Despre Alpinet - Primăvara prin Buila-Vânturarita

Ziua a doua începe după amiaza în curmătura Oale şi se termină pe la aceeaşi oră în Pietreni peste 24 de ore. Ce ar fi de semnalat pe aceste poteci uşoare pe sub creastă prin care am ajuns până la înserat la refugiul din poiana cu brazi (la care alternativ puteam coborî într-o oră de sub Vioreanu)? Că poteca era destul de rea, fiind ba cu zăpadă, ba cu gheaţă, nici vorba de traseul lejer de dimineaţă. Meteorologic toată zona e defazată cu o lună, mult întârziată. După o vreme ajungi într-o vale cu apă, unde eşti foare bucuros pentru ca apa ţi se terminase de vreo două ore.

De aici trebuie reţinut că poteca urcă binişor, nu mai merge pe curba de nivel cum am mers eu. Văzâd că nu mai sunt semne treaba asta nu m-a bucurat, la ora respectivă şi după o zi plină, dar am scos harta, busola, şi văzând că mă apropii de încă o vale am înţeles că trebuie să fiu deja sub poteca spre Cheia, după poiana Comarnice. Am luat atunci perpendicular în sus şi am dat în respectiva potecă (dunga albastră), chiar la vreo 150 m dincolo de poiana căutată, aşa că nu am pierdut prea mult. De aici a devenit banal, doar că se lăsa seara. Am luat-o la picior pe poteca triunghi roşu spre Pietreni, pe sub munte. Am mai prins o poză spre creasta nordică, dar data aceasta de sub ea cu mult.

Apoi s-a făcut tot mai seară şi am ajuns la ţanc în poiana cu brazi. Refugiul se află afară din potecă, la limita superioară a poienii. Arată cam jalnic, dar calul de dar nu se caută la dinţi. Am ales patul cu cetină.

Pe perete o icoană a Maicii Domnului tratată cu lipsă de respect de unul dintre cei care s-au adăpostit aici. Remarcabil totuşi că nu au rupt-o complet, au vrut să se vadă ce au făcut (subtilitate).

Dorm neîntors 9 ore (mă rog, cu întoarceri periodice pe o parte, pe spate şi pe cealaltă parte, dar asta e deja ceva reflex pentru cine doarme prin stâne pe lemn), dimineaţa spun Cristos a înviat, pentru că e prima zi de Paşti, şi primesc o zi superbă. La lumina zilei şi de afară refugiul arată chiar simpatic. Poate că administraţia parcului sau kogayonii l-ar putea reamenaja. Acum 16 ani era nou nouţ şi curat ca cel de la curmătura Builei.

De acum drumul este unul banal, dar priveliştile nu sunt aşa. Urmez un drum paralel cu cel de ieri pe sub creastă. Buila văzută de aici este impresionantă. Îmi aduce aminte de Colţii Ţapului din Bucegi.

Merită şi o detaliere. În dreapta jos e Poiana de Piatră.

 Poteca se strecoară prin pădure. Zăpada nu mai crează probleme, pentru că la ora asta e îngheţată. Am trecut oricum de la plastici (uzi fleaşcă pentru că neglijasem ieri să pun parazăpezii, iar când m-am hotărât mi-era deja lehamite de la jnepeni) la bocancii uşori de drum forestier. Din când în când pot admira abruptul în diferite ipostaze.

Asta ar fi probabil zona de sub Vânturariţa. O mângâi cu privirea.

Şi aceeaşi zonă de şi mai dinspre sud.

Aici ar fi deja în poiana de piatră, privind spre Buila.

Iar aici tot în poiana de piatră, spre stâncăriile dintre vârful Buila şi curmătura Builei. Imaculate.

Arbori perfecţi între stânci perfecte.

Mă despart cu greu de această poiană.

Sub care imediat dau de stâna din Dosul Builei. Pare abandonată. Stâna e încă solidă.

În această zonă se află şi mica suprafaţă cu habitat de pădure naturală de fag din parcul naţional.

Dincolo de poiana stânii din dos, si de limita parcului, tăierile la ras contrastează trist cu serenitatea parcului. Sesizezi pregnant importanţa statutului de arie protejată. Felcitări celor care s-au luptat pentru el.

Merg la pas, fără grabă, gustând liniştea şi peisajul. Nu peste multă vreme ajung la izvorul de la Troiţă, chiar sub curmătura Builei. Pe harte e trecut că ar exista şi un refugiu, nu l-am identificat. În schimb am curăţat cu o piatră jgheabul izvorului amenajat, de muşchi, frunze uscate şi praf care se adunaseră obturând aproape complet firavul şuvoi de apă.

 Poteca se strecoară pe sub creasta sudică, incomparabil mai uşoară ca cea care vine din şaua Funduri pe sub creasta sudică a Pietrei Craiului. E practic un fost drum de acces la stâna din dosul Builei. O ultimă perspectivă asupra muntelui o oferă un mic promontoriu despădurit.

De aici şi o imagine alternativă asupra stânii din dosul Builei, pustie şi oarecum tristă în splendoarea pădurii încă adormite.

Încă puţin şi se iese pe Cacova. Cândva probabil că tot muntele va fi fost împădurit, inclusiv pe creastă.

Sunt aproape de locul unde începusem să urc printre ceţuri ieri dimineaţă. Acum însă e soare. Intrarea în poteca triunghi roşu nu este evidentă, nu există nici un indicator, sau cel puţin nu unul în picioare pe care să-l fi văzut. Dar un sătean ieşit pe munte la aer după masa de Paşti însoţit de un câine micuţ şi zgomotos, dar simpatic,  mi-a spus că undeva mai jos sunt nişte indicatoare dărâmate. Avea o geacă de motociclist, era din Costeşti, iar motorul îl lăsase undeva la capătul unui drum forestier. Modernitate.

Un unghi nou spre lacul din dolină, văzut şi cu o zi înainte de mai sus.

Se vedea bine şi stâna din Cacova, soră cu cea din Văcăria, dar mai izolată, pe un picior singuratic.

Şi iată şi stână gazdă bună în care dormisem acum două nopţi.

Pajişti proaspete printre grohotişuri calcaroase, puzderie de flori.

Să te aşezi şi să nu te mai ridici. Linişte.

Intru în stână şi fotografiez icoana de deasupra ferestrei despre care vă spuneam în rezumat.

Drumul înapoi e altfel, pentru că ora e alta şi pentru că nu mai este înnorat. Se vede bine vârful Tucla.

Se vede şi spre Pătrunsa dintr-un loc de poveste.

Un schit la poalelele Builei şi sub protecţia maiestuoasă a Narăţului.

Chiar la poiana Scarisoare trec pe lang un pom care la dus nu era inflorit.  Acum era. Sosise intre timp primavara.