Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio București


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Retezat – taramul zeilor.Gentiana- o a doua Casuta din povesti

  • Alpinet
  • Articole
  • Retezat – taramul zeilor.Gentiana- o a doua Casuta din povesti
Bookmark and Share

Retezat – taramul zeilor.Gentiana- o a doua Casuta din povesti

A mai trecut inca o iarna peste acesti munti, o iarna capricioasa, uneori puternica si nemiloasa inlantuind in vanturi puternice plapandul refugiu ce ii statea in cale, alteori blanda cladind senin si pace in flux de lumina ce inrobea ochii sub lentila protectoare a ochelarilor.

  M-a inrobit si pe mine aceasta iarna, m-a prins in mrejele ei, m-a transformat, m-a inaltat pe aripi albe spre alt univers, spre alta treapta a spiritului meu, o treapta ce altfel nu putea fi urcata. Zeita alba m-a invatat sa pun pasul acolo unde nu mai exista nici o urma , m-a invatat sa respir aerul inghetat al diminetii, m-a invatat sa privesc unduiri si forme ce nu  primisera botezul ochiului caci vantul schimba panorama de la un minut la altul. Am invatat sa raman neclintita acolo unde nu exista repaos, am reusit sa vad acolo unde nu mai exista forma ci doar vant turbat ce ridica un zid de pulbere spre zei, un zid ce ingloba totul si se strangea usor, usor in jurul meu pana si eu am ajuns a face parte din el. Atunci nu mai urci cu piciorul, nu mai urci cu gandul, urci cu toata fiinta ta, atunci uneori nu mai exista urcare, nu mai exista gand, nu mai existi tu, exista doar "doamna" spre care iti indrepti pasul, nici prea repede, nici prea incet. In acele momente se zice ca dorm zeii, atunci tu trebuie sa iti iei deciziile,  nu te mai poate ajuta nimeni. Si atunci se intampla miracole cu sufletul uman, caci acolo unde nu mai exista dorinta totul e posibil.

   I. Inceputul sau prima intalnire cu Doamna

10-11 februarie 2007

   La inceputurile lui decembrie facusem prima tura cu Mitrut  , atunci ii aratasem eu pentru  prima data Parangul. O noapte geroasa la poalele Carjei ne-a aratat ca putem functiona ca o echipa. Apoi, doua luni mai tarziu a fost randul lui sa imi arate Retezatul. Cu trei ani in urma am vazut prima data Gentiana, trecusera trei ani de cand custura Bucurei se aratase a fi o bariera de netrecut invaluita in acelas peisaj de iarna.

   O intrebare scuta," mergi in Retezat?", raspunsul "da", "ne vedem in Ohaba". Urmeaza o noapte agitata, o noapte ce numai  neagra nu a fost, ca orice noapte inaintea  marilor plecari, cand somnul parca nu exista. Te uiti roata prin camera, "ce imi trebuie?", "uff, ce era sa uit tocmai manusile", apoi rucsacul e gata, mai iei o gura de ceai asteptand sa treaca si ultima jumatate de ora pana pleci spre gara, apoi in ultimele  cinci minute descoperi ca era sa uiti ceva, il iei, il pui in rucsac si pleci linistit ca nu ai uitat nimic. Te urci in tren, gasesti un compartiment gol, pui rucsacul sub cap si incerci sa adormi constient de necesitatea orelor de somn pe mai tarziu. Si atunci apar gandurile in timp ce chemi spre tine micul zeu al somnului, ganduri despre ce urmeaza, oare ce o sa gasesc acolo, oare o sa pot, oare o sa fiu in stare, oare, oare...si asa te pierzi in intrebari adormind mult dupa miezul noptii. E inca intuneric cand trenul ajunge in Petrosani, sar dintr-un tren in altul, gasesc un loc undeva langa o fereastra murdara si imi zic, hai mai ai inca o ora-o ora juma de somn.

   E noua dimineata, insa ceata se tot plimba in fuioare deasupra pamantului. Doar sus se vad cateva creste albe, jos nici urma de zapada. Gasesc un colt liber intr-un magazin-bar, iau o ciocolata calda si incerc sa las timpul sa treaca asteptandu-l pe Mitrut. Acum imi apare in minte intrebarea "oare n-am luat prea multe, parca e cam greu rucsacul.." si-mi zic apoi parca putin suparata pe mine, " lasa lenea Anca, asta nu e decat lene!". O ora mai tarziu apare si Mitrut, ne postam amandoi pe drumul spre Nucsoara, doar, doar om avea noroc de vre-o ocazie. Apare o masina, ne duce jumatate de drum, apoi alta, apoi drumul spre Carnic ne deschide portile spre Retezat. Trec podul si apare incet in fata ochilor cortina de fier, trei coame albe ce-si coboara piciorul spre vale, parca sprjinind fortareata de gheata, trei contraforturi gigantice ce calauzesc intre ele pasul celor ce-si duc visele spre taramul zeilor.

  Dupa o mica pauza de masa apare o masina, ne ia, ne duce pana aproape de Carnic, era un neamt ce doar vroia sa revada niste locuri dragi si lui. L-am ajutat sa intoarca masina caci mai sus numai piciorul putea inainta. De la Carnic incepe zapada, incepe sa prinda forma si culoare tura aceasta. Muschi se incordeaza in asteptare, narile trag aerul rece spre plamani, gandul zboara sus spre creste, in asteptarea ta   muntii se mai scutura o data spre a-ti creea drum sigur. Pun rucsacul in spate, betele in mana, mai trag o gura zdravana de aer si la drum!

  Ce contrast, ce joc nebun de culoare ascunde iarna...drumul alb, raul prins in colti de gheata ademeneste verdele intens al brazilor nepatat de vre-o alta culoare. Apoi, spre cerul incremenit intr-un albastru de miozot clocotesc valuri-valuri de nori parca incercand sa prinda cu degete firave si subtiri de abur moale varfurile brazilor inalti ce imbraca muntele in haina verde. Sa imi mai zica mie cineva acum ca iarna e un anotimp mort! Cine nu e in stare sa vada dincolo de limite sa nu priveasca caci ochii ii vor fi nefolositori aici.

  Poteca ingusta si nehotarata in directie ia locul  drumului forestier, totul se strange in jurul meu, urc, sar, cobor, imi incolacesc bratele in jurul unui brad si ma trag spre el cand totul pare prea abrupt doar pentru picioare. Radeam atunci zicandu-i lui Mitrut "asta e genul de padure in care daca te-ai intalni cu lupul si te-ar intreba unde te duci ti s-ar parea normal". Parca urcam intr-o poveste, parca eu construiam aceasta poveste, povestea mea! Duceam cu mine un gand, o framantare a marilor sperante, simteam acel superb gol in stomac, stiti, sentimentul acela de fluturasi, tremuram de emotie caci fara sa stiu atunci m-am indragostit de muntele alb, iar de atunci pana cand iarna a plecat spre alte orizonturi ne-am dat intalnire in fiecare week-end, eu si muntele  alb.

   Incet, pe nesimtite, brazii inalti au facut loc unei paduri tinere, incepuse sa se simta in aer apropierea inaltimilor, contraforturile strangeau valea, peretii navaleau spre noi cu fiecare pas urcat. A inceput sa ninga si nu s-a mai oprit toata noaptea. Am ajuns la Gentiana patrunsi de ger pana la oase. Ne iese in intampinare cabanierul, un om pe care il vedeam pentru prima data in viata mea, se intoarce spre mine si-mi zice serios "pai oamenii de astia imi aduci tu mie? ca's satul de Caransebes". Am bulbucat ochii si ma pregateam sa ingan ceva de genul "stiti..eu..." ce sa mai, ma luase rau de tot prin surpindere, insa spre norocul meu a inceput sa rada, a dat mana cu Mitrut si-a zis "haideti 'nauntru, doar nu v-o place mai mult in frig, afara". M-a luat in primire ca un parinte bland, mi-a aratat un pat ce de atunci a ramas "patul meu". Ori de cate ori am venit dupa mi-l pastra liber, apoi m-a dus in alta camera sa ma pot schimba de hainele inghetate. Cand am iesit ma astepta o cana de ceai din muguri de brad;m-a luat repede, hai sa dai telefon acasa la parinti, sa nu isi faca griji, sa stie ca ai ajuns cu bine, nu stiam cum sa reactionez, parca omul acesta ma stia de o viata si imi purta de grija in cel mai natural mod cu  putinta. L-am intrebat de Mitrut, unde doarme, si a inceput sa rada "de cand il stiu eu, numai sus a dormit, dar las nu-ti face griji, mergem sus, dai telefon si vorbesti si cu el".

   Vorbisem cu Mitrut sa stam putin  in pat si apoi sa ne intalnim in sala de mese sa mancam cate ceva. M-am dus sa ma intind putin si dusa am fost pana pe la doua noaptea cand anumite nevoi m-am scos din caldura sacului de dormit. Afara urla vantul ca un animal captiv intre cei doi pereti ai vaii, brazii cei tinerii isi treceau crengile prin viscol asemenea unor trestii in unduirea apei. Numai ca apa era alba si rece, sarutul ei ingheta totul in jur, chiar si usa de la wc cum aveam sa descopar cateva minute mai tarziu. Sa zicem doar ca odata ajunsa in refugiu am luat soba in brate cu o asa pasiune...

   Am cazut iar in bratele dulci ale somnului pana pe la opt de dimineata. Afara domnea un calm si o liniste ca cele intaline in manastiri, si doar startul proaspat de zapada amintea de furtuna din noapte. Am iesit adormita cu o cana de ceai in mana sa intampin dimineata si asa printre amintirea somnului abia trecut zaresc o pata de culoare in oceanul alb din fata cabanei;parca era o continuare a visului, pata se misca, se auzeau cateva voci, vedeam ceva aparate, si apoi..apoi am putut focaliza imaginea din fata ochilor... o roscata de toata frumusetea statea in bataia soarelui la o sedinta matinala de poze. Intru in fuga in refugiu, pun cana pe unde nimeresc si incep sa scotocesc in rucsac dupa aparat, apoi in fuga iar ies, si ma alatur celorlalti "..asa asa..zambeste, mai la stanga, mai, inca putin, perfect!". Era incredibil, un model atat de cooperant si fotogenic nu mai intalnisem de mult. Superb! Apoi si-a intors coada si taiat-o spre padure. Un exemplar incredibil de vulpe, oameni buni! Doar nu va inchipuiserati altceva...

   Cam asta a fost trezirea. Mitrut inca nu se zarea, jos forfota, uni plecau in sus, altii la catarare, la gheata, toti isi pregateau rucsacurile in timp ce mai aruncau ceva in gura. Apare si cabanierul, rasuful usurata, in sfarsit cineva cunoscut, incepe sa rada cand ma vede, acelas ras parintesc zicand "ia-o in sus, ca n-are rost sa stai dupa Mitrut, asta e lenes, o sa plece ultimul de la refugiu!". Apare si Mitrut cu plasa de mancare in mana, ma cearta putin ca nu am mai ramas aseara la povesti "te-ai ascuns in sacul ala si nu ai mai iesit de acolo, salbatico!". Degeaba incercam sa ii explic eu ca eram franta si am adormit fara sa vreau, ca nu asta era planul, nu aveam cu cine ma intelege.

Asa ca iau ceva ciocolata cu mine, aparatul la gat, ma mai invar de doua ori prin camera, trec pe la Mitrut ce infuleca de zor, ii zic ca o iau 'nainte, ma ajunge el si o iau la pas. Pe creasta din dreapta incepea sa apara soarele, restul era in umbra si frig. Trec podetul si imi apare in fata langa o stanca, la adapost din calea vantului o candela aprinsa si un buchet cu flori. Langa ele prinse in stanca o placuta comemorativa si o bucata de schi. Eram singura in toata caldarea, nimic in stanga, nimic in dreapta, parca totul disparuse, ramasesem eu si acea candela. Au fost cateva momente de tacere interioara, mai presus de tacere nu aveam ce oferii amintirii acelui om ce imbratisase muntele pana in ultima clipa . Cuvintele nu isi aveau rostul nici atunci, nici acum, doar starea interioara se modifica, parca tot ceea ce stiusem si simtisem legat de munte se cristaliza , se amplifica si devenea, se transforma in acel sentiment pur de iubire ce nu cere nimic ci traieste doar spre a se daruii celui ce nu asteapta nimic. Aceast sentiment a ramas si il port muntilor mei albi zi de zi fara incetare.

  Simteam incet incet cum inghet, soarele inca nu isi revarsa razele asupra mea, statea agatat sus pe perete in asteptarea amiezii cand va inunda toata valea. Deocamdata nemiscarea si umbra stapaneau acest teritoriu. Pe la bordulet dau de suflare de om, era cabanierul ce se intorcea, fusese sa-si faca plimbarea de dimineata! Bun asa, mi-am zis eu atunci, ce stil de a iti incepe ziua. Ne-am luat ramas bun pana pe mai tarziu si am contiunat sa urc, precum urca si soarele, in drumul sau ajungand acum sa inunde intreaga caldare superioara.

   Stiti si voi cum este cand urci si urci spre un damb, sau spre un punct de panorama, sau spre a trece dincolo de un obstacol ce iti impiedica privelistea, asa am urcat si eu ultimi pasi spre platou, cu acelas gand in minte, oare ce e dincolo, asa urc de fiecare data, oare ce e dincolo de cotul acesta, dincolo de valea asta, dincolo de urmatorul pas, urc fara sa simt trecerea timpului pe langa mine si de multe ori pornesc cu soarele in fata si ma trezesc cu el in spate la asfintit fara a fi simtit trecerea orelor, tot cu gandul oare ce e dincolo.

  A venit si ultimul pas, am inchis ochii si i-am deschis abia cand am fost sus in platoul superior al vaii. Poate a fost dragoste la prima vedere, poate ca soarele isi inzecise puterea spre acea portiune, dar m-am trezit exclamand "o adevarata doamna!" cu privirile atintite spre Bucura II. Norii ce o inlantuisera pana atunci isi ridcasera valurile lungi deasupra ei, soarele dezmierda pantele abrupte in luciri de diamant. Purta haina alba cu demnitate si blandete asemenea unei tinere domnite, impunea respect si luciditate din orice unghi ar fi fost privita. Am ramas cu ochii fixati pe faldurile ei lungi pana la poale, incretite si dantelate, o adevarata minune! Nu indrazneam a privii varful, prea puternic stralucea in lumina zilei, asemena unui al doilea soare. Nu-mi doream decat sa-I cunosc acele minunate dantelarii ce ascundeau saritori si praguri, o frumusete periculoasa. Atunci am inteles ca Doamna trebuie respectata si privita cu blandete. Aici orgoliul si inganfarea nu-si aveau locul, ori daca se regaseau printre ganduri, aveai sa le platesti prezenta, caci in acea dimineata, Doamna era libera si nesupusa, iar cei ce plecau cu gandul de a o cucerii nu erau bine veniti. Nu, nu vroiam sa o cuceresc, ci vroiam sa ma cuceresc pe mine , sa trec spre alta parte a mea. Din acea dimineata am incepus a construii o noua treapta in mine, am inceput sa imi cladesc forta si gratia necesara acestui vis. Aceasta a fost prima intalnire..

   II. Testul

17-19 februarie

Dupa o saptamana de framantari, ganduri si iluzii revin la Gentiana. De data asta alt cabanier, mai rece, mai sobru. Imi zic, omul e in regula, daca l-as fi cunoscut  pe el primul si apoi pe celalt, probabil nu as mai fi zis asta, dar omul are tendinta sa judece, sa compare. De data asta pe langa Mitrut a mai urcat si Clau cu mine si inca doi prieteni din Craiova. Aceiasi lectie de pe acum veche, cum am ajuns la Gentiana am atipit, dar de data asta m-am trezit mai devreme, pe la opt seara, tocmai cand incepea ora de lumina data de generator. Clau ma batuse la cap o saptaman intreaga cu vulpita, ca vrea sa o vada, dar nu a avut noroc, cabanierul care era acum la Gentiana venise cu cainele dupa el si saracul Rocky nu a mai avut curajul sa se apropie de refugiu. Planul pentru tura asta era Peleaga daca ne lasa muntele. Intr-o saptamana crescuse stratul de zapada cu jumatate de metru, asta in fata refugiului, intuiam eu cam cum sta treaba mai sus. De dimineata Liviu cu Niki au plecat in graba pe la 7. Ei trebuiau sa coboare in aceiasi zi, noi mai ramaneam o noapte asa ca ne permiteam sa mai stam o ora in comfortul sacilor de dormit. Pe la 9 am plecat si eu cu Clau, Mitrut era deja in fata, zapada inghetata, se inainta binisor. Cand am ajuns la Bordul Tomii, soarele era deja sus, in toata puterea. Senin perfect in toate directiile, vantul nici nu se simtea. Am facut ceva pauza, Clau a mancat o ciocolata si ma tot imbia si pe mine, ca de dimineata nu mancasem nimic, si nici acum nu prea ma tragea inima sa ma ating de ceva. Pur si simplu organismul refuza mancarea, simteam ca daca as manca ceva as vomita imediat dupa. Cu toate ca nu imi era prea bine asa nemancata, am zis, lasa, mai bine sa nu fortez, am mai facut eu ture pe stomacul gol. Asta s-a dovedit a fi prima gresala in acea zi, si nu a fost ultima!

   Cand am pornit iar la drum zapada se mai inmuiase, deja intrai pana deasupra bocancilor in anumite locuri, iar daca dadeai de portiuni pe deasupra jnepenilor era grav, intrai pana la piept. De la bordul Tomii cat vedeai cu ochii  era un adevarat furnicar, uni spre Retezat, altii spre Portile Inchise-Papusa, altii spre saua Bucurei, iar cei ce imi atrageau privirea, sus in peretele Bucurei. In acea zi Doamna parea primitoare si buna cu cei ce ii urcau faldurile adanci in rochia-i alba. A urmat un urcus epuizant nu ca dificultate, dar cred ca vre-o trei sute de metrii i-am facut in genunchi aproape, mergeam pe deasupra jnepilor si  faceam trei pasi, al patrulea intram pana la brau, ieseam de acolo, si apoi o luam de la capat. Cand am ajuns sus, aproape de lacul Pietrele, sau ce ar fi trebuit a fi lacul caci era o intindere alba am facut o mica pauza, atunci am luat o bucata de ciocolata, caci simteam cum se scurgea forta din mine. Clau la doi pasi, abia cand am ridicat privirea sa vad unde e Mitrut am vazut ce ne astepta. Dinspre custura Bucurei navalea la vale un nor negru ce castiga dimensiune cu fiecare secunda. Intai am simtit un suflu rece si apoi, in cateva minute s-a dezlantuit urgia. Am apucat sa il zaresc pe Mitrut undeva departe, un punct rosu, apoi l-a inghitit viscolul. Vantul batea cu o asa putere incat ridica tone de zapada in drumul lui, creand un nor negricos. Paradisul alb se transformase in iad in cateva minute, nu mai distingeai nici o forma in jurul tau, mergeam dupa urmele ce inca nu fusesera acoperite, vantul ne izbea din toate directiile, abia mai inaintam cu corpul aplecat mult in fata spre a putea tine ochii deschisi, zapada intra pana la piele, nu stiu pe unde isi crea drum, dar o simteam cand atingea corpul ca pe niste bice ascutite ce apoi ramaneau imprimate in piele. Imaginativa o furtuna in desert, cum ridica vantul dune intregi de nisip in aer, cum iti intra nisipul fierbinte in nas, in ochii, in gura, asa eram noi, numai ca nisipul nostru era alb, si ardea, ardea de cat de rece era totul  in jurul nostru. Abia puteam trage aer in piept, abia puteam inainta contra vantului. Uneori nimeream iar deasupra jnepenilor si inevitabil intram adanc pana in zapada. Daca cu zece minute in urma ma ridicam destul de repede acum duceam o lupta inzecita. Nu mai gandeam incotro ma intrept, sau care e scopul acestei lupte, ori ce cautam eu acolo, pur si simplu devenisem un robot ce impingea in fata, pas cu pas. Nu stiu ce s-a intamplat, nu stiu cum a trecut o perioada de timp, imi aduc aminte doar lupta neincetata si imaginea lui Clau langa mine, apoi ne-am oprit, mai erau doua persoane langa noi, ne-au intrebat unde e lacul, le-am zis ca e langa noi in dreapta, ei s-au hotarat sa se intoarca la refugiu. Cat au dezbatut intre ei am incercat sa ma incalzesc in vre-un fel, nimic, simteam cum se scurge caldura din mine si imi era imposibil sa mai fabric alta sa compensez pierderile, simteam cum imi scade temperatura corpului si nu aveam ce face. M-am speriat ingrozitor, si m-am trezit spunand, ma intorc eu cu voi! M-au uitat la Clau, am inteles ca vrea sa continue spre Mitrut, i-am spus decat ai grija si am plecat, nu mai era nici macar o secunda de pierdut. Ce am urcat in trei ore am coborat in 45 de minute. Alergam, uneori simteam ca zbor asa ma lua vantul pe sus, sau atat de puternic il simteam eu. Cu toate astea, imi era din ce in ce mai frig. Din cand in cand ma uitam la cei doi, asigurandu-ma ca sunt langa mine fara a ma oprii din fuga. Nu am stat la discutii cu picioarele nici la podet, care era totusi acoperit cu gheata si perspectiva unei eventuale caderi in parul rece, m-ar fi cutremurat altadata, atunci din doi pasi in fuga l-am trecut. Nu stiu cum am ajuns la Gentiana, stiu doar ca am aruncat hainele deja bocna de pe mine am luat ceva uscat si m-am bagat in sac. In refugiu era cald, sacul avea extrema la -32, insa eu tremuram, aveam carnea alba, eram palida la fata, pur si simplu nu reuseam sa produc caldura, cred ca durat cam jumatate de ora pana am inceput sa imi revin. In acea jumatate de ora am avut un sentiment ciudat, ca eman frig si nu caldura, ca din corpul meu ies valuri valuri de frig, puful din sacul de dormit era rece ca ghiata. Nu stiu daca as mai fi rezistat acolo afara, nu stiu daca as fi invins momentul, nu stiu, stiu doar ca muntele mi-a aratat in acea zi ce inseamna a subestima ceva. Mi-a arata ca pot fi si mica si mare, si puternica si slaba, invins si invingator, mi-a arata o alta fata a mea. Atunci am invatat sa-mi fie si teama, am descoperit un nou prag al intuitiei, am invatat sa comunic mai bine cu mine. Nu isi aveau rostul intrebarile dar daca as fi mancat, dar daca...ce a fost a fost cu un scop  precis, iar lectia nu trebuie pierduta.

    III. Invata sa astepti

  3-4 martie

  Rabdarea e de aur se zice. Intodeauna mi-am zic ca am rabdare, dar acum venise momenul sa si pun in practica. Era o dimineata superba cand am ajuns in Ohaba, se vedea tot masivul, inclusiv Bucura II scaldata in soare. Un nor plapand isi rotea valurile deasupra varfului Retezat, in rest culoar liber de zbor, cum mai radeam noi uneori. De data asta Ramo imi insotea pasii, trecuse prea mult timp de la ultima tura impreuna si trebuia remediata situatia.mai venise si pentru prima data Claudiu, dar el era materie neglijabila. Doua copile blonde radeau in soare, tineretea si speranta impingeau aceste doua suflete spre creste. Aveam sa-mi revad  Doamna, ohh aveam poate sa incerc sa urc, pe o asa vreme trebuie sa pot! Undeva, pe fundal insa ramane teama de data trecuta, cand aproape ajunsesem in hipotermie la refugiu. Cu forte noi si manta de acest vis am pornit pe drum. Am zburat pana sus, deja cunosteam fiecare unduire a potecii, fiecare hop si panta. Ajungem la Gentiana si ne intampina cabanierul, omul cu sufletul de aur, ii povestisem pe drum Ramonei despre dansul foarte multe, inclusiv micile glume ce le facea la adresa mea. Statea in pragul refugiului si ne privea de la departare. Cand ne-am apropiat, s-a uitat lung la noi, parca incerca sa isi aduca aminte daca ne cunoaste si apoi cat se poate de serios zice "nu mai avem locuri. Daca vreti mergeti sus la Bucura ori va intoarceti la Pietrele". Ramo a inghetat, era destul de obosita, eu am incercat cu jumatate de glas"pai stiti ca am vorbit cu dumeavoasstra la telfon ca venim...", "ei, ce alegeti, bucura sau va intoarceti, locuri nu's!", in timp ce se uitam  zambind catre Claudiu "mare curaj ai avut baiete, sa pleci la drum cu doua blonde". Inlemniseram toti, nu ne ardea de glume. L-am vazut intorcandu-se linistit si intrand in refugiu, "hai Anca, ca ti-am pastrat patul, ori tot afara iti place sa stai". Am inceput toti sa radem, am intrat inghetati, am scapat de rucsaci, si ne-am repezit amandoua spre soba in timp ce Claudiu scotea sacii. Cand ne vade cabanierul pe mine si pe Ramo lipite de soba mai rau ca doua pisici ne intreaba "da, ce vreti sa mutati soba mai incolo? ce va tineti asa de ea ca nu pleaca nicaieri. A mai venit un baiat cu prietena zilele astea, cand au ajuns la caldura a lasat naiba si prietena si tot si a luat soba in brate de ziceai ca e dragoste la prima vedere, asa si voi, lasarati baiatul asta singurel si-mi luarati soba in primire". Seara s-a scurs in bancuri, povesti, glume. Nu stiu cat sa fi fost ceasul cand am adormit, dar pe la cinci cand am iesit afara natura iar isi dezlantuise forta. Viscolea ingrozitor, abia puteai sa  te ti pe picioare. Am intrat in refugiu in speranta ca a doua zi va fi bine. De unde! Dimineata parca era si mai rau, se misca sarca cabana in urgia de afara cand m-a vazut cabanierul de dimineata a inceput sa rada "copil balai, ia iesi tu afara si razi poate doar doar...". N-am avut curajul sa-mi scot nasul afara. Intr-un fel sau altul trebuia sa coboram, cu toate ca poteca era complet acoperita, ce mai tineam minte din amintiri. Nici nu m-am mai gandit la urcat spre Bucura, era sinucidere curata. Si asa am avut nevoie de ceva curaj sa imi scot fundul afara si sa o iau la drum spre casa

 

   IV. Contemplare

10-11 martie

Revine si Clau in Retezat, reintalnire cu Mitrut in Ohaba ca de obicei, Liviu vine si el, iar Adi gusta prima tura de iarna. Acelas somn bizar imediat dupa ce ajung la Gentiana, cabanierul e pus putin in dificultate, am venit cu unul in plus decat trebuia. CAnd ne spune ca nu are locuri destule incep sa rad, amintindu-mi patania de data trecuta, numai ca aici  se pune in aplicare povestea cu oile si lupul, de data asta chiar venise lupul la oi si eu nu credeam. Pana la urma am rezolvat si cu locurile. Cat am tras eu somnul deja obijnuit de dupa urcare restul au plecat in recunoastere pe creasta din spatele refugiului. Cand m-am trezit ei se intorceau rupti de oboseala. Seara vin fiert cu mere si portocale, multe bancuri, somn adanc pana dimineata. A doua zi trebuia sa ne intoarcem, aveam tren la 5 din Ohaba, asa ca o tura serioasa iesea din discutie, dar o plimbare parca ar mai fi mers. Zis si facut, iau repede geaca pe mine, era 10 dimineata deja, i-am lasat pe restul la masa, si am luat-o la pas cu Mitrut ce pleca spre Peleaga. Restul aveau sa ma prinda pe drum. Am facut un popas cu Mitrut la Bordul Tomii. Cand am ajuns era acolo deja un grup de vre-o 10 persoane, fetele au plecat exact cand am ajuns noi, au mai ramas baietii la povesti. Cat am mancat ceva, am ami stat la povesti cu Mitrut ii aud pe baietii "ce zici, o ora le ajunge avans, ca merg de parca ar sta fetele astea, deh asa sunt ele...", dupa care pazua, ma observa unul dintre ei  si incepe sa rada "pe tine nu te-am vazut!"

   Mitrut a plecat spre Peleaga, eu am mai ramas putin, nestiind ce sa fac. Acelas soare lumina totul in jur pana ajungeau sa te doara ochii de atata lumina. In stanga mea, spre Portile Inchise urca cineva, si am zis, sa vad cum e si in directia aceea. Dupa 200m o zaresc pe Clau in spate facandu-mi cu mana sa o astept. Incet incet veneau si restul. A urmat o panta imensa, inclinata pe la saizeci de grade, radeam de Adi ca parca ar fo fotomodel la prezentare asa paseste. Bine, am uitat sa precizez ca asa erau facute urmele si cam asta era singura modalitate de urcare, da tot era haios. Sub noi, departe aproape de bordul Tomii se vedea cineva ce pleca in directia noastra. Am urcat pe un fel de muchie ce pleca de sub Peleaga, am gaist undeva sus niste stanci iesite din zapada si am facut acolo tabra de observare. In fata noastra vf Retezat in toata splendoarea, cineva in varf pe Peleaga facea cu mana, undeva jos in caldare cativa se dadeau cu schiurile sin saua dinspre Retezat, si doua echipe urcau in peretele Bucurei, prima era a fetelor, asta asa referitor la ce au zis baietii mai devreme. Se auzeau chiar vocile celor din perete, asa calm si un ecou puternic nu mai prinsesem pan atunci. Ne-a ajuns si punctul de mai devereme, am ras putin cu toti acolo sus, si apoi am luat-o la drum, ca era deja  pranz si in doua ore maxim trebuia sa plecam de la refugiu daca vroiam sa prindem trenul. Panta de mai devreme a fost coborata de mine si de clau  la confortul suprapantalonilor, adica pe fund! Imi venea sa mai urc o data sa ma mai dau. Bineinteles ca am gustat toate pantele mai mult sau mai putin inclinate pana jos, gasiseram amandoua o noua distractie. O jumatate de ora de plaja pe bolovanul de la Bordul Tomii si la vale. Am prins trenul!

    V. Bucura sau ce se pierde si ce se castiga. Decizii

  31martie-2 aprilie

Ajung cu Dan in Ohaba la cinci dimineata, cand zorii inca isi croiau drum prin noapte spre rasarit, inghetati si nedormiti, cu intreaga zi in fata noastra. O luam la pas spre Nucsoara, tot visand la ceva fierbinte de baut. Dupa vre-o doi kilometri, cand tocmai gasise Dan o fantana sa luam apa ca nu aveam strop, opreste o dacie papuc langa noi, din aceea cu doua locuri in fata. Il intrebam daca poate sa ne ia, ne zice ca doar in fata are loc, insa nici unu nu s-a gandit sa intrebe pana unde ne poate duce, eram prea adormiti, Dan inca mai era cu gandul la apa aia. Sa ne fi vazut doi oameni inghesuiti pe un loc cu rucsacii in brate. Mai rau ca in conserva! Dar nu e bine sa faci mofturi, oftam si atata tot. Ne-a dus cam trei km si a spus ca doar atat poate. Ne dam jos in graba, din spate venea un microbuz, si in fuga arunc rucsacii din masina,  sar si eu la sacrificiu, drept intr-un lan de urzici. Nu pot descrie de ce trezire am avut parte. Microbuzul ne-a dus pana in Nucsoara, Dan radea cu o pofta, mie mai  aveam putin si imi dadeau lacrimile de la urzicile alea. Unde ne-a lasat microbuzul, acolo am ramas cam jumatate de ora. Era ora sapte si numai chef de urcat nu aveam. Dan cauta un anumit loc pe care orice om il viziteaza dimineata, halal noroc, numai case cat vedeai cu ochii, eu am plecat sa fac rost de apa altfel acolo adormeam. Pana la urma am luat-o la pas spre Carnic. Sa fi mers vre-o doi kilometri ca opreste o masina langa noi, se aude un ras familiar, ridic ochii din paman si-l vad pe cabanierul de la Gentiana facandu-ne semn sa urcam. Se uita la mine si-mi zice "iar ai fugit de acasa? Ar trebuii sa mutam Retezatul sa nu il mai gasesti, ca s-o fi saturat saracul de tine".

  Am mers cu masina o bucata buna de drum, am trecut de Carnic, apoi la pas iar. La intrarea in traseu spre Gentiana ne intalnim cu celalalt cabanier ce cobora spre casa dupa doua saptamani in munti.

  Iarna asta a fost parca presarata de ture in care au venit oameni ce se aflau in prima tura de iarna, si in astfel de situatii creste raspunderea de pe umerii tai, tu cel ce ii iei cu tine, creste presiunea ce o simti si grija pe care trebuie sa le-o porti, nu pentru ca nu ar fi in stare ei sa isi poarte de grija ci pentru ca uneori iti trebuie mai mult decat instinctul sa sti ce e de facut, si daca se poate sau nu un lucru. Si atunci trebuie sa fi calm si bland cu cel de langa tine, si mai ales intelept in decizii si in vorbe fara a ii arata in vre-un fel celui de langa tine ca ai sti mai mult sau ca tu ai puterea de decizie, caci aici sus nimeni nu detine controlul, si nici macar nu ar trebuii sa existe aceasta idee. Partenerii de tura trebuie sa se completeze si sa se intelega de la sine, fara nici un efort, natural si fara obstacole. Iar daca in oras oamenii interactioneaza superficial, aici interactiunea deja capata alte valori, atinge o nota inalta, profunda ce nu suporta nici un fel de masca asupra sa. Iata de ce pe munte se nasc unele din cele mai mari prietenii, durabile si sincere, chiar si dupa o singura zi. Pornesti la drum cu un strain si te intorci acasa alaturi de un  prieten sincer. Muntele te face sa imparti cu cel de langa tine in cateva zile totul: tristeti, bucuri, resemnari, invingere, forta, oboseala, slabiciune, clipe de entuziasm sau deznadejde si apoi dulcele-amar gust al despartirii pana la urmatoarea revedere. Ce odata au fost doi straini ce pleaca la drum acum sunt doi prieteni ce-si i-au ramas bun intr-o gara pe undeva.

   Acelas somn dupa urcusul spre Gentiana, acelas pat, poate numai Anca ceva mai matura si mai ganditoare, asta cand nu tine soba in brate ca pe un dar inestimabil. Mi-a zis cabanierul in acea seara ca-mi da o caramida din soba sa o iau cu mine in  sac, daca tot tin asa de mult la a soba.

   Cand ne-am trezit, afara era deja intuneric, am iesit in pragul refugiului la o gura de aer, era ziua lui Dan si aveam ceva gin la noi, macar sa ciocnim un pahar intr-o ambianta placuta. Afara doi barbati gateau la primus ceva mancare, nici acum nu stiu ce a fost, da tare bun gust a avut. Dan i-a invitat sa bea un pahar de "apa sfintita", cum ii zicea el, prima reactie a celor doi a fost, "nu, nu, nu bem apa", "no, hai ca-i tare buna"- le-a zis Dan si abia apoi s-au prins de gluma. Mircea si Tibi erau din Baia Mare, Tibi instructor de parapanta, deja ne-am gasit preocupari comune, si de aici s-a intins vorba pana tarziu in noapte. Dupa o noapte dormita in iglu in fata refugiului si o tura epuizanta in ziua ce trecuse Tibi si cu Mircea au decis sa lase comfortul "hotelului de cinci stele" pentru un pat cald in refugiu.

   Dimineata, l-am gasit pe Mircea tot in fata refugiului pe post de bucatar al expeditiei, Rocky de la departare adulmeca aerul imbibat cu miresme ademenitoare, Dan iesise si el din refugiu pe jumatate adormit. Apare si cabanierul, trece pe langa noi, da sa intre, se intoarce spre mine si-mi zice "vezi ca ai ceva pe fata!". Abia ce ma spalasem pe dinti si eram sigura ca iar am facut vre-o una, dau sa ma curat, si-l aud "nu, nu, nu acolo". Imi arata unde, ma duc spre oglinda, inca purtand in oase amorteala somnului, ma uit, nu vad nimic, ma uit mai bine, incerc sa focalizez nimic, il mai intreb inca o data unde, "hai mah, chiar nu vezi, uice..uite aici", punand mana pe obraz, dupa care razand ma intreaba ce  zi e azi si eu "pai...1 aprilie, cred". Atunci au bufnit toti in ras, realizez si eu pacaleala si-mi zic asa ca pentru mine "las ca nu e ziua trecuta!".

  Apare si Tibi si ne povesteste ce i-a facut sotiei, ieri, tot in spritul lui 1 aprilie, i-a dat telefon "draga, ce faci, cum e pe acolo, noi suntem intregi, totul a decurs bine pe aici, nu iti face griji, dar draga nu ti-am zis, a venit de dimineata la mine o roscata, o frumusete, ce maniere, ce purtare, mi-a mancat din mana, ce sa mai, asa mai rar...stai draga, nu te supara, era o vulpe!".Cum am zis, ziua era pe incepute abia.

   Am mancat cate ceva, am pus rucsacul in spate si am plecat la drum eu, Dan si Cornel. Dupa noi au plecat si Tibi si Mircea. Ne-am intalnit toti la Bordul Tomii. De data asta nu mai domnea acel senin din turele trecute, ci o mare de nori suspendata deasupra noastra parca in oglinda tot isi misca valurile nehotarata in ce directie sa mearga. Era o senzatie de cald ciudata, veneau valuri valuri de nori. Cat era nor mergeai la tricou, sau chiar la bustul gol, cum se facea senin luai toate hainele pe tine de ger. Nu-i lucru curat mi-am zis, trebuie deschisi ochii bine, mai ales ca peste tot urlau " risc de avalansa mare".

   Daca e ceva sa imi displaca este apa cu lamaie, iar atunci cand plecam cu Clau ne luam apa separat, stiind ca ea mai are boala asta. Acum cu Dan, rucsacul fiind la el, nici nu m-am mai gandit la asta. Il vad undeva la 50 m mai sus de mine pe Dan in popas, cu sticla de apa in mana. II strig sa ma astepte sa iau si eu o gura. Ajung cat de cat langa el si vad pe fata lui o incordare nefireasca a muschilor, il intreb mai cu jumatate de glas "ce ai patit", si rade "a, nimic, doar am stors lamaia in apa si a iesit cam acra". Nu ati fi vrut sa fiti in locul lui in urmatoarele secunde...dar mai bine sa intoarcem pagina.

   Ne-am imprastiat de-a lungul traseului, in fata Cornel, apoi Dan, pe la mijloc eu si in spate Mircea si Tibi. Deja il zaream pe Cornel taind poteca spre custura Bucurei, inca putin, da, a ajuns , e sus, ne face cu mana, acum urmam noi. Imi revin in minte amintiri de acum trei ani, aceasi portiune, mai putina zapada, multa gheata, si acele urme de sange pe albul zapezii. Ma trec fiori reci pe spate, ma infing bine in zapada si-mi zambesc, "hai Anca, hai! asta ai asteptat o iarna intreaba, invinge-ti teama". Ma ajunge Mircea, rade si-mi zice "hai blondo, hai". Merg in urma lui, e langa mine la trei metrii, vine ceata, abia il mai zaresc, urc, nu mai vad nimic in jurul meu, doar o vaga urma de om in fata, nimic altceva, trece ceata, abia il mai zaresc pe Mircea, taie o cornisa si iese si el sus in creasta, e randul meu, totul in jur poarta amprenta verticalelor, ma uit dupa Tibi, incepea si el urcarea, inspre el hau cat cuprinde. In minte imi rasuna din ce in ce mai clar ca o porunca cuvintele "sa nu cazi aici, oriunde, dar nu aici". Trag aer in plamani, infig piciorul bine in zapada, bat urmatoarea urma mai mult de proba si ma ridic spre cer intr-o verticala absoluta. Nici sa rasuflu nu mai am curaj, sa nu stric echilibrul de neinteles al zapezii pe un astfel de perete, inca un pas, miscarile imi par lente si greoaie, mai mult de treizeci de secunde nu a durat portiunea aceea, mi-e mi-au parut a fi ore, timpul se dilata constrans de tine si astfel iti traiesti teama la maxim, o constientizezi in maini, in picoare, in tot corpul. Tibi se uita de jos spre mine, ii simt privirea in spate, urca, verific iar o urma, fortez in cea veche , apoi uit de tot din jur grabita sa ajung sus pana nu vine urmatoarea portie de ceata ce o simteam in ceafa sufland rece, macar sa apuc sa fac ceva poze din creasta imi zic. Si se mai intreaba unii daca sunt fotografii intregi la minte? Inca un pas, inca, si ultima fortare, gata! Sunt sus! Respir iar, acum mi-am dat seama ca mai trebuie sa si respir (radeam dupa, gandindu-ma la celebrul banc cu blonde si respiratul). Am sub picioare tot Retezatul. Ceva mai departe Cornel incerca sa urce spre Peleaga. Apare si Tibi, mai stam la o vorba, o gura de apa din aia acra, cu lamaie, ca iar mi-am adus aminte...

  Intr-un tarziu Tibi si Mircea se hotarasc sa o ia la pas spre Pelega, ma intorc spre Dan calma si-i zic, noi ne intoarcem, in timp ce-l priveam pe Cornel cu  coada ochiului. Incep vociferari si lamentari din partea lui Dan "am venit pana aici , nu ma intorc!", "hai mah Anca, ce naiba", sa zicem doar ca dezamagirea plutea in aer. Degeaba am incercat sa-i ofer argumente logice, in zadar, ma intelgea, dar nu s-ar fi intors nici fript. Pana la urma singurul argument pe care a vrut sa il asculte si pe care l-a urmat a fost cel pur feminin "hai, mai Dan, ma lasi sa ma intorc singura, nu vezi cat de greu e de coborat, daca patesc ceva". Acum fetelor, poate va intrebati de ce nu am aplicat tactica asta de la bun inceput. Pai atunci cum mai puteam eu demonstra ca barbatii sunt incapatanati chiar si atunci cand nu trebuie, cum zic ei cand se ratacesc "nici Columb nu a avut harta, asa ca nu ma pune sa ma duc sa intreb incotro sa mergem, las ca ma descurc eu ". Degaba le spui "da, dar Columb s-a ratacit, si inca grav, din India a nimerit in...." continuarea o stiti si voi.

   De ce am vrut sa ne intoarcem? Pai nu aveam coltari sau piolet, dar nu asta ar fi fost cea mai mare problema, intuitia imi spunea ca ceva nu e in regula, il vedeam pe Cornel, stiam cat de repede poate sa mearga, plecase de langa noi de mai bine de o jumatate de ora si abia inainta, mergea mult, mult prea incet, ceva trebuia sa fi fost in neregula. Seara la refugiu cand s-au intors si restul primele cuvinte din partea lor au fost "bine ca nu ati venit! bun instinct ai avut, v-ar fi fost imposibil". Era strat de gheata, apoi peste el  zapada incat nici coltarii nu muscau din gheata. Trebuia sa iti cureti fiecare pas. Si ei au mai mers ceva apoi s-au intors resemnati.

  Dupa ce ne-am luat ramas bun de la Tibi si Mircea am inceput sa coboram, incet, intai Dan, apoi eu, cu fata la perete si haul sub noi. Raman agatata in perete, scot aparatul, cateva poze in stanga si in dreapta, acum realizez ce sange rece am avut atunci, deasupra noastra se auzeau vocile celor doi glumind, le-am mai urat o data drum bun si apoi s-a lasat linistea  cand Dan a zis ca nu-i a buna, doar noi suntem acum jos, daca o ia ceva la vale, copti suntem, si asa vedeam ceva cornise amenintand sa o ia la sanatoasa, radeam atunci, uite acceleratul de doua, uite si rapidul de trei, eu zic ca ala e deja intercity! Cum am trecut pe partea grea, si panta a inceput sa se indulceasca asa pe la 60-70 de grade, parca am inceput si noi sa respiram mai linistiti, ba chiar sa glumim, abia cand am facut trecerea din caldarea superioara in cea principala am fost intradevar linistiti. A inceput sa ninga, ne-am uitat in sus, senin! Dar ningea...nu imi venea sa cred, am scos aparatul, am facut ceva poze. Cei ce au vazut pozele, au crezut ca e cerul instelat, cand le-am zis ca era zi, si ningea au inceput sa rada. La coborare, aproape de refugiu ne intalim cu un grup de straini pe schiuri, urcau spre Bucura probabil,  obositi si inghetati

   La doua ore dupa noi au ajuns si restul la refugiu tot un ras. Ne punem la masa, Mircea iar pe post de bucatar, si acum imi aduc aminte cum puteau sa miroase de bine macarurile lui, si incep sa ne povesteasca de ce radeau. La coborare pe la lacul Pietrele au dat de grupul pe schiuri. Era deja seara, maxim o ora de lumina, oamenii isi montau corturile linistiti dupa o zi intreaga de urcat. Imaginativa sa fiti in postura cehilor, sa vezi trei oameni in puterea varstei, venind spre tine in mijlocul pustietatii. A inceput Tibi sa vorbeasca cu ei, Cornel facea pe traducatorul, au zis baietii sa le joace o farsa. Zis si facut, le-au zis cehilor ca sunt rangeri de la Parcul National Retezat, si ca e interzisa camparea acolo, cehii deja isi instalasera vre-o trei corturi, le-a zis Tibi ca amenda e de 100 de euro de cort, s-au cam schimbat cehii la fata. Dupa le-au spus ca pot sa treaca cu vederea, numai sa demonteze corturile si sa se duca spre Bucura, ori sa se intoarca la Pietrele. Tipa care era cu cehii a albit la fata, baietii nostrii se tineau tari, ca nu, nu se poate sa ii lase, slujba lor e in joc. Liderul cehilor ii intreaba cat mai e pana la Bucura, Tibi foarte calm, vazand cum se lasa seara, "ahh, o nimica toata doua, maxim trei ore", tipei mai mai ii venea sa planga, pana la urma vazand ca treaba e serioasa cehii au incercat chiar sa ii mituiasca cu ceva bani, Tibi a facut pe nervosul, zicandu-le "ne jigniti, credeti ca banii astia pot tine loc de slujba", deja cehii vedeau lupta pierduta. Pana la urma le-a zis Tibi "stiti, sunteti in Romania, si aici de 1 aprilie se obijnuieste sa se faca farse". Sa fi vazut inviorare pe fata cehilor atunci, zicea Tibi, parca le luase cinea o greutate de pe umeri, asa radeau. Si cum ne povesteau ei la masa in refugiu il trece pe Dan una "aha...si sa vina adevaratii rangeri si cehii nostrii "da, da stim, Romania, 1 aprilie", sa vezi rasu-plansu atunci!". Am ras toti cu pofta, asta da buna farsa de 1 aprilie. Glumele s-au intins mult in noapte, a ramas sa ne vedem peste o luna, de 1 mai la Rametea, in Apuseni la un zbor cu parapanta.

  Am adormit toti intr-un final in acest mic colt de rai leganati de o noapte senina cu luna plina. A doua zi ne-am luat ramas bun pentru inca o luna, mi-am luat ramas bun de la Doamna mea si am pornit spre oras, mi-am regasit grijile si problemele jos la Carnic, ma asteptau neclintite sa le port spre casa. Eu una am vrut sa ma mai joc putin de-a ascunselea cu ele, dar daca ele nu au simtul umorului, eu ce sa le fac. Caci pana la urma sunt un copil balai cum imi zicea cabanierul ce uneori mai fuge de acasa spre alta casa, casa sufletului sau.

Autor: Anca Ștefănescu
Înscris de: Anca Ștefănescu
Vizualizări: 7370, Ultima actualizare: Miercuri, 30 Mai 2007



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii RETEZAT  
Comentariu
Anca Corduban Anca Corduban, Vineri, 21 Sep 2007, 16:10

Scrii foarte frumos. Cand citesc jurnalele tale parca as fi acolo, in munti.

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii