Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Știrile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Trei pe biciclete, prin nordul țării. Ce locuri frumoase!

  • Alpinet
  • Articole
  • Trei pe biciclete, prin nordul țării. Ce locuri frumoase!
Bookmark and Share

Trei pe biciclete, prin nordul țării. Ce locuri frumoase!

"Pe unde o luăm mâine? Mergem spre Baia Mare prin Ulmeni, ori mergem către Gâlgău?", mă întreabă cei doi coechipieri. "Nu știu, vedem noi mâine dimineață", le răspund, deși, având în vedere că va fi sâmbătă, ca să nu cumva să prindem cine știe ce nuntă unde vom poposi, mă bătea gândul să schimbăm primul traseu, către o altă destinație. Iar a doua zi dimineață, evident, ne hotărâm să o luăm spre către Valea Chioarului, în cu totul altă direcție. Ne uităm unul la altul și zâmbim. Știam că așa va fi.

În viteză, către Valea Chioarului

E aproape ora 10, așa că pornim. Și nu oricum, ci în ritm susținut, dar nu pentru că am vrea să ajunge repede la destinație, ci, pur și simplu, ritmul a venit de la sine, fără a ne forța prea tare, așa că ajungem repede la Ciocmani, unde apar primele probleme. "Mă doare genunchiul drept." OK. Se pune genunchieră, apoi plecăm mai departe, dar, după doar câțiva kilometri apar probleme la o bicicletă, însă le rezolvăm rapid. Stop. Am găsit un izvor, și nu se poate să nu oprim. E atât de bună apa proapătă de izvor! Cel puțin, pentru mine e o delicatesă. Așa că beau în neștire, asta în timp ce le explicam celorlalți să bea câte puțin, că altfel transpiră instantaneu, pe căldură intensă de afară, iar corpul nu se hidratează cum trebuie. Cu stomacul aproape plesnindu-mi de la atâta băut de apă, dau semnal să o luăm la drum. Iar stop. "Mă, și eu am probleme la genunchi", aud în spatele meu. Așa că, se pune fașă elastică, să prevenim alte neplăceri, apoi mai facem o bucată de drum, iar probleme tehnice la bicicletă, minore însă, băgăm câteva negrese la tomac, și ajungem la drumul european care ne duce către Valea Chioarului. Urcăm vreo opt kilometri, apoi ajungem la pensiunea "La Vio", aflată la un kilometru după ce începi coborârea, unde găsim camere la 80 de lei pe noapte. Oricum, fiindcă nu stăm prea bine cu banii, mă duc și tratez cu Viorel, patronul, care, înțelegător, după ce-i explic ce și cum, ne dă o cameră la jumătate de preț. Mâncăm sandișurile pe care le-am pus cu noi, plus câte o plăcintă, aduse tot de acasă. Noaptea ne prinde pe terasa din fața camerelor, în jurul telefoanelor, din care, pe rând, ne făceam dedicații muzicale.

Nasol cu cazarea. Până la urmă oprim la Mogoșa. Ba nu, la Șuior. Da de unde. Înapoi la Mogoșa

E vacanță, așa că nu ne trezim devreme. Plecăm de abia pe la 11, după ce mâncăm plăcinte crețe și ne facem plinul la izvorul din apropiere. Coborâm. Apoi mergem întins, oprim într-o localitate să scoatem ceva bani de la bancomat și să mai reglez puțin schimbătorul de viteze de la una din biciclete. Problemă. Una din pedalele de la o bicicletă dă semne că ceva nu e în regulă. Oprim și mă uit să văd ce are, iar rezultatul nu-i bun. Rulmentul e spart și trebuie înlocuite pedalele, așa că, după ce intrăm în Baia Mare, oprim la Real, de unde cumpărăm o pereche de pedale, pe care le schimbăm în fața magazinului, sub privirile curioase ale celor de acolo, apoi o luăm înapoi, către intersecția ce ne duce pe drumul de centură, unde e mai puțin aglomerat decât în oraș, drum de centură care ne scoate la marginea orașului, pe o zăpușeală cruntă, apoi o luăm către Baia Sprie. Oprim și ne uită pe hartă. Către Cavnic, ori către Sighet? Către Sighet. Zis și făcut. Însă trebuie să găsim cazare pe undeva pe aproape, fiindcă a doua zi urma să traversăm munții și nu prea sunt cazări acolo, așa că mai bine oprim azi mai devreme, să putem merge mâine odihniți peste munte. Întrebăm de pensiuni, și ni se spune că găsim la ieșirea din Baia Sprie. De găsit, am găsit un motel, dar destul de scump pentru buzunarele noastre, 90 de lei camera, plus că nu ne prea inspira încredere, așa că ne hotărâm să mergem mai departe, că doar e zonă turistică și sigur găsim cazare la Limpedea, cel puțin așa ne spune un nene din zonă. Ok. Nu mai avem apă, dar nu ne facem probleme, mai avem vreo 4 kilometri până la pensiune. Însă, nu știu cum naiba, dar fix înainte să ajungem noi - după cum am aflat ulterior - un grup mare de oameni la costume au ocupat toate camerele. Fir-ar! Nu-i nimc. Mergem mai departe, însă cazare nu mai este decât la Mogoșa, așa că o luăm la dreapta, către stațiune și, după ceva timp, ajungem la drumul forestier care urcă la cabană. Urcăm într-acolo, printre sute de mașini, aglomerație cum n-am mai văzut pe o zonă atât de restrânsă, praf, apă deloc. Urcăm greu printre mașini și oameni în slip. De unde naiba vin ăștia dezbrăcați? Da, de la lacul Bodi, că e duminică. Na, asta e, ajungem la cabană, dar dacă 90 de lei camera ni s-a părut mult, ce să mai zicem de 225, cât era la cabană?"Ce facem?" Întreb niște jandarmi de acolo, iar ei ne spun că la prețul ăsta găsim și la Șuior, aflat nu foarte departe, și că să mergem acolo, că, cică, sunt condiții mai bune. Ce avem de pierdut? O luăm într-acolo. Coborâm prin același nor de praf, mașini și oameni în slip, apoi urcăm pieptiș către Șuior. Acolo, ce să vezi? 290 de lei pentru 3 persoane. Ceee, ăștia-s nebuni? Cum să dai atâția bani pentru o noapte? Poate fi luxul de pe lume, totuși, ce naiba, doar nu suntem în Elveția. Ne întoarcem la Mogoșa, mă înțeleg cu patronul să ne dea un apartament, în loc de cameră cu 3 paturi, la același preț. Duș. Mâncăm o ciorbă. Doi pe lac, cu hidrobicicleta. Eu, pe balcon, cu muntele în față.

Traversăm Gutâiul

Sunt superbe serpentinele muntelui și, față de alte cățărări, nu chiar atât de grele, însă nu e nici ușor, dar noi ne bucură că suntem acolo și pedalăm pe pantele muntelui bine dispuși, așa că ne simțim ca în vacanță și oprim oriunde peisajul ne îmbie să facem pauză. Ajungem în vârf, apoi totul se deschide în fața noastră, iar priveliștea e superbă. Nu avem cum să nu oprim, doar n-o să trecem ca nebunii prin locuri atât de frumoase, la urma urmei, pentru asta am venit, pentru natură. Și, din oprire în oprire, ajungem la Alex Happy Fish, un restaurant în aer liber bine plasat ca să atragă turiștii, turiști care se înghesuie, de altfel, pe terasă, să mănânce un păstrăv proaspăt. Evident, noi cum am fi putut rata așa ceva? Și facem o pauză lungă, înfruptându-ne cu preparatele proaspete de acolo (păstrăv cu cartofi țărănești și mujdei), e drept că am și dat ceva bani peste ceea ce aveam de cheltuit pentru mâncare într-o zi, dar a meritat. Cu burțile pline, și mirosind a usturoi, plecăm mai departe, trecând prin niște sate superbe maramureșene, foarte pitorești, aproape ca în poveste, unde oamenii trebăluiau pe câmp, la fân. Autentic românesc. Așa că am lăsat-o moale cu pedalatul, să putem să ne delectăm cu imaginile din jurul nostru - dealuri pline de căpițe de fân, pe stâlpi o grămadă de berze, plus forfota oarecum liniștită a oamenilor de prin părțile ălea. Vadul Izei. O localitate nu foarte mare, însă pitorească. Am pedalat dintr-o parte în alta, căutând un loc de cazare care să ne placă, și, până la urmă am oprit la pensiunea Ana Iurcă, unde am fost cazați într-o cameră primitoare, verde, ca peisajul de afară, și răcoroasă, lucru care a fost cireașa de pe tort, finndcă afară era teribil de cald. Cei 105 lei (camera cu trei paturi) au fost pe deplin justificați. Am făcut o tură prin sat, am umplut rucsacul din spatele meu cu tot felul, plus un pepenoc uriaș, care era să mă dea jos de pe bicicletă, apoi ne-am relaxat în curte, asta când scăpam de Pufi, cățelul de acolo, care avea un singur gând - să se joace.

La Vișeu de Sus. Mocănița? Mai bine nu

Plecăm tot pe la 11, ca de obicei. Și, tot ca de obicei, căldură mare, așa că fiecare pauză era binevenită. Pe drum, de o parte și de alta, oamenii îmbrăcați în costume populare tradiționale parcă ne-au făcut să ne întoarcem în timp, așa că am început să uităm de căldură tot mai mare de afară. Am oprit și la mănăstirea Bârsana, dar n-am mai intrat, era multă lume acolo, iar drumul aglomerat. Și ajungem în Bogdan Vodă, unde vedem un indicator care arăta către Vișeu, în altă direcție decât în cea care mergeam, un fel de scurtătură. Ne oprim, scoatem harta, dar pe hartă drumul nu era trecut. "Și ce dacă, hai să mergem pe acolo, că sigur e mai puțin circulat". Și așa am și făcut, iar drumul a fost, într-adevăr, aproape pustiu și foarte plăcut, chiar dacă am dat, după câțiva kilometri, de o pantă abruptă, 12%, care, pe căldura aia, se anunța a fi grea. Însă, spre surprinderea noastră, am urcat ușor și am ajuns repede în vârf, bineînțeles, cu evadările de rigoare din pluton, pentru poze cu ceilalți. În jur, plin de greieri, care ne-au însoțit aproape tot drumul cu muzica lor, flori de câmp, căpițe de fân, liniște - superb. A urmat apoi o coborâre printr-un loc parcă uitat de lume, și chiar am fi vrut să nu se termine. Dar... Și am ajuns în Vișeu de Jos, unde am dat din nou de aglomerație, cu mașini grămadă, pietoni care mai să ne doboare în graba lor de a traversa strada pe te miri unde. La intrarea în Vișeu de Sus am oprit lângă o poartă unde era un măr. Și, în timp ce ceilalți se înfruptau, le zic: "Dacă ar fi după mine, aș merge până în Moisei, să ne cazăm acolo. Da, aici e mocănița și ați spus că vreți să mergeți, dar, sincer, eu nu văd nimic plăcut să stai înghesuit între alți nu știu câți, în niște cutii de fier, ca în niște conserve, ca să vezi ceva ce ai putea să vezi și mergând pe jos. Eu unul nu vreau mocăniță". Nu știu cât au băgat ei la cap ce le-am zis, cert e că am oprit acolo, iar după ce-am bătut străzile pline de praf, am ajuns și la gară. Am întrebat de orar și preț. Nici orarul nu era ok pentru noi (de la 8 dimineața, la 3 după-amiază), și nici prețul. 49 lei. Oricum, cazarea e obigatorie, așa că mergem în căutare și, într-un final, găsim, într-un loc liniștit, lângă pădure, departe de oraș. Pensiunea Dănuța. 90 de lei camera cu trei paturi, 20 de lei cina, cu mâncare multă și gustoasă.

Pasul Prislop, apoi la pensiunea Vladimir, în Ciocănești

Dimineața anunță o zi călduroasă. Însă, până una alta, când să încărcăm coburii pe biciclete, văd că bicicleta mea are pană. Desfac roata spate, cea cu pana, și văd că trebuie să schimb camera. Zis și făcut. Și, pe când eram pe terminate, când dau să scot pompa de pe ventilul camerei, din neatenție, sau poate din cauza gândurilor care nu erau acolo, dau cu degetul mare în colții pinionului și mă rănesc destul de rău, îndeajuns cât să nu-l mai pot folosi în următoarele patru zile. Nu-i nimic. O luăm către Borșa, pe unul dintre cele mai accidentate drumuri de până acum, apoi ajungem în oraș, într-o aglomerație de nedescris, iar drumul până la ieșirea din oraș e un calvar, încercând să ne strecurăm printre mașini și oameni. Într-un sfârșit, scăpăm de acolo și o luăm peste munte, către pasul Prislop. Iar muntele ni se deschide în față, în jurul nostru, și următorii 30 de kilometri sunt o încântare. E foarte cald, însă găsim destul de des izvoare, unde ne răcorim cu apa rece de munte. E clar, sunt fan al izvoarelor de munte, când sunt acolo, nu există ceva mai bun pe lumea asta. Trecem prin locuri superbe, când, într-o serpentină, văd un copilaș țigănuș care vindea zmeură, și mă așteptam să mă întrebe dacă nu cumpărăm. În schimb, copilul, uitându-se îngrijorat la bicicleta mea, care pare mai mare decât e, mai ales încărcată cu cele câteva zeci de kilograme de bagaje, plus rucsacul din spatele meu, mă întreabă, cu ochii mari: "Mai puteți, nu-i prea greu?" Îi zâmbesc și îi răspund că nu-i greu dacă-i frumos, apoi îl las în urmă, cu zmeura lui. Ajungem în vârf. Oprim puțin, să privim în jur, apoi începem coborârea, o coborâre deloc ușoară, pentru că gropile și-au făcut apariția, și-s din ce în ce mai multe, aproape imposibil de ocolit, așa că mergem cu grijă, fără viteză. Și ajungem în Cîrlibaba, loc unde voiam să oprim peste noapte. Găsim un motel, intru și întreb de cazare pentru trei persoane. Tipa de acolo îmi spune că au, 130 lei, dar să aștept să mai aducă un pat. Mă uit la ea și o întreb din nou: "Păi nu e cu trei paturi camera?" "Ba da, cum să nu", îmi răspunde. Ok. Dăm bagajele jos și urcă la cameră. Acolo, ce să vezi, o cameră mică cu două paturi, între care voiau să mai pună încă unul, adică să ne înghesuie ca pe proști. Evident că refuz camera și plecăm mai departe, să găsim un alt loc de cazare. Încerc să măresc ritmul se apropie seara, însă problemele la genunchi nu țin seama de asta, așa că trag de ceilalți atât cât se poate, fără să-i forțez prea mult, dar totuși. Și, după încă vreo 20 de kilometri, ajungem în Ciocănești, unde oprim la prima pensiune pe care o găsim, prima pe dreapta. Pensiunea Vladimir.

Ciocănești, unul dintre cele mai frumoase sate din România, așa scrie pe pancarta de la intrarea în sat. Și așa și e, eu zic că e datorită faptului că acolo sunt oameni ca Vladimir, cel care ne-a găzduit pentru două zile. Un om deosebit, cult, de o bunătate ieșită din comun. Un om.

Cazarea e ieftină, 20 de lei patul, și, chiar dacă are baie comună, e foarte frumos acolo, cât despre mâncarea gătită de Vladimir, ce să mai spun, foarte gustoasă, acolo am mâncat cea mai bună ciorbă rădăuțeană, așa că hotărâm să mai rămânem o zi, să vedem locurile din jur. Și să ascultăm poveștile de viață ale lui Vladimir. La el în curte mai sunt cazați doi nemți și opt francezi, care au venit cu rulotele. Seara ne adunăm toți pe terasă, împreună cu Vladimir, și luăm masa împreună. 25 de lei costă cina, însă e multă mâncare și, mai ales, foarte gustoasă. Micul dejun - 15 lei.

A doua zi mergem pe un traseu de vreo 20 de kilometri, către un schit aflat în vârful muntelui. Pe la jumătatea drumului, ne despărțim. Ei, la schit, unde îl găsesc pe părintele Zaharie, care are o poveste de viață interesantă și care le face o bună impresie. Eu, pe coama muntelui, apoi prin pădure, iar pe coamă, mănânc zmeură până aproape mi se face rău, apoi, fiindcă e deja destul de târziu, o iau pe drumul de întoarcere, până la cursul de apă. Intru în apă și-mi continui drumul pleoscăind cu picioarele prin apa rece de munte. O jumătate de oră în care am uitat de mine, cine știe, poate apa m-a citit și a vrut să-mi liniștească gândurile.

Voroneț

Nici n-am plecat bine din Ciocănești că pasul Mestecăniș ne ia în primire. E greu, e foarte cald - sunt vreo 35 de grade afară, însă ne place. Ajungem, apoi, în Câmpulung, un oraș de munte frumos. Pedalele luate cu câteva zile înainte s-au dus naibii (nici măcar n-aveau rulmenți, pur și simplu din plastic și atât), așa că găsim un magazin cu ceva piese auto și de bicicletă, de unde luăm alte pedale, de data asta OK, pe care le montăm acolo, pe trotuar, printre oameni. Luăm și un suc, foarte rece, care mi-a cam făcut probleme la gât în zilele următoare, probleme pe care le-am rezolvat cu tinctură de iod. 40 de picături într-un pahar cu apă. De două ori pe zi. Sau o dată, depinde cum te împaci cu gustul. Femeia de la care am luat sucul mă întrebă de unde venim. Îi răspund și face ochii mari. "Dar mai puteți pedala pe căldura asta?" "Dacă îți place, poți orice", îi răspund zâmbind. Ajungem repede în Voroneț, așa că mergem să vizităm întâi mănăstirea Voroneț. Lăsăm bicicletele la poartă, ne luăm apă în sticle de la izvorul mănăstirii, ne punem șorțurile pe care ni le-au dat de la poartă (asta fiindcă eram în pantaloni scurți), apoi vizităm ce-i de vizitat. Frumos acolo, trebuie doar să faci abstracție de mulțimea din jur, deși noi am prins o perioadă în care nu erau foarte mulți acolo. Totuși, prea mulți pentru mine. Părăsim mănăstirea și găsim cazare, la pensiunea Voroneț, 150 lei camera cu trei paturi, dar o negociez la 120.  Cameră modernă, curată, merită banii. Mâncare, în schimb, cam scumpă.

Sucevița

Plecăm, ca de obicei, pe la 11. Trecem prin Gura Humorului, apoi o luăm la stânga. Și urcăm, apoi coborâm. Iar urcăm pante de 10%, apoi iar coborâm, ca într-un carusel uriaș. Și tot așa, cu soarele în cap, nici urmă de nori. Facem o pauză în Vârful Dealului, unde mâncăm niște mere de la marginea drumului, apoi trecem prin Pârteștii de Sus, după care o luăm către Solca, nu înainte să dăm de niște puradei care, atunci când ne-au văzut, au sărit grămadă pe noi. Vreo opt puradei care s-au prins de bagajele mele, strigând cât îi ținea gura: "Mangiareeee! Mangiareeee!" Parcă am fi fost într-un film de groază, nu alta. Am scăpat de ei și am mers mai departe, cu destul de multe pauze, e groaznic de cald, aproape că simți cum îți ard plămânii. Apa e fiartă, dar deja ne-am obișnuit cu asta, așa că o bem ca pe ceai. Oprim într-un sat, în fața barului sătesc, să ne răcorim la umbra unui copac. Oamenii de la bar se uitau ca la spectacol. Ce-s oare și cu ăștia, cu bicicletele lor cu tot? Apoi, ajungem și în comuna Sucevița. Nici urmă de indicatoare către mănăstire, așa că mergem înainte, da de... Și de. Adică găsim mănăstirea. Același ritual al șorțurilor. Vizităm mănăstirea, impresionantă ca și construcție, apoi ne cazăm la Casa Andreea - 100 de lei pentru două camere.

Moldovița

A plouat puțin noaptea, așa că plecăm a doua zi pe răcoare. Ba, mai mult, se anunță ploaie. Și începem cu urcuș. Însă peisajele... Deosebite. Și, după vreo 20 de kilometri ne întâlnim, departe de casă, cu prietenii noștri buni, care erau și ei în vacanță, și care au venit pe acolo tocmai ca să ne putem întâlni. Frumos. Mâncăm fructe aduse de ei, împărtășim impresii, iar timpul trece. Apoi vedem că avem pană la una din biciclete. Nu-i nimic, schimbăm repede camera, apoi ne despărțim de prietenii noștri și mergem mai departe. Ajungem repede la Moldovița. Șorțuri, poze, plimbat prin curtea mănăstirii, în muzeu... "Care a fost cea mai frumoasă mănăstire?" Sucevița. Mai ales datorită fortificației care o înconjoară și care, cu puțină imaginație, te duce înapoi în timp. La ieșire, vedem doi bicicliști, și ei cu bagaje. Ooo, ăștia-s de-ai noștri. Au venit din Germania, cu trenul, să facă un tur de două-trei săptămâni pe biciclete, prin România, despre care spun că e foarte frumoasă, iar oamenii foarte primitori. Sunt mirați când aud că suntem români, n-au mai întâlni români pe biciclete, adică nu așa, nomazi. Sunt, suntem încântați de întâlnire, așa că stăm ceva timp la povești, apoi facem o poză de grup, după care, cu părere de rău, le spun: "Ok, guys, it\'s time to go. I think it is going to rain." Ne luăm rămas bun și plecăm fiecare pe traseul lui. Undeva, pe drum, un copil, călare pe bicicletă, se ia la întrecere cu noi. Și îi facem pe plac, intrăm în joc, lăsându-l, totuși, să ne întreacă. Iar puștiul e tot numai un zâmbet. Îl lăsăm în urmă, apoi începe să plouă. Iar ploaia ne udă până la piele, rapid. Și urmează iar urcuș, 10%, pe ploaie, și se face frig. Chiar și așa, peisajul e superb, și n-avem cum să nu oprim din când în când să ne bucurăm de priveliște. Absolut superbă zona. Foarte pitorească, colorată, vie, superbă. Obcinele Bucovinei merită văzute, sunt unele din cele mai frumoase locuri prin care am fost, și nu fiindcă ar fi spectaculoase prin formă, ci prin povestea care parcă se scrie în fața ta, atunci când ești acolo. Coborâm serpentinele prin ploaie, atenți să nu derapăm, și ajungem în Pojorâta, cu dureri de genunchi cu tot. Găsim o pensiune, dar e scump acolo, prea scump pentru noi. Îi las pe ceilalți să se odihnească puțin, să convingă genunchii că e totul ok, iar eu o iau în viteză la dreapta, ies din localitate și găsesc o pensiune cu prețuri în regulă. Îi sun pe ceilalți să pornească, apoi merg în întâmpinarea lor. Ne reunim și ajungem, uzi leoarcă, la pensiunea Angela. 130 lei pentru două camere, cina 25 lei.

Pauză, la cofetărie. Prăjituuuuri!

Am oprit la farmacia din localitate, să luăm ceva pentru gât, apoi trecem de un blocaj rutier creat din cauză că un biciclist a fost lovit de mașină. Îi dorim biciclistului să fie ok, apoi ne strecurăm printre mașini, mai departe către pasul Mestecăniș, foarte frumos, de altfel, pe care-l mai urcasem acum câteva zile, însă din cealaltă parte, așa că știam ce ne așteaptă. Dar, deja, pantele sunt prietenii noștrii, așa că le luăm la cățărat cu zâmbetul pe față. Superbe locuri! La coborâre privim nostalgici spre dreapta, Ciocănești, loc deja drag nouă, e doar la câțiva kilometri depărtare. Însă o luăm înainte, către Vatra Dornei. Și ajungem în oraș, unde stabilisem că o să oprim în prima cofetărie pe care o găsim să mâncăm o prăjitură în cinstea unei prietene de-a noastre. Evident, luăm câte două prăjituri fiecare, deși, sincer să fiu, aș fi luat câte una din fiecare, adică vreo 20, dar cine să mai pedaleze cu atâta prăjitură la burdihan? După ce ne-am îndulcit, dăm să mergem mai departe, dar ne amintim că nu mai avem nici o cameră de rezervă, plus că o pereche de mănuși e deja praf. Ne învârtim puțin prin oraș, apoi găsim ce avem nevoie. Urcă, coborâm urcăm, coborâm - deja vu Obcinele - pante de 7, 9 și 10%. Trecem pe lângă un aerodrom (Florești) și ne imaginăm că suntem avioane. Dar suntem pe munte, iar priveliștea din jurul nostru parcă ne-ar împinge de la spate, așa că aterizăm să vedem mai mult. Ne hotărâsem să oprim la prima pensiune care ne-ar fi făcut cu ochiul, însă nimic până acum. Asta până la Poiana Stampei, unde am găsit o pensiune super, Edera, foarte spațioasă, cu prețuri ok (120 lei camera cu 3 paturi) și mâncare bună. Afară se pregătea să înceapă "Mi-s băiatul de la țară", sau așa ceva, un fel de festival local. Noi ne îndopăm cu mâncare, pe terasa pensiunii, în compania lui Tedi, un cățel haios și prietenos.

Pe la Colibița, unde loc de cazare nu-i

Călimani, Suhard, Bistriței, Bârgău - s-au strâns laolaltă în jurul nostru. În față ne aștepta nu drum superb de munte, pe care eu îl mai făcusem acum mulți ani pe motocicleta mea de atunci, un choper de vreo 300 de kile, mare ca o mașină. Și, din câte mai țineam minte, pasul Tihuța merită tot efortul. Și așa a și fost. Absolut superb! Unul din cele mai frumoase drumuri de până atunci, și, sincer, nu ne mai săturam de atâta privit în jur, așa că pauzele se succedau una după alta, fără a mai ține cont de timp. Însă, oricât de încet am merge, ajungem la coborâre. Oprim la un izvor, ne umlem sticlele, apoi mergem mai departe - din Mureșenii Bârgăului o luăm la stânga, către Colibița, unde ne-am propus să ne oprim peste noapte.  Urcăm o pantă lungă, abruptă, neasfaltată, doar pietriș și bolovani, apoi, după ce am tras din greu la pedale, coborâm către Colibița, către lac. Frumos, chiar foarte frumos acolo - stânci, brazi, izvoare, lacul... Și chair am fi rămas o zi acolo, dar cazare nu găsim deloc, oricât am bătut la ușile pensiunilor de acolo, locuri nu au fost deloc. Și nu-i de mirare, fiindcă locul chiar e frumos, însă când vezi niște burtoși cu berile pe masă și cu limuzinele cu sclipici că ocupă toate locurile de acolo, doar ca să stea pe terasă și să bea, parcă îți vine să spui ceva, din ălea, cu trimitere undeva. Dar, ok, să zicem că sunt și ei turiști. Noi coborâm, pe un drum asfaltat plin de găuri, printre stânci, apoi stâncile dispar, dipare și muntele, și, într-un târziu, pentru că n-am găsit cazare nicăieri pe drum, ajungem la Prundu Bârgăului, unde oprim la pensiune Ghiță, 30 de lei patul, iar mâncarea foarte bună și ieftină. Adormim foarte greu, fereastra camerei, prea mică, face să fie ca în saună. Transpirăm până dimineață, când de abia așteptăm să ieșim la aer.

Iar prăjituri. Dej, locul I în topul cofetăriilor

Micul dejun îl luăm în Bistrița, în centru, la - ce altceva - cofetărie. Prindem curaj și mergem să ne luptăm cu traficul foarte aglomerat din oraș, luptă care ne scoate, ce bine, afară din localitate. Trecem pe lângă Roza Vânturilor, o pensiune unde oprisem acum câțiva ani, într-un alt turneu pe biciclete, prin țară, și, după vreo 25 de kilometri ajungem în Beclean. "Hei, așa că și aici sunt prăjituri bune?" Da. Oprim, din nou, la cofetărie, tot în centru. Ce-o fi cu noi de ne trebuie atâta prăjitură? Ajungem la Dej pe la 5, după masă. Ne cazăm la hotelul Someș, unde mai oprisem și acum 4 ani, și acum 8 ani. Deci, Dej, din 4 în 4 ani. Primim o cameră cu 3 paturi la etajul V, 100 de lei camera, o cameră cu paturi moi, de parcă ar avea saltele cu apă. Super! Din cameră se vede catedrala. Ne spălăm, apoi coborâm și o luăm către cofetărie. Da, iar cofetărie. Iar prăjiturile de la cofetăria din Dej au fost cele mai bune prăjituri pe care le-am mâncat.

Din nou Valea Chioarului, la plăcinte crețe

Nu știu cum se face, dar chiar dacă am făcut pauze multe, am făcut traseul foarte repede, chiar mai repede decât am fi vrut, așa că ne-am zis să mai lungim avenbtura cu o zi, și să nu ne îndreptăm către casă, ci să facem un ocol pe la Valea Chioarului, unde ne oprisem acum 13 zile, în prima noapte a turneului pe bicicletă. OK. Umplem rucascul din spatele meu cu covrigi de la Gigi, apoi ne urnim din loc. Oprim undeva, între localități, lângă o livadă, și înfulecăm covrigii încă proaspeți, aburind, apoi pedalăm mai departe. Vremea e numai bună de pedalat, cald, dar nu foarte cald, drumul nu e aglomerat, și intrăm în Sălaj, unde, spre surprinderea noastră, dăm peste o pensiune care arată chiar foarte bine, însă nu aici vrem să oprim, așa că mergem mai departe. Lăsăm la stânga drumul care duce spre casă, și o luăm la dreapta, către Valea Chioarului, pentru încă o zi de vacanță. Urcăm, din nou, Mesteacănul, apoi ajungem la Vio. Cei de acolo ne țin minte, așa că primi iar camere la preț redus - aceleași camere ca prima oară - (120 de lei, două camere cu două paturi). Și pentru că suntem acolo, mâncăm plăcinte crețe. Mâine chiar e ultima etapă?

Zalău, ultima etapă

Da, e ultima etapă a aventurii noastre pe biciclete, așa că pornim greu, pe la amiază, după ce ne mai luăm câte o plăcintă creață. Drumul îl parcurgem mult prea repede. Mai inventăm o scuză ca să mai lungim traseul - oprim la lacurile de la Cuciulat, unde stăm mult, privind la peisajul ciudat, aproape de pe altă lume, din jur. În cealaltă parte a lacului, bicicletele stau cuminți, una lângă alta. Le privim. Ne-au dus prin locuri atât de frumoase... Când naiba a trecut timpul? Lasă, că o să mai fie și altele, ne spunem. Ne urcăm pe biciclete și pornim către casă, încet, dar, totuși, în viteză, așa cum ne-a intrat deja în obișnuință, dar nu pentru a bate cine știe ce record sau pentru amorul propriu. Nu, ci pentru a avea cât mai mult timp să ne delectăm cu ceea ce ne poate oferi natura din jur, cu ce ne poate oferi libertatea de a fi doar noi și bicicletele. Fiindcă asta e, până la urmă, bicicleta. Libertate. Ajungem acasă. A fost o experiență foarte frumoasă, deosebită. Da. Peste un timp, o să pornim, din nou, către o altă aventură.

Autor: Călin Pavăl
Înscris de: Călin Pavăl
Vizualizări: 4543, Ultima actualizare: Marți, 15 Oct 2013



Legaturi cu Ghidul Montan:
Obcinele BUCOVINEI  


O poză: [N-am găsit]

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu:
Satul Frumosu-Valea Paraul Frumos-Varful Stoeneasa Mare-Orasul Solca

 

Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii