Munţii Carpaţi - Requiem pentru un refugiu - Alpinet.org

Andrei Samoil (Bucureşti)

       În curând se fac doi ani de când refugiul Şpirla, din Piatra Craiului, a ars - un eveniment mărunt, pe care l-am perceput undeva pierdut în fundalul vieţii noastre cotidiene, ca o altă crimă de care auzim atât de frecvent la televizor sau nici măcar. Totuşi, acest eveniment de mult trecut, arată clar o evoluţie nefastă a atitudinii faţă de munte.
       Nu ştiu să spun exact de ce am aşteptat atât de mult ca să scriu aceste rânduri. Poate că, scârbit de cele întâmplate, am vrut să uit şi să nu mă mai enervez (de aici şi întârzierea de aproape doi ani). Totuşi, iată povestea ultimului an din viaţa refugiului Şpirla.
       Ideea proiectului mi-a venit în toamna anului 2000, când tocmai formasem o unitate de cercetaşi, în cadrul Centrului Local Verde din Organizaţia Naţională Cercetaşii României, împreună cu prietena mea de atunci, Marina Iancu. Erau copii buni din liceele bucureştene, de clasele a 9-a şi a 10-a. Ne intitulam sugestiv "Veritas". Demersurile concrete ale proiectului le-am început abia în iulie, după ce am terminat sesiunea. Atunci i-am contactat pe cei de la Parcul Naţional Piatra Craiului, care s-au bucurat de ideea noastră de a reconstrui bătrânul şi putredul refugiu şi ne-au promis decontarea mâncarii, în valoare de 100.000 de persoană pe zi şi ajutor în a căra materialele sus. Apoi am început căutarea sponsorilor. Nu a fost uşor, dar până la urmă am strâns de la rude şi cunoştinţe cu posibilităţi, materialele necesare pentru reconstrucţia refugiului (4 metri cubi de lemn, 500 kg de ţiglă Bardoline, vopsele şi scule). Şi ONCR-ul a contribuit..., cu numele.
       Din iulie până în august (acţiunea s-a desfăsurat între 9 şi 19 august 2001) am ţinut strâns legătura cu cei de la Parcul Naţional Piatra Craiului, care, cu patru zile înainte să venim (12 cercetaşi exploratori şi 2 lideri), sună să ne spună că nu ne decontează mâncarea decât 100.000 pentru 5 oameni, 5 zile. (Aceste rânduri au ca scop denigrarea fundaţiei Parcului Naţional Piatra Craiului şi în special a domnilor Mircea Vergheleţ, a contabilului Parcului care ne-a pus beţe în roate de la început, refuzându-ne două serii de facturi pentru decont, fiind nevoiţi să facem naveta Bucureşti - Braşov - Zărneşti, şi cel mai mult a domnului Mihai Zota, care nu a catadicsit să ne aducă nici măcar o pâine din Zărneşti - deşi îl rugasem insistent - fiind nevoiţi să mergem în fiecare zi până în Plaiul Foii (2 ore) să cumpărăm pâine, cu 30.000 bucata. În acest timp, dânsul se plimba într-unul din cele patru automobile noi ale parcului, marca Land Rover - Defender, primite ca donaţie din exterior, împreună cu o sumă importantă de bani).
       Am ajuns pe 5 august în Plaiul Foii, împreună cu 6 cercetaşi, ca să începem transportul materialelor. Domnul Zota spunea: "Nu credeam să veniţi aşa de serios puşi pe treabă...". Am făcut două tabere: una la începutul potecii spre Şpirla, unde camionul ne-a lăsat cei 4 metri cubi de lemn, şi una lângă refugiu. În aceeaşi zi începeam să cărăm scânduri. Operaţia era sisifică, întrucât doi oameni cărau doi "dulapi" de 5 x 20 x 400 cm, ca să nu mai vorbim de grinzile de câte 5 m. Am avut un mare noroc întrucât ne-au ajutat foarte mult turiştii care urcau spre refugiu. Îmi amintesc foarte clar de un tată care, probabil fiind invalid, se ajuta cu un baston şi îşi instructa copilul de 12 ani, ce luase o scândură de 4m: "O duci până sus şi nu o laşi până acolo, mă auzi?...". În altă zi, în timp ce coboram în fugă cu unul din cercetaşi pentru al doilea transport, ne ciocnim cu un "tren": un grup de 10-15 turişti făcuseră un trenulet, între fiecare doi oameni cu rucsac fiind câte o scândură. A ajutat şi Parcul Naţional: au adus un pădurar, cu un cal, care într-o zi a făcut două drumuri, cu diverse materiale. Bineînţeles, tot noi a trebuit să îl plătim, cu 600.000 lei. Apoi, pe 9 august, a venit şi restul unităţii şi a început munca. O contribuţie importantă a avut-o un grup de prieteni din Braşov, din care trebuie neapărat să îi amintesc pe cei doi fraţi Claudiu şi Fane Mihalache, Creaţa, Popeye şi alţii. Fără ei nu am fi putut termina proiectul. Au muncit cot la cot cu noi, ca la casa lor.
       Pe 19 august băteam ultimul cui şi plecam. Refugiul era nou şi curat. Îi schimbasem acoperişul, podeaua dintre cameră şi pod, geamul, soba, coşul, căpriorii, grinzile, îi pusesem lambriu la interior şi făcusem priciuri în pod. L-am dat cu vopsele pentru proţectia lemnului împotriva dăunătorilor şi focului pentru maxim 5 minute. Urma mai mult de o lună de alergătură după banii de la Parcul Naţional. Mi-l amintesc pe domnul Zota lângă refugiu, cu beţele de schi, în pantaloni de stofă şi cămaşă proaspăt călcată, spunând: "Nu credeam să terminaţi, de aceea nu v-am ajutat."... No comment.
       După 6 luni mă sună Claudiu să îmi spună: "Şpirla a ars". Am auzit mai multe zvonuri cu privire la cine sunt autorii: petrecăreţii beţivi din Zărneşti, ţărani în sensul peiorativ al cuvântului, pentru care focul a fost foarte fascinant şi amuzant, braconieri care în nesimţirea caracteristică lasă focul să ardă în sobă şi pleacă. Dar de fapt ce conteaza cine a fost? Contează că din prostia unor oameni, un refugiu aşezat strategic, la răspântia mai multor trasee lungi, a ars.
       Acum, Parcul National, la presiunile lui Claudiu probabil, a amplasat acolo un refugiu de fibră de sticlă, ca cel de pe Vârful Ascuţit. Personal, nu susţin această decizie, un refugiu de genul acela fiind o risipă întrucât poiana este destul de protejată de vânt prea puternic (deci forma semisferică nu îşi mai are rostul) şi este mult mai mic decât fostul refugiu. (În vechiul Şpirla încăpeau până la 25 de oameni, comod şi se putea teoretic ajunge la 36, în pod şi în camera principală.)
       Aceste rânduri sunt pentru noi, iubitorii de munte, ca să ne enervăm şi să fim şi mai intoleranţi cu "paltonarii" şi "ţăranii" atunci când arată lipsă de respect pentru pasiunile noastre, dar în special pentru voi, pentru care prima întrebare când auziţi de mers la munte este "Cât vin să iau?", şi pentru voi care vă ţineţi echipamentul nou în dulap şi vă mândriţi cu el la beţie în faţa prietenilor. Noi nu venim să vă furăm maşinile care arată ca de teren, voi vă rog nu ne mai furaţi refugiile.
       Acesta este un requiem pentru un refugiu al cărui singur cusur a fost că s-a aflat în calea proştilor.

Autor: Andrei Samoil
Înscris de: Cătălin Olteanu
Vizualizări: 11987, Ultima actualizare: Marţi, 18 Nov 2003

Legaturi cu Ghidul Montan:

Muntii PIATRA CRAIULUI

Comentariu

Gabriel Colea, Marţi, 18 Nov 2003, 14:48

M-am intristat din nou asa cum din pacate am facut-o de prea multe ori in ultimul timp. Si mai mereu aceeasi problema: degeaba muncesc unii pentru a (re) crea ceva frumos si util daca altii isi bat joc... Vorba cantecului "Asa-i romanu'..."

Cristi Pitulice, Marţi, 18 Nov 2003, 15:55

"Mihai Zota, care nu a catadicsit să ne aducă nici măcar o pâine din Zărneşti" - asa e cand te vezi ajuns....interesant este ca porcului ii place sa sa se scalde in noroi nu in Rovere...dar este un porc romanesc.
:x:x:x:x

Marian Radu, Vineri, 21 Nov 2003, 14:10

In relatia cu cei de la parc acelasi lucru l-am patit si noi (Alpin Club Brasov) cand am construit refugiul de la Ascutit (platit in cea mai mare parte de cei de la parc, dar si din fondurile noastre). In timp ce noi munceam cei de la parc ne priveau, iar in final a reiesit ca noi am fost doar niste voluntari. Au vrut chiar sa ne dea in judecata ca le stricam imaginea sustinand ca noi am ridicat refugiul. De atunci eu nu am mai calcat pe la acest refugiu si cred ca nu voi merge curand pe acolo.

Mircea Vergheleţ, Marţi, 2 Dec 2003, 17:18

Pentru dl. Pitulice nu avem nici un raspuns. Comentariul sau cred ca nu era cazul sa fi fost publicat, in primul rand, iar celor de la Alpinet le sugerez sa-i atraga atentia asupra limbajului folosit.
Dl. Radu de la Alpin Club are dreptate cu datul in judecata, asta pentru ca s-au laudat ca au facut refugiul singuri. Doresc sa-i aduc aminte ca nu am platit numai materialele, ci si transportul cu elicopterul, pe care s-au laudat ca il rezolva ei cu sponsorii, iar referitor la cine a lucrat la constructie, il invit sa vizionam impreuna caseta video, realizata cu aceasta ocazie. Nu vreau sa spun ca am lucrat numai noi, ci ca am lucrat impreuna, atat cei de la parc, cat si cei de la Alpin Club. Ca nu vrea sa mai calce pe acolo, il priveste.

Marian Radu, Vineri, 5 Dec 2003, 6:38

Astept invitatia d-lui Verghelet la vizionarea casetei. Noi vom veni cu fotografiile. Marian RADU - Alpin Club Brasov

Mircea Vergheleţ, Vineri, 5 Dec 2003, 20:11

De acord, dle Radu. As vrea sa mai vedeti o data articolul publicat chiar de dvs. despre refugiul de la Vf. Ascutit, in care nu spuneti nimic despre cum stam si ne uitam, si cel pe care l-am scris eu anul asta despre refugiile noi din Crai, inainte de acest schimb de mesaje, si in care mentionez cu cine am construit refugiul.
Cind ne vedem sa ne batem in filme si fotografii?
Cine nu are dreptate da berea!

Comentarii pentru acest articol

Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii