Jurnale - Revelion pe Piatra Mare - Alpinet.org

După ce ne-am gândit să mergem în Suhard, Călimani sau Rarău, după ce ne-am răzgândit şi am zis că mergem în Ceahlău uite că, după tura în Aninei făcută de Andrei, Daniel şi Ionel ne-am răz-răzgândit şi am plecat către Piatra Mare.

Toată ziua de 30 a fost dedicată pregătirii rucsacilor pentru ceea ce se dorea o tură de 4- 5 zile în Piatra Mare- Neamţului- Baiului. Rucsacii au avut cam multe kilograme, 21 kg (al meu) şi 25 (al lui Daniel).

Pe 31 de dimineaţă ne-am întâlnit, în ordinea sosirii la gară, 4 oameni: Saşa, eu, Daniel, Ionel. Mai exact, eu cu Daniel am plecat din Georgian cu al doilea metrou (pentru că, pe primul, l-am ratat la câteva secunde) şi, odată ajunşi în gară, mergem către linia 6 unde aflasem din afişajul gării că trage trenul. Trenul era deja la peron aşa că am dat fuga după locuri fără să fim prea atenţi la fata cu sac de dormit şi izopren atârnându-i pe rucsac pe care am depăşit-o. Prindem locuri într-un compartiment care puţea şi care avea geamul blocat. Îmi intră sms de la Saşa aşa că deduc ca este acolo unde spusesem că o voi aştepta. Plec spre capătul peronului şi, surpriză! era exact fata pe care o depăşisem cu câteva minute în urmă.: D Ne salutăm apoi sun la Ionel să văd pe unde se află. Primesc o veste naşpa, era încă la Iancului... Totuşi, a ajuns până la urmă în timp util. Căutăm alt compartiment, găsim în capătul celălalt al vagonului, verificăm mirosul şi geamul, ne declarăm mulţumiţi aşa că Saşa rămâne stăpână pe noul domeniu până-l recuperez pe Daniel.

Am plecat cu personalul de 6: 13 care, pe 30, întârziase până la Predeal doar vreo 3 minute. La Ploieşti ni s-a alăturat Andrei. Ajungem în Timişul de Jos cu ceva întârziere, la 11:24 luând punctul lângă calea ferată. Ar fi trebuit să ajungem la 10: 41 deci am avut parte de 43 minute întârziere. Dat fiind că au fost zile în care personalul 3001 a fost uneori limitat la Câmpina, am fost mulţumiţi că ne-a dus la destinaţie şi ne-a lăsat acolo înainte de prânz.

După aproximativ 1, 5 km pe şosea facem dreapta, depăşim Dâmbul Morii, depăşim bariera de la intrarea spre 7 Scări şi, la 11: 54, intrăm pe Drumul Familial. Până aici mi-a atras atenţia un afiş pe un copac, afiş care îndemna turiştii să-şi ia înapoi deşeurile. Măcar să fie luat în seamă de o parte din nesimţiţii care, cel puţin pe timp de vară, au “grijă” să umple respectiva potecă de gunoaie.

Inutil de precizat că zăpada ne-a însoţit imediat după coborârea din tren. Sectorul mers pe DN 1 a fost lejer, dat fiind că zăpada era îndepărtată iar marginea şoselei era “stropită” cu material antiderapant. După intrarea în munte am avut destul de curând câteva sectoare cu gheaţă, uşor de ocolit. S-au văzut şi urmele unui om care a coborât la colţari deşi, în partea de jos, colţii cred că au muşcat destul de des şi din pământ şi pietre... Mie mi-ar fi fost milă de colţari, nu i-aş fi purtat pe-acolo. Mai sus în schimb, deşi în continuare nu mi se păreau necesari, măcar muşcau doar din zăpadă.

Am prins poteca bătută până la cabană, semn că, după ultima ninsoare (când o fi fost?), au fost destui oameni care au mers pe acolo. Asta ne-a făcut şi nouă înaintarea uşoară. Ca să scap de datele tehnice ale zilei, până sus am mai luat 3 puncte cu GPS-ul: Bancă1 la 13: 35, Bancă2 la 14: 04 şi PMare la 16:27. De dragul preciziei, mai jos de Bancă1 am mai remarcat un loc de popas la care nu ne-am oprit noi.

Până să ajungem sus, din când în când ne-a “nins” din copacii care se scuturau de zăpadă. Au fost sectoare pe care beţele s-au dovedit tocmai bune dat fiind că se aluneca din când în când, suficient de rar încât traseul să nu ne pună reale probleme. Saşa, poftind îngheţată probabil, servea din când în când zăpadă de pe copaci. Adevărat, între temperatura apei din rucsac şi temperatura zăpezii nu cred că era mare diferenţa...

Totuşi, în ciuda condiţiilor bune pe care le-am avut, am avut eu două mici probleme... Eram cu mănuşile de lână, printre ochiurile cărora gerul a pătruns încet dar sigur... La un moment dat am simţit o senzaţie neplăcută la mâini aşa că l-am oprit pe Daniel lângă mine să-mi scoată din rucsac mănuşile groase. Saşa a sesizat faza şi m-a întrebat dacă vreau mănuşile ei, gata încălzite. Pentru că situaţia nu era cu adevărat critică (pot să fiu sincer? adevărul e că m-aş fi simţit teribil de jenat să apelez la mănuşile gata încălzite: D) mi-am încălzit câteva clipe mâinile, strângându-le între genunchi, apoi am pus în mâini mănuşile pe care le scosese Dani. Curând mâinile şi-au recăpătat temperatura acceptabilă aşa că am luat beţele şi am pornit mai departe. Totuşi, doar o problemă să am? N-aş fi eu cu o singură problemă! : D Curând am avut senzaţia că voi vomita... Aceiaşi senzaţie idioată pe care-am avut-o în Rodnei în vară, pe când coboram spre Lala. Mi-am revenit, într-o oarecare măsură, destul de repede aşa că ziua s-a încheiat fără manifestări extreme.

S-a mers relativ încet dar nici asta n-a fost o problemă, totul era să ajungem pe lumină lângă cabană. Şi am ajuns... Ne sfătuim şi ajungem la concluzia că e mai bine să campăm acolo. A doua zi, sub Suişul Pisicii, Saşa avea să întrebe dacă până acolo mai aveam de gând să mergem seara precedentă. Ei bine, sunt de acord că ar fi fost prea mult pentru prima zi.

Campăm deci printre lătrăturile perechii canine de la cabană. Frumoase animale! Au fost vedete în pozele postate de Saşa. După ce ne aşezasem cât de cât corturile, în condiţiile dificile de teren (zăpadă mult prea moale, sol îngheţat, vezi aici) Andrei şi Saşa au simţit nevoia să intre în cabană. Asta a provocat mai târziu o mică ceartă încheiată până la urmă cu scuze de ambele părţi. Aşa era şi firesc să se întâmple într-o situaţie în care, după părerea mea, adevărul era la mijloc (aici intervine Dani care spune “Ştii că n-ai dreptate!”; cum s-ar exprima concret faptul că n-am dreptate nu prea ştiu dar... prea mare importanţă n-are). Din punctul meu de vedere e important faptul că Saşa, care era transpirată, a putut să se schimbe în cabană (la -6 grade în cort operaţiunea ar fi fost mai dificilă). Restul sunt detalii pe care eu aproape le-am uitat... Iar faptul că a doua zi ne-am revăzut pe potecă cu oamenii de la cabană (inclusiv cu câinii care, pe Suişul Pisicii, au zvâcnit rapid în sus când au văzut pe cer o cioară) şi am schimbat relaxaţi câteva vorbe înseamnă că nimeni n-a rămas supărat.

În prima zi s-au folosit doar două perechi de beţe, am urcat “pe câte 4 picioare” eu şi Saşa. A doua zi ni s-a alăturat Ionel.

Ar mai fi ceva important de spus despre prima zi? Da, ar mai fi de spus că, după ce a revenit toată lumea de la cabană, ne-am băgat în corturi pentru somnul de dinainte de miezul nopţii. Saşa a fost haioasă când, după ce şi-a scos sacul de dormit din husă (un sac de dormit destul de bine ales şi, conform dorinţei ei, de un roşu destul de fain; m-am bucurat în Gara de Nord când am văzut ce sac de dormit îi atârnă pe rucsac, simţeam că a făcut o alegere bună) a întrebat: “Şi acum eu cum intru în el?”. Am văzut fermoarul care părea să se deschidă doar către picioare aşa că Saşa a intrat în sac într-un mod neconvenţional. Mai târziu şi-a dat seama (eu n-am fost suficient de atent) că fermoarul este cu dublu sens aşa că intrarea în sac se face aşa cum se face la oricare altul.

Câteva minute înainte de miezul nopţii ne-am trezit. Din cortul mic în care dormeau Dani şi Ionel (“echipamentele folosite” de la două din pozele postate de Saşa : D) nu se auzea nimic. Totuşi, curând s-au trezit şi ei, ne-am urnit şi noi afară din cort aşa că trecerea dintre ani ne-a găsit pe toţi respirând aer rece şi curat în jurul cortului. Cerul era plin de stele, un cer cum rar am văzut… Totuşi, către Braşov, unde speram să vedem focuri de artificii, se sesiza un strat de pâclă… Prin urmare, deşi ne-am urcat şi pe o mică proeminenţă din nordul cabanei, n-am prea văzut artificii. Rar se strecura dincolo de pâclă câte-un efect pirotehnic. Dar nu-i nimic, e bine şi în lipsa focurilor de artificii. Nici oamenii din cabană nu s-au agitat prea tare, au aprins un foc, câteva artificii apoi au intrat înăuntru. Parcă a fost mai fain aşa decât dacă am fi avut parte de o armată de pirotehnişti pe lângă noi.

Era atât de fain afară încât nu prea ne venea să revenim în corturi... Am făcut o grămadă de poze (inclusiv poza mea de membru de pe alpinet; legat de poza de membru... mă-ntreb dacă-şi va schimba şi Saşa poza cu ocazia asta: D), am mai luat câte o gură de ceai din termosul lui Andrei, ne-am plimbat în jurul corturilor. Cred că se făcuse 1 noaptea când am intrat în corturi pentru o nouă porţie de somn. Mai ronţăim înainte câte ceva. Saşa avea călcâiele îngheţate (pentru că nu-şi băgase picioarele de tot în bocanci aceştia fiind prea reci la vârfuri) aşa că m-am bucurat pentru ciorapii de rezervă din rucsac (mulţumesc Danei Grădinaru pentru ciorapii inteligenţi –ceva de genul ăsta- cumpăraţi odată cu bocancii!) care au rezolvat într-o oarecare măsură problema.

În ciuda aglomeraţiei din cort (ca niciodată, am dormit cu rucsacul la picioare, ridicat în picioare, rezemat de peretele cortului) am dormit bine. Chiar dacă, de obicei, mă trezeam foarte prost dispus după nopţi dormite cu picioarele îndoite. În a doua parte a nopţii am înţeles că a reuşit şi Saşa să adoarmă un pic. Bine că a adormit, nu ne-a mai comentat sforăiturile! : D Peste noapte am pus peste izoprene (la mine şi la Saşa) ceea ce s-a dovedit a fi cel mai incomod bagaj din tură, geaca mea mare şi groasă. După miezul nopţii am scos de prin buzunare diverse chestii (chei, pachete de şerveţele) care ne stăteau în coaste. Totuşi, incomodă şi mare, ne-a oferit o plăcută moliciune peste noapte. Ar mai fi de spus că eu am dormit cu un bidon de apă în sacul de dormit dar, dimineaţă, tot rece era apa… Dar măcar nu era îngheţată, aşa cum avea să devină peste zi…

Pe la 7: 30 am început să ne trezim. Primul ieşit din cort pare să fi fost Ionel care a început să facă poze. La 9: 15 Daniel încă era în cort, cred că eram încă-n corturi şi noi, cei din cortul mare. Nu-i de mirare în condiţiile astea că la 12: 04 se făcea ultima poză cu cabana iar la 12: 12 luam punctul şi plecam în traseu. Strângerea bagajelor şi a corturilor am făcut-o fără pic de grabă. Între timp mi-am deschis telefonul, am citit singurul mesaj primit peste noapte şi i-am răspuns... Şi dacă tot m-am apucat de sms-uri am continuat dând mesaje către oamenii mai importanţi din agendă. Pentru că n-am semnat mesajele au fost şi oameni care nu s-au prins cine sunt. Dar nu-i nimic! : P Că s-a răspuns sau nu la mesajele mele chiar nu contează. Importantă e starea de bine care mă stăpânea atunci. Oricum, au existat şi câteva răspunsuri care chiar mi-au făcut plăcere. Şi, dacă e să vorbim de cel mai fain mesaj primit, l-aş pomeni pe cel primit de la Codruţa, un brăduţ conceput din semne însoţit de urări... O reală plăcere a fost şi mesajul primit de la o fostă colegă de servici care, cu ocazia asta, mi-a lăsat şi id-ul de mess. Deja în Bucureşti fiind am primit şi mesajul de la dl. Mititeanu (care, de Revelion, a petrecut în munţii mei de-acasă: Bucegi- Leaota), un om pe care te poţi baza dacă ai nevoie de o informaţie despre munţi (Daniel îmi spunea că l-a sunat în timpul turei în Munţii Maramureşului atunci când unele repere din teren nu-i erau prea clare, primind răspunsul care l-a ajutat să-şi lămurească neclarităţile).

Deci, la 12: 12, pe 1 ianuarie 2009, plecăm către Tamina- Timişul de Sus pentru că, între timp, ne pusesem de acord că ne retragem cu toţii din munte. Deşi Andrei părea mai grăbit m-am bucurat că am păstrat echipa întreagă şi a doua zi. Dacă tot vorbim de Andrei, el a glumit de câteva ori pe tema obsesiei mele cu gunoaiele... Ştiu sigur că a glumit pentru că în urma noastră n-au rămas decât amprentele corturilor şi ale paşilor pe zăpadă. M-am bucurat să constat că întreaga echipă e de acord să nu lase deşeuri pe munte. De-ar fi toţi turiştii ca noi, ce bine ar fi!

Să scap din nou de cronologie... 12: 32- indicator, 13: 00 indicator Vârful Piatra Mare 30 minute (sub Suişul Pisicii), 13: 46 bifurcaţie cruce roşie (indicator rupt către Predeal), 14: 21 bifucraţie bandă albastră către Tamina, 15: 57 intrăm pe drumul forestier (unii îi spun Cabana Tamina construcţiei de aici), 16: 36 suntem pe drum, deasupra canionului, 18: 14 ajungem în DN1, 18: 29 ajungem în gara Timişul de Sus.

Mă temeam într-o oarecare măsură de Suişul Pisicii (pentru eventualii cititori pe care îi enervează toponimul, l-am găsit în descrierea unui traseu, pe harta Postăvarul şi Piatra Mare 1: 40000 scoasă de Bel Alpin) dar dificultăţile mai mari s-au dovedit a fi pe sectorul din pădure de dinainte şi pe sectorul de platou de după. În pădurea de după ramificaţia triunghiului albastru m-a obosit panta, pe platoul de deasupra Suişului Pisicii s-ar fi putut merge la colţari dată fiind zăpada tare şi vântul care ne-a luat în primire. Pe platou Saşa a făcut echipă perfectă cu Daniel. Din bucata asta de traseu ar ieşi o poză pe care am putea s-o “botezăm” Pas în doi... Pe când zăpada deja se înmuiase astfel încât alunecarea devenea mult mai puţin probabilă am auzit-o pe Saşa comentând, în glumă, desigur, pe când Daniel făcea o nouă poză: “Tu vrei neapărat să-mi amintesc cum eram handicapată!”. Nefiind de acord cu comentariul (poate că atunci nu percepusem accentul de glumă) am spus ceva de genul: “După părerea mea ar trebui să fii mândră de tine!” şi, la cum a ieşit tura, cred că vorbeam foarte serios. :)

Am depăşit deci hornul aflat destul de aproape de vârf şi, în plin vânt, mi-am amintit că acolo am dau eu cu capul în indicator în vara 2006 sau 2007... Saşa s-a mirat cum de am nimerit eu cu capul drept în indicator dar... asta e! S-a întâmplat! Pe atunci indicatorul era de tablă, acum e din ceva gen fibră de sticlă, material care pare să se crape destul de uşor, nefiind din cauza asta o soluţie utilizabilă pe termen lung... Decidem să nu urcăm şi vârful, cu atât mai mult cu cât Saşa deja vedea lumea în culorile asfinţitului (avea să-şi dea mai târziu seama că acea lumină gălbuie pe care o percepea ea se datora ochelarilor de soare: D)… Că vorbim de lumini colorate, aş spune şi că în prima zi, în pădurea de pe Familial, am remarcat la un moment dat că lumina era albăstruie, de la zăpadă probabil…

Stabilită fiind direcţia am luat-o mult înainte… Nu ştiu ce-mi venise să alerg în halul ăla dar fapt e că îi lăsasem pe ceilalţi destul în urmă. Am deschis poteca până aproape de locul în care banda albastră se rupe de crucea roşie. Zăpada era pe aici mare şi pufoasă, atât de pufoasă încât am şi căzut la un moment dat printre fulgi. M-am ridicat şi am continuat… Tot acolo am senzaţia că a căzut şi Saşa. Zăpada mare şi poteca şanţ cred că au fost de vină. La ramificaţia marcajelor ne-am regrupat. Prin pădure drumul a fost banal, poteca era un pic bătută aşa că am avut viaţă uşoară. Ionel, în căutarea senzaţiei de ziua trecută, a reuşit să-şi scuture în cap zăpada de pe un copac. : D

Ajungem la ceea ce unii numesc Cabana Tamina, intrăm pe drumul forestier pe care trecuse echipa de deszăpezire aşa că am avut şi de data asta scutire la efort. O luăm la vale, ne intersectăm cu un grup nu prea echipat de munte (văzând că se lasă întunericul şi ei nu se întorc am concluzionat că erau cazaţi la cabană), salutăm şi ne vedem apoi de ale noastre... Deasupra cascadei Tamina ne-am oprit să mâncăm (eu n-am prea avut poftă de mâncare tura asta dar n-a fost o problemă) apoi Dani şi Ionel au coborât la cascadă. Ziceau că scările erau foarte reci dar că s-a putut parcurge canionul cu mănuşi groase. Se întorc în drum, punem rucsacii în spate şi, curând, se face întuneric... Era totuşi vizibilitate bună datorită zăpezii... Eu eram deja cam fleşcăit aşa că am cam rămas ultimul din grup... Saşa în schimb cred că abia atunci îşi intrase în formă pentru că aproape alerga...

Ajungem în DN 1, facem dreapta şi, după 1 km, ajungem la Gara Timişul de Sus.

Daniel şi Andrei intră în biroul împiegatului să afle cu ce trenuri putem ajunge acasă. Erau două variante, fie mergem cu personalul şi rămânem pe capul lui Andrei în Ploieşti, fie combinăm personalul cu un rapid şi ajungem acasă. Am ales această din urmă variantă şi am mers până în Predeal cu personalul 3028 (Timişul de Sus 20: 11, Predeal 20: 28) după care am aşteptat R 375 (Predeal 21: 38, Bucureşti Nord 23: 55). Andrei a rămas în personalul de Ploieşti aşa că ne-am despărţit la Predeal...

Noi am ajuns în Bucureşti cu ceva întârziere dar n-a fost nicio problemă. Ne-am despărţit de Saşa în gară iar noi... ne-am tot gândit că n-avem loc într-un taxi cu gramada de bagaje după noi... Aşa că am făcut o plimbare pe jos, prin Bucureştiul proaspăt trecut în anul nou, plin de confetti şi, pe alocuri, de cioburi... Aproape de 3 noaptea, după 2 ore de mers prin oraş, ajungem acasă...

Nu departe de casă, într-o intersecţie, puţin înainte să ajungem noi, se petrecuse un accident. O maşină în mijlocul intersecţiei, alta răsturnată într-o parte pe un colţ al intersecţiei. Salvarea, după ce depăşisem noi locul se ducea într-acolo şi SMURD-ul... Trist!

Ajung acasă sfârşit de oboseală dar mulţumit de proaspăt încheiata tură. O tură cu oameni faini, cu traseu fain, cu vreme bună, o dublă premieră (primul revelion petrecut pe munte şi, pentru Saşa, prima ieşire cu cortul). Un început de an frumos... O tură care putea fi faină şi în 4 oameni dar care a fost mult mai plăcută în 5.