomene pareau foarte amenintatoare si le puteam observa foarte bine de unde eram noi, ne aflam intr-o relativa siguranta pe marginea morenei ghetarului. Nu a existat nici un incident care sa ne faca sa ne simtim amenintati. Cu toate acestea, cunoscand pericolele potentiale nu am fost pe deplin linistiti pana cand nu am ajuns inapoi pe pamant ferm, la cabana. Mergand pe aceste drumuri nu putem sa nu ne gandim la faptul ca pe aceleasi poteci au mers cu zeci de ani in urma temerarii alpinismului, nume celebre de cutezatori precum Mallory, Hillary sau Messner. Pentru mine si mai ales pentru tatal meu, care de mic a citit cu veneratie aventurile cuceritorilor acestor inaltimi, a vedea aceste varfuri legendare si a merge prin aceste locuri pe care ni le-am inchipuit de atatea ori este o experienta foarte puternica pe care o savuram din plin.

   In urmatoarele zile urmeaza retragerea noastra din munti. In Pangpoche intalnim o raritate nesperata – un dus fierbinte. Un mic boiler pe gaz ne permite tuturor sa ne rasfatam cu apa calda, pana in acel moment fiind nevoiti sa ne spalam cu apa rece din rauri sau cel mult incalzita putin la soare in rezervoare mari pe acoperisul cladirilor. O alta experienta inedita o avem in Tengboche unde vizitam cea mai mare manastire budhista din Nepal. Cultura si religia acestei zone este foarte interesanta si inedita nu atat prin diferentele ei fata de cultura vestica si religia crestina cat prin efectele ei asupra oamenilor. Este drept ca le lipseste cu desavarsire infrastructura, tehnica moderna este gasita foarte rar, presa si media sunt limitate la aparate radio cu baterii si foarte rar cate un aparat video, iar comertul se face ca in evul mediu cu spatele sau cu yak-ul pe poteci serpuinde. Totusi, conform ghidului editurii Lonely Planet “Treking in the Nepal Himalaya”, in aceasta zona (zona dealurilor) nu a existat (de cand se aduna date despre regiune) nici o crima. Practic, populatia acestei zone rurale nu concepe se omoare un alt om indiferent de context. Aceasta este doar o consecinta a mentalitatii lor, insa pentru noi cei care suntem obisnuiti cu stiri zilnice despre oameni morti, violati, mutilati de multe ori pentru motive de nimic, faptul ca de cel putin 100 de ani aici nu s-a intamplat niciuna dintre aceste atrocitati pare incredibil. Daca ar fi sa presupunem, am spune ca aceasta mentalitate provine din principiile religiei budhiste. Aceste principii vorbesc in primul rand despre reincarnare (un fel de reasociere a sufletului sau energiei asociate fiecarui corp viu altei entitati ce abia se naste, fara a se pastra insa nici o amintire sau constiinta a vietii trecute) si astfel cum ai putea sa omoari orice fiinta – de la vaca la musca - atunci cand este posibil ca in acea fiinta sa se afle sufletul stramosului tau? Mai aflam ca dupa ce am trecut prin mai multe vieti, avem posibilitatea sa transcedem, sa avem un moment de iluminare in care descoperim tainele universului, iar abia atunci ne vom putea aminti toate existentele noastre trecute. In scurtele discutii cu ghizii sau cu preotii de la manastire nu apucam decat sa aflam lucruri putine si de suprafata despre budhism, dar cu toate acestea sunt frapat de aparenta armonie a societatii create in jurul acestei religii, de intelegerea si toleranta pe care o au pentru ceilalti, pentru straini si valorile lor. Intelegerea de catre vestici a conceptelor budhiste este si mai dificila datorita barierei lingvistice. Spre exemplu, ni se spune ca trebuie sa ocolim prin stanga pietrele mani (pietre in care sunt gravate mantre – siruri intregi de scrisuri) pentru “noroc” (good luck). De fapt ghidul se referea la o karma buna, el intelegand prin “karma” mult mai mult decat banalul “noroc”. Pentru ei, karma inseamna in acelasi timp noroc, destin, alegere sau chiar fatalitate. Astfel, conceptele difera atat de mult incat ne este aproape imposibil sa intelegem aceasta religie in scurtul timp pe care il avem de stat acolo. Un alt exemplu de bariera culturala generata de cea lingvistica este motivul mantrei ce apare pe majoritatea obiectelor de cult “Om Mani Padme Hum” (pronuntata “om mani pedme hung”). Ni se spune ca aceasta mantra repeteta la nesfersit de calugarii din manastiri este chintesenta religiei budhiste. Totusi, cand cerem o traducere suntem refuzati, ni se spune ca nu poate fi tradusa si ca ar trebui sa invatam nepaleza pentru a o intelege pe deplin. Ajuns acasa consult internetul si risipesc magia adunata in jurul mantrei afland (cu greu) traducerea: “Iata diamantul din floarea de lotus” (Behold the diamond in the lotus flower – “behold” este ceva mai mult decat “iata” astfel pierzandu-se si mai mult prin traducerea in a treia limba). Ajung dezamagit la concluzia ca probabil ghidul avea dreptate si nu voi putea sa inteleg niciodata decat cunoscand foarte bine limba nepaleza si complicata simbolistica a diamantului si a florii de lotus in cultura locala. Ajung sa imi doresc sa raman la calugarii din mansatire, sa inteleg si sa cunosc viata asa cum o vad ei.

   Vizitam manastirea si suntem placut impresionati de rigoarea si stilul unitar in care aceasta a fost refacuta dupa incendiul din 1989. La interior se pastreaza aceasi atmosfera pe care am regasit-o si in manastirile mai mici si mai vechi pe care le-am vizitat anterior. Aerul incarcat de valatuci de tamaie contureaza puternic razele soarelui ce se filtreaza prin putinele fante ale ferestrelor. In sala principala de rugaciune pe un perete intreg admiram sculpturi infatisandu-l pe Budha (o varianta mai supla, mai apropiata de cea indiana), vase lumanari si alte obiecte de cult, ceilalti trei pereti fiind pictati cu scene din mitologia locala. Intr-un colt, parca pierzandu-se in peisaj, sunt patru calugari drapati in rosu ce muncesc de peste o luna la o “mandala”. Aceasta este un desen circular cu diametrul de peste un metru facut integral din nisip (pulberi fine viu colorate).

 

IMG_8501

IMG_8509

IMG_8532

IMG_8703

IMG_8812

IMG_8849

IMG_8892

IMG_9040

IMG_9043

IMG_9064

IMG_9201

IMG_9415

IMG_9443

IMG_9489

IMG_9537
    Desenul este foarte complicat si regasim cu surprindere numeroase simboluri vechi cunoscute si preluate in toata lumea cum ar fi steaua lui David, svastica (intr-o forma putin modificata) si chiar un ochi masonic. Bineinteles nici unul din aceste simboluri nu isi au asociate si ideologiile ce le reprezinta astazi pentru europeni, fiind vechi motive raspandite in intreaga Asie. Personal, sunt impresionat de traditia ce are in centru facerea acestei mandale. Dupa ce patru calugari muncesc doua luni la a realiza complicatele desene din nisip rugandu-se in timp ce vibreaza cu niste vergele de metal conuride alama prin care picura pulberea pe o placa de lemn, intr-o ceremonie mare, scot mandala din manastire si o pun cu fast pe un rau ce spala tot nisipul. Aici trebuie sa vorbesc despre o alta bariera culturala originand dintr-una lingvistica: “Rugaciunile” lor nu au forma celor crestine, pentru budhisti neexistand o divinitate superioara careia sa ii ceara diverse lucruri materiale sau rezolvari divine ale situatilor cotidiene. Ceea ce ei numesc si traduc “rugaciuni” sunt de fapt “mantre” ce ar putea fi mai degraba traduse ca “pilde”. Acestea sunt repetate de practicanti la nesfarsit avand ca rol constientizarea si intelegerea tuturor sensurilor si implicatiilor. Astfel, in Nepal exista un cult pentru steguletele de rugaciune (steaguri de diverse dimensiuni, viu colorate pe care sunt tiparite “texte sfinte”), acestea fiind agatate in vant pe fiecare varf sau in fiecare trecatoare, in locuri cat mai inalte dar in drumul oamenilor. Pe langa aspectul grafic foarte interesant, localnicii vad in ele o metoda de a imprastia in lume cu ajutorul vantului a acestor “rugaciuni - pilde”. La fel ni se spune despre mandala ca nu este “distrusa” ci se reuneste cu natura transformandu-se (desi explicatia a fost foarte greu de inteles). Exista interpreti conform carora distrugerea mandalelor este o forma de constientizare a practicantilor asupra efemeritatii tuturor lucrurilor materiale si inutilitatea eforturilor de a le pastra intacte. Asemanator cu conceptul despre steagurile de rugaciune este cel al cilindrilor rotitori. Acesti cilindrii de toate dimensiunile sunt umpluti cu inscriptii ale diverselor mantre, iar calatorii sunt rugati sa ii invarta, rotatia lor imprastiind in lume semnificatia mantrelor din interiorul lor.

   Dupa vizita manastirii mai mergem o zi pana in Namche Bazar unde fetele din grup se delecteaza in fata bogatei oferte de bijuterii locale, si apoi inca o zi pana in Lukla, la aeroprtul unde am aterizat la venire. Aici avem oarece emotii intucat vremea se strica serios pentru prima data in drumetia nostra, plouand puternic si constant. Mai ingrijoratoare decat ploaia este ceata ce inghite aeroportul oprind traficul aerian. Glumind, ghizii ne spun ca pilotii locali au o vorba ca raspuns la insistentele turistilor de a zbura pe vreme nefavorabila: “In Nepal we do not fly through clouds becouse clouds have rocks in them.” A doua zi vremea se imbunatateste si undeva in jurul pranzului se deschide o fereastra ce ne permite sa decolam spre Kathmandu.

   Petrecem inca 2 zile pline in capitala vizitand principalele centre istorice si cele mai importante temple. Aici spre deosebire de zona dealurilor, gasim o amestecatura zgomotoasa de temple budhiste si hinduse, piete, bazaruri, strazi agitate, poluare mare, mizerie si o aglomeratie terifianta. In mod ciudat, in continuare ne simtim in relativa siguranta, putand sa mergem linistiti pe strazi la ore tarzii din noapte, reconfortati de calmul si amabilitatea oamenilor. Bineinteles ne pazim bunurile si avem grija sa nu fim neatenti cu privire la oamenii din jur, insa atmosfera este una relaxata si deschisa, avand senzatia ca localnicii sunt mai rezervati in privinta noastra decat noi in privinta lor. La aceasta atmosfera relaxata contribuie si faptul ca in fata costurilor comoditatilor in acest colt de lume, noi, chiar veniti din Romania, eram zei. Practic, aici cu cei aproape 1000 de euro necesari biletului de avion se poate cumpara o casa decenta. Astfel, gasim aceste doua zile foarte relaxante mancand pe saturate la cel mai pretentios restaurant nepalez cu doar 8 euro, band sucurile naturale locale sau alegand specialitati tailandeze dureros de iuti la preturi de nimic. Chiar si aici, mancarea se dovedeste a fi foarte curata si usoara, dovada fiind reactiile stomacale extrem de neplacute pe care le-am dezvoltat dupa masa din Munchen, la intoarcere.

   Anticipez o intrebare ce sta pe buzele celor ce citesc aceste randuri si anume care au fost costurile excursiei: Pe langa cei 1790 de euro de persoana platiti la o agentie de turism din Germania pentru organizarea drumetiei, bilete de avion, ghizi, porteri, cazare si mancare pe perioada drumetiei, am mai cheltuit aproximativ 200 euro pe biletul de avion Bucuresti – Munchen, mancare in Kathmandu si Munchen si alte suveniruri si bacsisuri date porterilor si ghizilor, intrari la muzee in capitala, s.a.m.d.

   In a 23-a zi de cand am plecat ne intoarcem in tara dupa alte aventuri si emotii in aeroportul din Delhi, cu toate mediile de stocare pline de imagini si filme, parca putin mai tacuti decat la plecare dar incarcati de amintiri pentru o viata.
   Concluzia mea personala dupa aceasta excursie este ca lumea a devenit foarte mica iar locurile pe care le vedem si experientele pe care le avem mai sunt limitate doar de visele noastre.

Autor: Andrei Samoil
Înscris de: Andrei Samoil
Vizualizări: 7990, Ultima actualizare: Marți, 8 Ian 2008


Comentariu
Gelu T Gelu T, Luni, 7 Ian 2008, 14:01

Excelent!!! Felicitari! Si multumiri pentru lectura placuta si detaliile utile.

Marius Pop Marius Pop, Marți, 8 Ian 2008, 21:04

Pe langa frumusetea excursiei, este de apreciat calitatea povestirii. Ai reusit sa ma tii in fata calculatorului ceva vreme, am citit-o de doua ori (nu ca n-as fi inteles de prima data ceea ce-ai scris):-). Brava si la mai mare!

Minerva Vincze Minerva VinczeAdministrator Alpinet , Marți, 8 Ian 2008, 23:03

Frumos si interesant!:-) Multumim si pt detalii..

Fără foto Laurentiu Barză, Miercuri, 9 Ian 2008, 14:26

Bravo pentru tura, frumoasa si detaliata descrierea ta!
Si eu am facut aceeasi tura in sept./oct. 2007 poti vedea cateva poze la: http://lbarza.blogspot.com/search/label/Nepal

Fără foto John Paul, Luni, 21 Ian 2008, 15:57

Salut! Pe mine m-ai convins. Trebuie sa merg acolo!:) Prin ce agentie ai mers? Ca toate cautarile din Google imi dau trasee mult mai scurte sau combinate cu un asazis safari, ceea ce nu ma intereseaza. Multumiri in avans!

Fără foto Andrei Samoil, Miercuri, 23 Ian 2008, 17:49

Salut John Paul. Intra pe www.himalaya.de si vei gasi pagina de web a agentiei Himalaya Fair Trekking. Noi am vorbit cu dl Paul Nicolini care a fost mai mult decat de ajutor si a organizat totul exemplar desi nu l-a vazut nimeni din grup la fata. (totul a fost organizat prin telefon si mail)

Narcis Lutica Narcis Lutica, Sâmbătă, 26 Ian 2008, 12:56

Frumoasa vacanta..subiectiv privind lucrurile...prefer o astfel de vacanta unei pe o insula exotica:-D:-D

Fără foto mihai caba, Marți, 18 Aug 2009, 10:02

salut Andrei,
frumos ce ati facut....... vreau si eu, normal;)... numai ca cei de la himalaya.de nu mi-au raspuns inca.
ai si alte detalii de contact? multzam fain,
Mihai Caba

Fără foto Bunel Moise, Sâmbătă, 27 Apr 2013, 11:33

Caut oameni interesati intr-o excursie in Nepal...

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii