Primiipaşi...
Sunt memorabili primii paşi. Primii paşi pe are i-au făcut băieţii mei, (pe ai mei nu mi -i aduc aminte), primii paşi făcuţi pe munte, şi primii paşi făcuţi pe Lună.
Despre primii paşi pe lună nu vreau să spun nimic, deocamdată.
Primii mei paşi pe munte au fost foarte puţini: n-aveam nici măcar 8 ani şi l-am însoţit pe tata pe Valea Lotrioarei pentru a aduce piatră de munte pentru gardul proprietăţii. A fost mai mult muncă şi mirare; în satul în care mă născusem erau noroaie de 40-50 cm grosime şi nici măcar "cauciucarele" (tractoarele de azi) nu puteau circula după mai multe ploi. (Tractoare le spuneam pe atunci, acolo, doar celor pe şenile).
Primii mei paşi pe munte, pentru relaxare, i-am făcut în vara lui 1967. O tabără (gratuită) la Sinaia. În acele zile a murit Tudor Arghezi, iar la vizita de la Castelul Peleş ni s-a spus că toate bogăţiile de-acolo au fost făcute prin exploatarea poporului de către asupritorii străini. (Am vizitat din nou Castelul în acest an şi ni s-a spus cu totul altceva.)
Tot într-o tabără, în 1970, am făcut prima ascensiune pe un vârf important. M-am simţit extraordinar în Ceahlău când, sus pe Toaca, cineva ne spunea că dincolo de dealuri (spre est) e Basarabia şi că, dacă am avea un binoclu, am vedea Dunărea spre sud-sud-est.
Prima "expediţie" am făcut-o în Făgăraş în 1977. Am rămas impresionat de modul în care eram ajutaţi şi monitorizaţi, toţi cei care "făceam creasta". Cum plecam dintr-o cabană, se comunica prin radio următoarei cabane câţi suntem, pe ce traseu intenţionăm să mergem şi să ni se reţină loc de cazare (la prici). Pe traseu întâlneam echipe salvamont care patrulau şi într-un sens şi în celălalt. Tot de-atunci am învăţat să-ţi duci (după întrebuinţare) cana de ceai, farfuria şi tacâmurile la ghişeul bucătăriei. (Azi, când fac aşa ceva, majoritatea se uită la mine ca la un aiurit).
Un an mai târziu, aveam să asist (şi să ajut, împreună cu alţi colegi) la primii paşi pe munte ai unei studente la medicină din Constanţa. Frumoasă şi cu tocuri italiene. Urcuşul a fost simplu: telecabină din Sinaia până la Cota 1400, apoi telescaun până la Cota 2000, Apoi plimbare de o oră şi ceva până la Babe. Şi încă aproape două până pe Vârful Omul. Aici dilemă: sau coborâm pe propriile picioare, sau înnoptăm la cabană. Am hotărât să coborâm pe Valea Cerbului şi bine a fost: peste noapte s-a stricat vremea şi a doua zi a nins. În acele 3-4 ore cât a durat coborârea, domnişoara studentă a fost cea mai curtată. La aproape fiecare pas: "Dă-mi mâna ..."
Am mai fost prezent la primii paşi făcuţi pe munte de colegi care, printre altele, veneau la mine pentru o zi, anume pentru asta. Cel mai simplu şi mai spectaculos era: autobuz până la Bâlea Cascadă, telacabină până la Lac, o mică ascensiune pe Şaua Caprei, ceva odihnă şi poze cu păstravii care săreau din Lacul Capra şi înapoi. Era uşor şi ei erau încântaţi.
Am încercat să aplic această "reţetă" după câţiva ani şi cu băieţii mei (unul preşcolar încă pe atunci). În loc de autobuz - Dacia mea veche. Vroiam să dormim la prici sau în hol sau în sala de mese la Bâlea Lac. "Socoteala din târg nu se potriveşte...".
Mai întâi, la Cascadă, telecabina era în revizie. Băieţii (cu rucsacul în spate), au fost curajosi şi am pornit ascensiunea. Am plecat de sub nori şi am ajuns deasupra lor şi-i mai aud din când în când cum îşi amintesc de cât de impresionaţi au fost (atunci) de acest lucru. La Vila Paltinul ni s-a spulberat orice speranţă de a fi cazaţi şi ni s-a sugerat să mergem prin tunel, să coborâm "câţiva paşi" până la Cabana Capra. Nu eram pregătiţi pentru aşa ceva, n-aveam nici o lanternă, nici măcar un chibrit, iar drumul orbecăit prin adâncul muntelui a ridicat ceva probleme. (La capacele de canal pe care le-am văzut lipsă acum doi ani, la lumina lanternelor, mă gândesc că am avut şi noroc).
Coborârea pe şosea spre Capra a fost un adevărat spectacol: toate maşinile ne claxonau şi oamenii îi aplaudau pe băieţeii cu rucsac în spate. La fel i-a primit şi cabanierul de la Capra şi, mai înţelăgător decât cel de la Paltinul, ne-a promis găzduirea peste noapte în podul cabanei, lângă hornul bucătăriei. Puţin mai târziu a apărut cabanierul de la Piscul Negru şi a aflat despre noi. Impresionat de performanţa preşcolarului Andrei, ne-a luat şi ne-a cazat la el în locul unei cameriste învoite pentru weekend.
A fost bine pentru odihna de noapte, dar a fost mai greu de a ne întoarce. Urcând spre Lacul Capra, la un moment dat aproape pe verticală, am ajuns la o piatră mai mare; am trecut eu, a trecut Radu - băiatul cel mare (atunci de nouă ani neîmpliniţi), dar Andrei n-a reuşit nicicum. I-am întins băţul şi i-am spus să se ţină cu putere cu amândouă mâinile iar eu l-am ridicat aşa cum ai scoate apă cu cârligul dintr-o fântână. Când vine vorba, soţia îmi reproşează şi azi că am riscat viaţa sau integritatea lui Andrei. Eu cred că a fost prima întâmplare (nu lecţie) de curaj şi de încredere între noi.
Întotdeauna le spuneam celor care urcă pentru prima dată pe munte să respecte cu sfinţenie cîteva lucruri:
· să fie atenţi la picioare. Dacă vor să admire un peisaj, să stea pe loc, să-şi tragă răsuflarea şi să încerce să-şi întrebuinţeze cunoştiinţele de geografie, turism, istorie etc.
· să menţină o distanţă potrivită faţă de ceilalţi (nici prea mică, nici prea mare: a se evita eventuale căderi de pietre sau o rătăcire în condiţii de ceaţă groasă)
· să renunţe la glumele proaste (pe marginea prăpastiei orice tresărire involuntară poate fi fatală)
· să renunţe la ţigară, până ajung la cabană cel puţin
· nici un fel de alcool pe traseu
· să dea "Bună ziua" celor întâlniţi pe traseu şi să avertizeze despre eventualele probleme ale traseului parcurs
· să ajute pe cei care au nevoie de asta, gândindu-se că s-ar putea oricând să ajungă şi ei în situaţia de a avea nevoie de ajutor
Renunţ la enumerarea sfaturilor. Ar mai fi încă multe altele pe care le-am dat eu şi altele pe care ar fi trebuit să le primesc eu de la alţii mai experimentaţi.
Am avut norocul ca viaţa să facă să mă întâlnesc cu nişte oameni deosebiţi în privinţa munţilor. Vreau să amintesc, pentru moment doar pe unul care, la anul "va schimba prefixul" - Gheorghe (Gigi) Boeraş, născut în Sărata de sub Negoiu, fost salvamontist şi membru al unei echipe din trei oameni care au pus lanţurile în Strunga Dracului în 1973. Fetele şi nepoatele lui au fost bune schioare (mai ales Ioana şi Crina). Acum sunt la primii paşi în viaţă în Statele Unite...
Despre alţi primi paşi, buni sau răi, altădată!
