Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Ratacind prin Tarcu

Bookmark and Share

Ratacind prin Tarcu

    Este sambata 27 ianuarie 2007. Ora 6: 30 ne intalnim in parcare la Billla   pentru a pleca catre Muntii Tarcu. Suntem 10: eu, Liviu, Carmen, Adi, Elena, Suca, Andreea, Calin, Dorel si Bogdan. Dupa doua ore ajungem la telescaun la Muntele Mic, parcam masinile si ne echipam pentru a urca la statia meteo Cuntu.

            Ora 10, plecam catre Cuntu. Vremea este destul de prietenoasa, ninge frumos, cu cat urcam mai mult cu atat intram mai in ceatza, dar vizibilitatea este buna, doar dealurile alaturate sunt in ceatza. Suntem bine dispusi, facem poze, ne batem cu putin zapada care se  asterne incet incet.

            Ora 12: 30, ajungem la Cuntu. Nenea ne face un ceai la toti, si ne spune ca vremea pe maine se anunta mai proasta ca azi, asa ca hotaram sa urcam azi pana pe Tarcu si sa ne si intoarcem. Mancam fiecare cateva sandwich-uri, fara sa banuim ca este ultima noastra masa pentru urmatoarele doua zile. Lasam o parte din bagaje la Cuntu, si luam cu noi doar niste haine de schimb, frontale si o ciocolata.

            Ora 13: 00 plecam catre Tarcu. pe masura ce urcam zapada este tot mai mare si ninge in continuare. Ceatza se mai sparge, chiar ne bucuram ca vedem niste raze de soare si putem face niste poze in vale. Ajungem pe varful Sadovanu. de aici mai avem 20 min pana la statia meteo Tarcu, asa ca urcam. Vantul incepe sa bata din ce in ce mai tare, afara sunt -19 grade. Ceatza devine din ce in ce mai groasa, abia vedem momaile care ne ghideaza catre Tarcu. Elena ne asigura ca atat timp cat urcam suntem pe drumul cel bun. Gasim cu greu fiecare momaie. Vantul abia ne lasa sa ne tinem pe picioare. Ma uit la Adi, are format un tzurtzure pe nas. Vantul si ninsoarea abundenta nu ne lasa sa tinem ochii deschisi. Dupa aproximativ o ora ajungem la Tarcu. Cei de acolo se minuneaza cum am ajuns pe vremea aceea. Ne servesc cu un ceai fierbinte si cu o tzuica fiarta. Din pacate nu au locuri de cazare, dar se ofera sa ne tina pe toti in bucatarie. Supunem la vot si hotaram ca totusi coboram. Eram convinsi ca odata ajunsi pe Sadovanu, vantul si ceatza vor dispare iar noi ajungem in sigurantza la Cuntu.

            Ora 16: 00, inconstienti plecam de la Tarcu din nou sa infruntam vantul, ceatza si ninsoarea abundenta. Nu se vedea absolut nimic la 2m. Mergem rasfirati pentru a gasi momaile. Nu stiam ce ne asteapta. Dintr-o data Suca si Liviu calca in gol se duc la vale. Mi-a inghetat sufletul. Suca se opreste dupa cativa metri, dar Liviu se tot duce rostogolindu-se catre hau. Am inceput sa urlu: "Liviu, Liviu....", dar el se tot ducea. Suca se ridica si sare dupa Liviu si reuseste sa-l opreasca. Dupa cateva clipe de groaza se intorc nevatamati. Este primul moment de panica. Continuam sa mergem si ajungem pe Sadovanu relativ repede. De aici incepe aventura. Cautam in continuare momai, le gasim foarte greu si le urmam. Genele si sprancenele sunt un sloi de gheatza, nu mai oputem clipi, ochii sunt lipiti, nasul este un tzurtzure. Dupa o ora de mers dupa momai, ne dam seama ca in loc sa coboram spre Cuntu, urcam inapoi  catre Tarcu. La un moment dat ajungem din noi pe Sadovanu. Ne invartim in cerc. Se lasa noaptea incet. Daca inainte se vedea cat de cat la 2m, acum este si intuneric, nu se mai vede nimic. Trebuie sa mergem, oriunde, dar nu putem sta pe loc pentru ca inghetzam. Hotaram sa raminem cativa din noi la momaie, iar restul sa caute urmatorul marcaj. Mai gasim vreo 3 momai si mergem dupa ele. Cat timp stam pe loc pentru ca ei sa gaseasca marcajul inghetzam. Nu putem respira din cauza vantului si a viscolului. Ajungem din nou pe Sadovanu.... Doamne nu se poate, de 3 ore ne invartim in cerc. Fiecare isi da cu parerea ce sa facem. Scoatem o harta, vantul instantaneu o rupe si o ingheatza. Reusim totusi sa recuperam o bucata din ea, si incercam sa mergem dupa busola. Nu imi mai simteam picioarele. Intr-un final am constatat sa nu reusim nicicum sa mergem dupa marcaj si hotaram sa coboram, oriunde numai sa coboram. Ne spunem ca odata si odata tot ajungem la padure. Trebuia sa scapam de vantul care ne taia respiratia. Tzurtzurii de la nas nu ne lasau sa respiram, gheatza de la ochi nu ne lasa sa vedem.

            Pe la ora 20: 00, dupa 4 ore de "orbecait" prin ceatza pe creasta, incepem sa coboram, insa nu stim incotro. In stanga hau, in dreapta hau, era sansele minime ca sa nimerim pe acelasi traseu pe care am urcat. Deci renuntam sa mai cautam marcaje si stabilim o directie de coborare. Coborarea este foarte abrupta, noroc ca ne proptim in zapada pana la genunchi. Constatam ca coboram pe unul din hauri, foarte abrupt. Dorel cu Suca sunt deschizatori de drum. La un moment dat dam de gheatza. Dorel aluneca si se duce catre hau. Panica ne cuprinde pe toti. Dorel nu se mai auzea. Dupa doua minute aluneca si Liviu si este inghitit de intuneric. Incep sa urlu dupa el, dar nici un raspuns. Ma asigura Elena ca il aude de jos de undeva si ca este ok. Incerc sa-mi croiesc scari in gheatza, reusesc cateva dupa care alunec si ma duc catre gol.  Incep sa tip cat ma tin plamanii. Suca incearca sa ma prinda, ma agatz de mana lui dar o scap si imi continui drumul in jos. Deja ma consideram pierduta, singura prin ceatza. Ma opresc intr-un final in zapada mare, ajutata si de Elena care sare pe mine sa ma opreasca. De mai jos il aud pe Liviu si vad o lanterna. Ma indrept catre ei. Eram panicata dar nu voiam sa arat. Toti erau asa dar si-au pastrat disperarea in suflete si numai pentru ei. Toata lumea aluneca pe gheazta, dar intr-un final reusim sa ne regrupam. Liviu scoate o manusa pentru a-si da ceasul jos. Miscarea era sa fie fatala. Mana ii ingheatza instantaneu si nu reuseste sa-si puna manusa la loc. Ma chinui sa-l ajut... degeaba...mana nu intra in manusa inghetzata. Nu-si mai simtea mana si nu putea s-oi miste. Ii da Calin manusa lui. Din nou eram speriata si tipam sa ma ajute cineva sa-i punem manusa la loc. Reusim in final. Suntem inca pe panta abrupta, mai avem de coborat. Din nou momente groznice cand incepem sa alunecam iar pe gheatza catre hau. Norocul nostru a fost ca nu ne-a stat nici o stanca in cale de care sa ne lovim, iar zapada mare ne-a oprit din cadere. Au fost cele mai groaznice momente din viatza mea. Cu toate aceste niciodata nu ne-am piredut sperantza, eram cu totii optimisti dar foarte speriatzi. Coboram deja de doua ore, vantu bate in continuare dar nu asa puternica ca pe creasta. Tot coboram prin zapada. La un momnet dat Dorem ridica ipoteza ca am putea sa dam intr-o caldare. Daca era asa eram inconjurati de munti si trebuia din nou sa urcam. Ma ingrozea gandul asta, am fi fost pierdutzi. Obiectivul nostru era sa ajungem la padure. Ceatza si intunericul ne urmareau. Coboram in continuare si ne asteptam unul pe celalat pentru a nu ne pierde. Coborarea devine din ce in ce mai domoala.  Undeva in ceazta in fatza noastra se vede o tufa iesind din zapada. Este primul moment care ne da sperantza. Oare ajungem la padure? Nu putem sta sa ne odihnim pentru ca inghetzam, Trebuie sa mergem non-stop. In fatza noastra se vede ceva intunecat. Ajungem la padure. Toata lumea se bucura, ne-am atins primul obiectiv.

            Ora 22: 00, mergem putin pe liziera padurii pana dam pe un parau care coboara la vale. Hotaram sa urmam paraul, convinsi ca undeva el duce. Incepem sa coboram prin padure, prin zapada pana la genunchi. Coborarea este anevoioasa, alunecam de zeci de ori si cadem, abia mai avem energie sa ne ridicam. dam de alte parauri care se scurg in paraul pe care noi il urmam si care incet incet se transforma in rau. Stiam ca trebuie sa urmam acest rau, insa drumul prin padure este epuizant. Ceatza si vantul s-au mai dus, dar era bezna. Avem 4 frontale. Calin croia drumul, iar noi il urmam in sir indian. Coboram deja de doua ore. Cat mai mergem prin padure? puteam merge asa la nesfarsit. Spiritul de echipa insa ne da puterea sa continuam, orice ar fi si oricat ar trebui.

            Ora 0: 30, ajungem la un luminis, in care vedem niste butuci taiati cu drujba. E clar ca pe undeva trebuie sa fie un drum, doar acesti butuci trebuia carati cu ceva. Cautam in toate partile si in intuneric vedem o fasie lata de zapada. Am dat de un drum forestier. Eram oare salvati? ne-am bucurat ca niciodata, drumul asta trebuie sa dea undeva, asa ca il urmam. Nu putem face pauze decat de maxim 5 min pentru ca inghetzam daca stam. Trebuie sa mergem orice ar fi, este singura noastra sansa.oboseala fizica si psihica se fac simtite: mi se pare ca vad o casa, era de fapt un brad plin cu zapada, luminile frontalelor bat in fulgii de zapada care sclipesc si mereu am impresia ca vad lumini, Adi crede ca aude un elicopter... Drumul forestier urma cursul raului pe care l-am urmat mereu. Din pacate pentru noi raul intersecteaza in vreo 4 locuri drumul. trebuie sa trecem raul pentru a ne putea continua traseul. La inceput am pututut trece peste bolovani, dar dam de o portiune in care raul este lat de 2m, iar noi trebuie sa-l trecem. Nu e nici un bolovan nimic.  baietzii cauta trunchiuri de copacsi construiesc un podetz. Reusim sa trecem, insa Carmen cade cu un picior in rau si de uda.

            Ora 4 si ceva, mergem deja de 4 ore pe drumul forestier, nimic, nici o casa, absolut nimic. Oare unde ajungem? cat mai mergem? mai avem puterea sa mergem pana dam de ceva? Sunt intrebari care ma framanta.

            Ora 5, inca o trecere peste rau. Doamne, abia mai puteam sa ridic picioarele, nu exista podetz nimic. Doar mai jos un copac subtzire trabtit peste apa. Oare ne tine sa trecem? dar cum sa trecem? Calin se aventureaza, se chinuie dar reuseste sa treaca. Urmeaza Liviu dar el cade cu picioarele in apa. Ajunsi pe partea cealalta, baietzii arunca butuci in apa pentru ca noi sa trecem mai usor. Ne ia jumatate de ora, dar reusim toti.

            Ora 5: 30, dam de o casa. Bucurie! insa casa este parasita cu un lacat pus. Ce facem? mergem in continuare? daca mai avem mult de mers? Trebuie sa ne odihnim. Hotaram sa spargem usa si sa intram sa facem un foc, insa nu reusim. In timpu acesta inghetzam, asa ca continuam drumul. Trecem pe langa cateva case tot parasite. Oare unde suntem? Cateva capitze de fan ne fac sa ne gandim ca ajungem intr-un sat.

            Ora 6: 30, gasim o casa locuita. Urlam si la geam iese o batranica. Ii cerem ajutorul, ii spunem ca ne-am ratacit si o rugam sa ne adaposteasca, Ea ne primeste pe toti, ne da apa si ne face foc sa ne incalzim. Suntem in Plopu. Ne asezam pe pat si adormim instantaneu.

            Ora 8: 00, Calin ne trezeste, trebuie sa continuam drumul. Suntem la 12 km de Armenis.  O ora jumate de somn conteaza enorm. Abia ma ridic in picioare, nu eram sigura ca mai pot merge 12 km, insa gandul ca acolo suntem salvati imi da putere. Ajungem la o zona cu semnal, vorbesc cu mama la telefon...ea plange... A auzit la TV de noi. ne cautau 16 salvamonti, era stirea zilei pe toate posturile de televiziune: "10 turisti rataciti pe Tarcu".

            Sunam la 112 sa anuntzam ca suntem ok, sa nu ne mai caute. In acest moment telefoanele incep sa sune, toate televiziunile au aflat si vor detalii.

            Ora 11, ajungem in Armenis. Suntem Salvati! O masina trece pe langa noi, se opreste, o femeie ne intreaba: "Voi sunteti turistii care s-au ratcit pe munte?. Voi stiti ca sunteti vedete? Toate posturile trasmit de voi!" Este prima data cand radem dupa 25 de ore de mers in continuu.

            In tot acest timp nu am mancat nimic, nici nu am simtit foame, am mers in continuu, facand abstractie de durerile ingrozitoare de spate si de picioare. Daca e vorba de viatza ta care e in pericol, vei fi surprins cata putere sta in tine, doar luptand pentru a supravietzui.

            Niciodata nu subestima muntele si vremea pentru ca nu ai cum sa le invingi!

              

Autor: Adina Demetrescu
Înscris de: Adina Demetrescu
Vizualizări: 9832, Ultima actualizare: Miercuri, 31 Ian 2007



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntele TARCU si Muntele MIC  


O poză: [N-am găsit]

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu:
Varful Petreanu-Stina Petreanu-Valea Mare-Cabana Gura Zlata

 

Comentariu
Titus Hen Titus Hen, Joi, 1 Feb 2007, 10:37

Felicitari pentru articol. Asa ar trebui sa scrie si ziaristii cand redau intamplarile mai mult sau mai putin placute de pe munte, fara toate acele exagerari inutile.
Ati avut un dram de noroc fiindca nici unul dintre voi nu a cedat fizic/psihic si ca nu ati prins o zona mai accidentata la acele alunecari si fiindca ati reusit totusi sa coborati continuu fara a intalni obstacole majore care sa va intoarca din drum si...
Cred ca a fost MARE dramul ala pana la urma.

Alin Ciprian Ciulă Alin Ciprian Ciulă, Vineri, 2 Feb 2007, 18:10

Felicitari Adina pentru relatare!
E important ca cineva din grup sa spuna adevarul, caci multe interpretari se pot scorni din tot felul de surse.
E foarte bine ca nu ati cedat (fizic si psihic) si ca ati stat grupati ajutandu-va unii pe altii. Asa ati reusit pana la urma sa iesiti la liman.
Cat despre alunecari la vale, cineva de sus a fost cu voi, ca nici unul nu a patit nimic. In conditiile acelea, oricare din grup imobilizat si neputand merge ar fi generat o situatie critica.
Dupa ce (te) pierzi, nu pierde lectia!
:-D

Eugen Roman Eugen Roman, Sâmbătă, 3 Feb 2007, 9:39

Multumim mult de relatare. Desi nu sunt la prima tinerete, orice lectie e binevenita si pt. mine. Si pt. altii. Chiar daca numai pt. faptul ca uneori se intampla sa neglijam ceea ce stim, tocmai pt. ca anumite intamplari se estompeaza in mintea noastra. Cand am citit la inceput ca ati plecat 10 oameni, am zis "asta nu e bine". Dar constat ca ati fost uniti si solidari. Bravo voua!

Fără foto Adrian Borş, Sâmbătă, 3 Feb 2007, 19:00

Felicitari pentru taria psihica de care s-a dat dovada. Cred ca nu este loc pentru cuvinte laudative de alta natura.
Este f. greu de inteles ce a motivat aceasta asa-zisa tura, in conditiile date, intr-un masiv muntos extrem de dificil de abordat, chiar pe timp bun.
Totusi, cred ca "cineva, acolo sus va iubeste"!!!

Emi Cristea Emi CristeaAdministrator Alpinet , Sâmbătă, 3 Feb 2007, 19:21

Cat de important este sa-ti pastrezi calmul si taria pisihica... in astfel de situatii. Epuizarile fizice, de multe ori, sunt rezultatul unei epuizari psihice...
Adina, mergand prin munti, o astfel de situatie poate aparea de mai multe ori, in viata, fiecaruia. Conteaza sa stim sa iesim, iar voi ati stiut sa iesiti...
Important este sa stii sa inveti din toate acestea... si sa nu ramai "prizonierul unei supravieturi". Am vazut si eu stirea la televizor, pe fuga, si nu mi-am dat seama ce s-a intamplat, mai exact. Citind relatarea ta, am inteles totul...

Cel mai important, este, sa tragi invataminte. Si eu, de multe ori, am fost nevoit sa cobor pe inserate, din creasta... si intotdeauna cand faci asta, imi asumam factorul de risc "ratacire". Iar de aici am tras concluzii... ce inseamna o harta topografica buna, ce inseamna existenta unui GPS cu harta pe el, ce inseamna un moral bun in grup.

Ma bucur ca nimeni nu a patit nimic, si sunt convins ca vei continua si veti continua, sa calatoriti prin frumosii munti. Pentru mine Tarcu sunt o atractie deosebita, din care inca nu am gustat... si sper sa nu mai aman multa vreme pofta asta de Tarcu.

Un impatimit..

Corina Ciuraru Corina Ciuraru, Sâmbătă, 3 Feb 2007, 19:54

In 28 ian., pe o vreme identica cu cea descrisa de tine, eram la un pas de a porni sa facem creasta masivului Bratocea. Un incident fericit, spun eu acum, ne-a facut sa renuntam la timp si sa ne intoarcem de acolo de sus, unde parca se dezlantuise iadul. Acum imi dau seama, din relatarile tale, la ce ne expuneam si imi pare bine ca ai impartasit experienta ta pentru a trage fiecare concluziile lui. Iti doresc pe viitor sa ramai doar cu aceasta amintire neplacuta si sa nu te mai confrunti cu nimic asemanator.

Virgil Iordache Virgil Iordache, Luni, 5 Feb 2007, 0:51

Ma bucur ca ati reusit! Mult succes in continuare:-)

Fără foto liliana cazacu, Miercuri, 7 Feb 2007, 12:13

din fericire, finalul a fost bun si ati ramas doar cu lectia, fara alte urmari neplacute. o astfel de experienta e importanta, fiindca citesti ce-au patit altii si poate uiti, dar cind e pe pielea ta, e sigur lectie de viata. am patit-o si noi, in acelasi weekend, dar in giumalau. n-am reusit nicicum sa ne orientam pe viscol si cum venea noaptea, singura grija a fost sa vedem cum trecem de ea. n-am fost la limita, dar am invatat ca nu-i loc de greseli si abateri pe munte, mai ales iarna. si daca-ai gresit, fa tot ce poti sa nu intri in panica si sa gasesti solutia cea mai buna ca sa ajungi in siguranta. multumim, adina

Fără foto Vasile Leonard, Miercuri, 25 Apr 2007, 22:15

Ma bucur ca ati ajuns cu bine si nimeni nu a patit nimica..poate ati invatat ceva din toata aventura asta nefericita.. bete de schi ati avut??

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii