Jurnale - Si noi am fost la Rosia Montana

Din acest motiv am hotarat ca in aceasta vara, din incursiunea noastra prin Apuseni, sa nu lipseasca Rosia Montana, sa vedem cu ochii nostri ce-i acolo, ce-a mai ramas, de ce atata incrancenare pentru un loc ce pare uitat, ingropat, totusi actual, ce se vrea dezgropat (la propriu si la figurat) si de viitor (dar care?).

Asadar, plecam din Campeni intr-o dimineata frumoasa de august. Plini de voie buna, inaintam pe drumul dintre munti pe valea Rosiei incantati de verdele padurii dese si racoarea aerului. Din loc in loc sclipeste rosiatic paraiasul ce se scurge din muntii de la Rosia Montana. Nu ne asteptam sa-l vedem curat, cristalin, dar gandindu-ne la cate substante nocive se scurg la vale incarcand si apele din aval, ne-a cam taiat din elan.

Curand s-a deschis si valea, descoperindu-si poieni splendide cu mici livezi, iar undeva in spate zarindu-se Carnicul (asa cred) care inca nu-si arata adevarata fata de cariera lasata de izbeliste. Inaintam incantati de priveliste acoperind cu pasul drumul ce serpuia pe vale, depasiti din cand in cand de cate un turism ce urca spre aceeasi destinatie.

“Cam rare masinile ce urca”, gandeam eu, dar si mai rare cele care coboara. Fiind zi de lucru, ma asteptam la un trafic mai intens de masini utilitare.

Incep sa apara primele case, pe dreapta, o cladire mai mare, frumoasa ca arhitectura, poarta pe ea emblema scolii localitatii. Mai sus, pe unele porti de gospodarii sta scris mare “Aceasta proprietate nu e de vanzare”. “Bravo lor!” ne spunem amuzandu-ne, iata oameni care nu-si dau identitatea pe un pumn de arginti. Sunt moti din neam in neam si vor sa ramana pe glia stramoseasca.

Muntele s-a apropiat destul de mult pentru a putea fi vazut mai bine. In stanga si fata inca verde, livezi, fanete, in dreapta muntele rupt, sfartecat, cu aspect selenar. Va mai primi vreodata fata normala sau va disparea intr-un platou sterp, sau mai rau, cratere imense in care nu va mai creste nimic?

Inaintam in mica localitate montana admirand bisericile, crucile gemene de la intersectii, cateva cladiri mai rasarite, dar ne si miram de cat de putini oameni se vad. “Or fi la munca, cu animalele, la fan” ne spunem, si mergem mai departe.

Casele se indesesc si suntem intampinati de afise mari ce anuntau ziua minerului, sarbatoare veche ce vrea sa tina moralul ridicat locuitorilor si mandria treaza minerilor care au mai ramas. Ici si colo muncitori putini, cu casti galbene si salopete impecabile cu emblema RMGC, se plimba de colo colo, unii vadit fara rost, altii alene cu cate-o treaba, specific muncii la romanii post revolutionari. Se amenajeaza terenuri de sport, tribune din lemn, se intind covoare de gazon din plastic…, totusi se mai si munceste pe aici…

Ajungem la primarie. In spatiul din fata cateva autocare si multe masini mici, vanzoneala de copii si turisti sa vada vechea localitate miniera intre trecut, prezent, promisiuni si decaderea din indiferenta. Cel putin asa gandesc.

Ici colo cate-o sageata indicatoare si pancarte imense te informeaza de obiectivele istorice, naturale sau turistice care pot fi vizitate in zona. Alte pancarte informative iti dezvaluie “preocuparea” RMGC asupra cladirilor ce sunt sau vor fi reabilitate in oras.

Dupa ce bem o bere in scuarul din fata primariei, alegem sa vedem ruinele vechiului castru romam din vecinatate. Intram pe un drum lateral indrumati de o sageata indicatoare cu marcaj. Trecem pe langa cateva case parasite, probabil dezradacinati de cativa arginti si-o vila in cartierul rezidential din Alba Iulia. Intram in una din ele si cu fiecare pas ne intristam din ce in ce mai mult.

Mergem mai departe, alte case, alte parasiri. Trecem pe sub cariera Carnicului, marcajul dispare, inaintam la intamplare pe drumul croit intre gramezile de pietre pravalite la vale din cariera. Vegetatia dispare si ne trezim intr-un cadru selenar. Suntem coplesiti de soare dar si de un sentiment straniu. In speranta ca vom gasi castrul ne indreptam, ca un popas pana acolo, spre niste grote de mina ce ne-au iesit in cale in idea de a le cerceta.

Se pare ca erau doar niste sonde ale companiei miniere, care ne-au captat interesul si ne-au indemnat la o scurta gustare cu peste din conserva.

Dupa ce am studiat cristalele din fisurile peretilor grotei, lasam in urma tentatia cautatorilor de aur si mergem mai departe spre niciunde, marcajul disparuse de mult timp, iar noi rataceam pe drumurile parasite dintre haldele de steril dislocate din cariere. Mai eram doar noi si pietrele. Si totusi nu, alti doi rataciti de “indrumari”, in cautarea aceluias obiectiv, dar care au abandonat. Noi inca am mai staruit, convinsi fiind de niste lucratori mai din vale (am avut o tentativa sa ne intoarcem). In zadar. Dupa vreo trei ore de bajbait printre halde si la un moment dat peste coama unui deal, renuntam si ne intoarcem in oras, toropiti de caldura ce se instalase.

Acelasi scuar, alta bere rece, in jur pustiu. Ne dam cu presupusul, impreuna cu doi turisti intarziati, asupra unei conspiratii, a unei cacialmale pusa la cale de cineva ca sa striveasca bruma de turism din zona.

Stand si degustand berea ne dam seama ca nu mai eram decat noi. Majoritatea disparuse intre timp: turisti, localnicii putini, muncitorii, care chiar rari, mai umblau ici colo cu cate vreo treaba, si asta la ora doua dupa pranz. Localitatea parea pustie, nici apa la cismea nu mai curgea (se inchidea la 13, aflam de la carciumar).

Hotaram sa mergem in asa zisul centru istoric unde se spune ca munca de reabilitare-restaurare este mai evidenta.

In drum spre centru ne abatem in dreapta intr-un mic cartier de case vechi, parasite in care se pare ca se vor face renovari, dar cu fiecare pas facut pe straduta ingusta tristetea ne apasa din ce in ce mai mult. La un moment dat nu am mai avut puterea nici sa mai filmez, nici sa mai fotografiez si nici sa mai vorbesc. Totul era o ruina, case gata sa cada, geamuri sparte, curti inundate de buruieni si lastaris. Case vechi, specifice zonei, case ale vechilor mieri sau agricultori, case ale celor care de cel putin 2000 de ani au trait acolo dand identitate zonei, care se promite ca-si vor redobandi fata, asta, poate, inainte de a se darama. Sunt cumva patimas?

Plecam mai departe si ajungem in centru. Cladiri vechi, probabil magazine si carciumi, hanuri si mici banci, case mari ale capatuitilor de dinainte de nationalizare, acum ruine invelite in postere ale RMGC de cum vor arata (oare?) pe cand compania va termina de reabilitat zona. Dar dupa cum vedeam ca decurg lucrurile, zorul de lucru si sporul la munca, asta se va intampla in secolul viitor daca nu va fi ras de pe fata pamantului odata cu exploatarea zonei.

Am numarat in zona cam 8 persoane, exceptie muzeografa de la Muzeul Mineritului (singura cladire renovata din zona), carciumarita din barul mai “euro” care invecina muzeul, un alt carciumar din carciuma veche si doi functionari de la biroul de informare. Ziceai ca esti intr-un oras parasit chiar si de catre cateii vagabonzi (cred ca Rosia Montana e localitatea cu rata ce-a mai mica de caini vagabonzi din tara). Si asta intro zi normala de lucru.

Mergem mai departe pe un drum printre cladiri gata sa cada peste tine pe care tronau mandre pancarte cu numarul obiectivului ce va fi reabilitat, o vaga descriere a sa, si interdictia ferma de a intra in obiectiv. Ignoram interdictia (caci oricum nu avea cine sa ne opreasca) si intram in curtile interioare ale unor cladiri care, probabil, erau faima Rosiei Montana in vremea cand aurul curgea la propriu pe valea Rosiei.

Tristi si dezamagiti de politicile ultimilor ani (poate 30 – 40 – 50 de ani) urcam la biserica Catolica din capatul strazii unde ne intampina cateva monumente funerare deosebite. Nu sunt specialist in arhitecturi, nu cunosc rigorile monumentaliste, dar bunul simt si estetica vizuala m-au incantat. Biserica veche era inchisa asa ca ne intoarcem.

Drumul la Rosia Montana a fost unul trist dar foarte frumos tinand cont de oportunitatile ce mi s-au parut pentru zona. Locurile Apusenilor nu au supravietiut vremurilor datorita politicilor de la varf pentru dezvoltarea zonei, ci oamenilor care au trait acolo avand identitate proprie, exploatand resursele care le puteau aduce un minim existential. Fanetele, animalele, lemnul, piatra, aurul, argintul, cuprul, calcarul, orice putea aduce un banut la chimir era bun de facut. Nici azi nu poate fi altfel oricata globalizare tropaie peste noi. Daca avem identitate si ne-o recunoastem, nicio corporatie nu ne poate muta din loc.

Poate, exemplul Apusenilor, este locul de unde putem invata, in parte, ca ne trebuie identitate, sa ne-o respectam, ca avem stramosi pe care trebuie sa-i cinstim si sa le urmam exemplul, dar cel mai important lucru e ca avem locuri superbe pe care trebuie sa le pastram cum le-am mostenit si sa le exploatam cum putem fara sa stricam.

Pentru imagini, atat cat m-am priceput si cat am avut puterea sa le iau, vizitati si www.veniticunoi.blgspot.com