Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Știrile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook
Bookmark and Share
Postat de: Zoltan Hascsi in de-ale lui Zoltan Hascsi

22-23 IULIE 2011

Mic dar voinic! Cu toate că este cu aproape un kilometru mai scund decât uriașii de piatră ai țării, muntele Cozia se ridică cu nu mai puțin de 1000 metri deasupra văilor ce-l înconjoară, dominând împrejurimile prin statura sa semeață. Secretul acestei măreții: gnaisul. Și nu un gnais oarecare ci gnaisul de Cozia.
Gnais ocular încrustat în pereții cabanei Cozia

Gnaisul este o rocă foarte dură, și cum în România el a ieșit en gros la suprafață doar aici, Cozia s-a dovedit cea mai tare nucă pentru inamicii munților, apa, gheața, vântul. Dintre masivele pe care le-a străpuns, Oltul a avut cel mai mult de furcă cu ea, sculptând aici cel mai sălbatic defileu al său.

În Cozia trecutul Pâmântului se îmbină armonios cu istoria României, erele istorice și geologice succedându-se ordonat, invers proporțional cu altitudinea. Drumeția începe în prezent, lângă intrarea motelului Cozia. Câțiva metri mai sus ajungem în vremurile lui Mircea cel Bătrân. Alți câțiva metri mai sus ne întorc cu o mie de ani înainte în antichitatea daco-romană. De unde urcăm prin dealurile cretacice pentru ca sus de tot să intrăm în antichitatea geologică a Terrei, Precambrianul. Căci, da, gnaisul este vechi de miliarde de ani, copt în cuptoarele adânci ale scoarței cu mult înainte ca nisipurile din care s-au metamorfozat mai apoi șisturile Carpaților să se fi depus pe fundul mării Thetys. Și este mai bătrân decât granitul Măcinului, ce s-a răcit acum abia câteva sute de milioane de ani.
Biserica Mănăstirii Cozia

Descălecăm de pe cei trei sute de cai putere ai autocarului pe trotuarul din fața motelului. Cum se anunță o zi toridă, ne reculegem preț de-o oră la umbra lui Mircea la Cozia. Mănăstirea e o bijuterie ce trebuie admirată cu răbdare. Picturile murale ne invită să le descifrăm simbolurile. Icoanele și ușile de altar expuse în muzeu, creații ale meșterilor locali de-acum trei-patru sute de ani, nasc vibrații în corzile ascunse ale sufletului, poate prin simplitatea geniului rural. Iar arabescurile zidăriei și grilajelor se agață de spiritul nostru purtându-l dincolo de cărămizile stricte ale ortodoxiei, spre o taină care transcende culturile și civilizațiile.



De pe mica faleză din spatele mănăstirii privim defileul măreț al Oltului, a cărui spinare lucioasă, odată scăpată de strânsoarea defileului, șerpuiește pe lângă zidurile mănăstirii. Imaginea maiestuoasă a muntelui se revarsă în sufletele noastre trezindu-ne din reveria medievală.

Defileul Oltului la Cozia
(stânga: Muntele Basarab, centru dreapta: Turnul lui Teofil, fundal: Muchia Roșiei)

De la Mănăstirea Cozia urmăm șoseaua spre nord până la baraj. Sport extrem pe șanțul plin de urzici de la marginea șoselei pe care gonesc cu suta la oră și chiar peste șoferi mai mult sau mai puțin grăbiți. Părăsim la baraj șoseaua națională și răsuflăm ușurați că am trecut teferi acest prim test. Dar bucuria este de scurtă durată, căci descoperim că pe șoseaua de pe malul opus, pe care vom merge o bună bucată, gonesc alți bolizi, și mai fioroși: autocamioanele. Trecem peste baraj pe malul stâng al Oltului unde ne întâmpină ruinele castrului Arutela.
Poarta castrului Arutela

Deasupra castrului, imediat ce trece pe pod peste calea ferată, șoseaua are un refugiu pentru staționarea tirurilor. Și exact din dreptul matroanei ce negociază în centrul parcării aventurile pirandelor sale cu șoferii de tir începe un drum forestier ce urcă repejor spre est în pădure. Bănuind, după toate descrierile, că acesta este drumul spre poiana "La Mușețel", ne-am avântat plini de voie bună spre culmea dealului. Drumul însă se înfundă într-o doborâtură de arbori năpădită de un hățiș neumblat. Inspectăm o derivație a drumului, dar și ea se înfundă. Pădure tânără, urzici din belșug, râpe pământoase. Nu vrem să ne stricăm buna dispoziție, așa că renunțăm la această variantă și coborâm în șosea. Bine, bine, vom avea de răbdat vijeliile stârnite de tirurile de pe șoseaua pe care o vom urma spre sud, cale de 2 km, până la Păușa.

În micul sat Păușa oprim lângă o casă transformată în bar. În curte patru localnici sorbeau plictisiți bere la o masă (singura) de metal, așezați pe scaune de metal, mobilierul clasic al birturilor de-acum trei decenii. Cerem info și localnicii, deși cu mulți dinți lipsă, ni le oferă cu dărnicie. Aflăm că versantul dinspre Olt a fost retrocedat mănăstirilor și că acestea au doborât copacii pentru a face impracticabil traseul pe care am vrut inițial să urcăm (aviz amatorilor, traseul și marcajul BG - vechi -, care ar trebui să plece din dreptul castrului Arutela, se vor întâlni abia la câteva sute de metri de șosea, pe culme).

Apare un al cincilea localnic, mult mai prezentabil și foarte bine informat, care ne și dăruiește o hartă a Pacului Național Cozia. Este un ranger al parcului. Reținem avertismentul acestuia privind Pietrele Roșiei, invadate în acest sezon al anului de vipere. Le vom ocoli așadar.
Creasta centrală a Coziei întrezărită din Păușa
(cu inconfundabila spintecătură a Bulzului în dreapta)

Alegem drumul forestier ce urcă din Păușa la Stânișoara. Nici nu pornim bine că un dulău mare aleargă spre noi, speriind-o pe Sorina. Văzând că-i jucăuș și prietenos, am intrat în vorbă cu el și din vorbă-n vorbă văd că se ține după noi. La ieșirea din sat ne întâmpină panoul informativ al Parcului Național Cozia. Drumul intră în pădurea de fag a cărei umbră face suportabile cele aproape două ore de mers pe forestier. Trecem de cabana Valea Mărului, închisă, apoi undeva aproape de jumătatea drumului, unde se ramifică la dreapta un drum forestier (DAF Călimanu) ne oprim la o troiță să prânzim. Cățelul (l-am botezat simplu, Cățel) se delectează și el cu o bucățică de file de pește afumat.

Trecem pe-un pod peste o mică cascadă, pe lângă mici scobituri în gresia dealului Călimanu, deal pe care Cățel îl explorează cu veselie. Printr-o curbă în ac de păr poteca se desparte de drumul și râul Păușei, urcând pe malul ei stâng, și după câteva minute iese la lumină în poiana Stânișoara. În fața noastră se etalează cetatea de piatră a Coziei, cu un țanc încadrat pe trei laturi de Colții Foarfecii la stânga, Fruntea Oii la dreapta și Pereții Gardului în spate.
Cetatea de piatră a Gardului

La patru și jumătate ne odihnim în curtea micului schit Stânișoara. Liniște și pace, așa se poate caracteriza atmosfera de-aici. Câte un călugăr pășește în tăcere pe alee, apa abia susură în mica arteziană. Cele câteva căsuțe din dreapta schitului, bătrânești, par încremenite într-un alt veac. Ne strecurăm printre ele, pe o alee pietruită la capătul căreia cotim la stânga pentru a intra în pădure, la fel de liniștită precum schitul.

Traseul ne va purta prin păduri până aproape de final, muntele Cozia, având o altitudine maximă sub limita superioară a pădurilor, chiar și de foioase, fiind acoperit de acestea până pe vârf. Puține poieni și pajiști tulbură echilbrul dintre verdele închis al pădurii și griul roșcat al puzderiei de stânci ce străpung mantia ei. După aproape o oră de urcuș susținut prin pădurea deasă atingem o șa, cu un mic luminiș, primul loc de unde putem privi dincolo de frunzele copacilor. Conform descrierilor, suntem pe Colțul lui Damaschin, mic promontoriu de unde se poate vedea poiana Stânișoarei și culmile ce-o înconjoară. Dar nu suntem încă suficient de sus pentru a zări Oltul ce curge undeva între valea Păușa și culmile estice ale Căpățânii.

Nici nu apuc bine să focalizez orizontul că un foșnet, la câțiva metri mai jos, îmi îngheață degetul pe declanșator. Răsuflu ușurat, nu-i ursul, e doar o capră neagră. Nici n-ar fi trebuit să mă sperii, îmi spun, căci Cățel ar fi semnalat în caz contrar pericolul printr-un lătrat. Emoția întâlnirii unei capre negre la numai... 5 metri îmi strică primele instantanee, făcute în graba de a nu rata momentul. Dar capra n-a fugit ci m-a privit curioasă, invitându-mă parcă să-i fac portretul. Odată evaporată adrenalina întâlnirii de gradul trei, am reglat totul cu răbdare și țac... portetul a reușit.

Nici măcar Cățel n-a speriat-o, ba din contră, când aceasta i-a zărit capul întins peste pragul stâncos a făcut un pas înainte, spre noi, parcă amenințându-l cu coarnele. Cățel... s-a retras sfios pe micul preș de iarbă din șa. "Păi bine măi, Cățel, dacă tu te sperii de o capră, ce-o să ne facem dacă dăm peste vreo ursoaică?"
Poiana Vlădesei

Din mica șa reluăm urcușul pieptiș prin pădure și după o jumătate de oră atingem o creastă, împădurită și ea, Muchia Vlădesei. Aici ne așteaptă o măsuță, o băncuță, nou-nouțe amândouă, o troiță agățată de-un copac și Decalogul Montaniardului lângă. Tot aici poposește și un alt traseu, TA, ce urcă tocmai din satul Jiblea.
Ce bine-ar fi dacă toți drumeții ajunși aici ar citi și mai ales ar respecta Decalogul! Astfel măsuța și băncuțele ar arăta ca nou-nouțe și pentru copii noștri ce vor poposi, poate, pe-aici peste ani. Merită o atenție specială ultimul punct al decalogului, ce se detașează de celelalte nouă adresate bunei creșteri și bunului simț. "Nu profana munții prin mania recordurilor, înțelege-le sufletul." Într-o eră a vitezei, a goanei după orice, care-i înghite în vârtejul ei mai ales pe cei tineri, mesajul invită la introspecție. De ce-am venit aici? Pentru a bifa un nou munte? Pentru a imortaliza instantanee inedite? Pentru a vedea peisaje noi? Pentru relaxare?
Prin vâlcelele Bulzului

După pauza de introspecție și de măr pornim pe Muchia Vlădesei, spre nord-vest, poteca abătându-se destul de repede pe partea stângă a acesteia, strecurându-se pe sub pereții ei, coborând și urcând vâlcele întunecoase. Printre conifere, care au luat treptat locul foioaselor, se vede deja panglica Oltului, semn că avansăm serios pe verticală. După mai bine de o jumătate de ceas de vâlcele atingem iar o creastă, într-o șa din care privirea poate în sfârșit să zboare în voie peste "cetatea de piatră a Bulzului". Bulzul din DEX este un cocoloș de mămăligă amestecată cu brânză, aici sus un cocoloș de stânci îmbulzite una peste alta și amestecate cu brazi.
DurduculBulzul

Amalgamul de țancuri și brazi își schimbă formele la fiecare popas, în fiecare luminiș sau șa din care-l admirăm, precum un caleidoscop ce se rotește odată cu pașii noștri. Privirile nu ni se mai satură. Încă un sfert de oră poteca ne poartă pe culmea dintre Spintecătura Bulzului și Ciuha, prin mici poienițe, prin rariști de brad și pe lângă țancurile Durducului.
Muchia sudică a Bulzului

Poteca se îndulcește și curând, la trei ore de la începutul urcușului din Stânișoara, ajunge pe micul platou golaș de sub Ciuha Mică, pe care se încolăcește drumul ce urcă la releele de pe vârful ei. La răsărit Făgărașii, Iezerul, Ghițu. Mult mai aproape, la nord-est, vârful Omu al masivului Cozia. La sud, Oltul printre dealurile Vâlcei pierzându-se apoi în pâcla câmpiei. La vest, impozanta Buila. Mărșăluim câteva minute pe drumul auto, spre apus, ocolind Ciuha Mică. Imediat ajungem în șaua dintre cele două Ciuhe unde ne așteaptă cabana și vrednicii ei gospodari, familia domnului Marian.
Cabana Cozia și releul de pe Ciuha Mică

Este ora opt dar soarele încă încălzește prispa cabanei. Deși anticipam un final crepuscular, iată că nu ne-au trebuit decât exact cele trei ore și jumătate indicate jos la Stânișoara. Ne-a ajutat și umbra din belșug a pădurii, ce a șters orice amintire a caniculei îndurate la prânz. Băiatul domnului Marian ne-a condus la camera rezervată, cochetă, curată, veselă și primitoare. Somnul fiindu-ne asigurat de saltelele și păturile moi, singurul care mai trebuia rezolvat a rămas stomacul. Soluția găsită a fost delicioasă grație meniului oferit, chiar dacă am fost singurii meseni la acea oră târzie. Sala de mese are pereții placați, bineînțeles, cu gnais de Cozia. Iridescent în lumina blândă a soarelui pregătit de culcare și sclipitor în cea a neoanelor ce-au preluat ștafeta.

După o cină gustoasă siesta a constat într-o plimbare în jurul Ciuhăi Mici pentru a vâna stelele căzătoare, a privi luminițele înșirate jos, pe firul Oltului, și cele risipite sus, pe Calea Laptelui.
Buila la apus

Valea Oltului

Rasarit peste Făgăraș

La 6 fix am țâșnit din cabană ca să prind răsăritul. Răcoare, dar nu frig. Singurul treaz în afară de mine este Cățel, ce-a dormit ascultător lângă ușa anexei în care se află camerele de oaspeți. Împreună urcăm Ciuha Mică, apoi Ciuha Mare.
Creasta Făgărașului

De pe Ciuha Mare caut panglica nordică a Oltului, ascunsă ieri privirii de creasta Coziei, iar în dimineața asta acoperită de faldurile groase ale ceții. Undeva pe-acolo e Călineștiul.

Să nu uit să-i fac o poză lui Cățel!
Prietenul nostru

Se cuvine să spun ceva mai multe despre prietenul nostru ad-hoc. S-a atașat de noi la fel de mult precum ne-am atașat noi de dânsul. După toate aparențele a avut părinți de soi. Intuia exact ce vroiam prin comenzile sau fluierăturile mele, să vină, să stea, să se așeze. Dar ce m-a frapat la capătul celor două zile de strânsă prietenie este că nu a lătrat niciodată. La nimeni.
Cățel știa toate cotloanele muntelui, fiind un oaspete apreciat al cabanierilor și, din ce ni s-a spus, plăcându-i să însoțească la urcare sau la coborâre drumeții care îi cădeau cu tronc. Un veritabil ghid necuvântător al potecilor Coziei.

Mă retrag iar sub pătura călduroasă și mai moțăi vreo oră. Doar n-am venit aici să doborâm recorduri ci să ne odihnim în îmbrățișarea muntelui. Curând soarele va bate în gemulețul nostru din pod. În timp ce omletele sfârâie în bucătărie, lucrurile noastre sar în rucsacuri, iar Cățel necăjește pisoii veniți să se dezmorțească pe terasă. După micul dejun ne luăm rămas bun de la ospitalierele noastre gazde și pornim la deal.
Vâlcea
(sus în dreapta: creasta Builei)

Colții Foarfecii

Drumeția de-a doua zi începe cu o mică incursiune pe lângă Ciuha Mare, spre nord-vest. Marea de nori a dispărut, dezvelind Oltul și lacul lui de la Călinești.
Munții Lotrului

Poteca ciobănească ne duce spre muntele Rotunda, o cupolă împădurită la capătul nordic al muchiei Turneanu. Pe vârful ei poteca se pierde.
Culmea Rotunda

Ne întoarcem în curmătura dintre Rotunda și Ciuha Mare, punct de belvedere spre nord, peste valea Tisei, și spre sud, peste Valea Seacă. Urc, secondat de Cățel, cele două țancuri ce străjuiesc curmătura, mici gâlme de piatră de la nivelul șeii, dar care lasă în jos, spre văi, pereți amețitori și hornuri abrupte. Creștetul Pietrelor Vulturilor la obârșia Văii Seci și colțul de sus al muchiei Stei deasupra vâlcelelor Tisei.
Pietrele VulturilorColțul Stei

Revenim pe flancul sudic al Ciuhăi Mari și prindem poteca marcată ce conduce pe curba de nivel, printr-o mică strungă a Pietrelor Vulturilor, spre Muchia Turneanu. Cățel după noi, bineînțeles.

Muchia Turneanu nu este o muchie în adevăratul sens al cuvântului ci o culme prelungă, cu poieni largi. Marcajul este foarte rar, iar poteca neclară în desișul de urzici și-alte buruieni ce năpădesc poienile. Din poiană în poiană, urmărim îndeaproape linia matematică a culmii, la răstimpuri un marcaj învechit confirmându-ne că suntem pe direcție.
Muchia Turneanu

În ultima poiană întâlnită pe muchie dăm de un bordei ciobănesc, cu o BR proaspătă și-o săgeată la stânga. Aha! Aici e locul unde ne despărțim de culmea Turneanu. Poteca intră în pădure, apucând un vâlcel pe care vom coborî, în serpentine strânse, cam o jumătate de oră.
Vâlcelul Văii Turnu

Monotonia vâlcelului se sfârșește într-o mică șa de unde poteca trece în vâlcelul vecin, din stânga. Urmează mici curbe de nivel, alte șei, alte vâlcele, mici bolovani. Tot timpul având Valea Turnu pe dreapta, dincolo de care se văd, printre arbori, Pietrele Roșiei. Nici stânga nu se lasă mai prejos, etalând din cînd în când câte un perete al Muchiei Scorțarului.
Pietrele RoșieiMuchia Scorțarului

După aproape o oră și jumătate de șerpuială pe vâlcelele Văii Turnu, poposim pe mica înșeuare La Meliță. Se vede lacul Turnu pe malul căruia trebuie să ajungem. Încă câteva minute și dăm în poteca mare, adevărată alee, ce face legătura între mănăstirile Turnu și Stânișoara. Am depășit ultimele proptele ale Muchiei Scorțarului și acum putem vedea și ce se-ascunde dincolo de ea, spre răsărit, spre Valea Gardului. Se zărește și punctul de plecare, Ciuha. Oho! am coborât mult, vreo 800 metri.
Ciuha Mică cu releul de pe vârf și Pereții Gardului

Aleea continuă domol până la Troiță. De aici drumul se înăsprește, aleea se transformă în drum de căruță, în coborâre iute prin valea împădurită a Pârâului Mănăstirii. Și dăi, și dăi, mai mult de jumătate de oră genunchii ne sunt puși la încercare. Etapa cea mai istovitoare a unei drumeții, coborârea pe-un drum de căruță sau forestier, destul de înclinat, fugăriți de ideea de a nu rata mijlocul de transport către casă. Chinul pare că se sfârșește când serpentinele se îmblânzesc și drumul se lărgește. Ne apropiem de Turnu. Întâlnim turiști, o măicuță, se văd acoperișurile mănăstirii.
Muchia Roșiei

Curtea Mănăstirii Turnu forfotește de lume. Aruncăm câte o monedă în fântână, ca să ni se îndeplinească dorința de a reveni pe crestele Coziei. Muchia Roșiei, din spatele mănăstirii, ne privește aprobator. Culoarea ei, gri roșcat, e culoarea gnaisului de Cozia. Mica depresiune în care se află mănăstirea, strânsă prin jocul faliilor între doi giganți din gnais, Muchia Roșiei și Turnul lui Teofil, are un fundament mai maleabil, de gresie, în care doi sihaști, Daniil si Misail, au săpat cu multă trudă câte o chilie.
Biserica veche a Mănăstirii Turnu

Pe lângă chiliile ei, Mănăstirea Turnu mai găzduiește o curiozitate, unică în România. Biserica nouă, construită în pragul anilor 1900, are etaj, mai precis se află la etajul unu al clădirii, parterul fiind rezervat treburilor lumești ale călugărilor, somnul și masa.
Biserica nouă

Chiliile Mănăstirii Turnu

Ne luăm la revedere de la devotatul nostru prieten, Cățel, și ieșim din poiana Turnu pe sub calea ferată, pe drumul auto ce bordează malul lacului până la baraj. Am căutat Masa lui Traian și-am găsit doar o biată stâncă ce abia iese din apă, la câțiva metri de mal, acoperită de câțiva arbuști. Trecem printr-un tunel, ne-apropiem de baraj și de nebunia de pe drumurile naționale. O ultimă privire îndărăt, spre defileul Coziei.

Sigur vom reveni! De dragul Coziei. Dar și cu speranța de a-l revedea pe veselul Cățel.

Traseu

  • Păușa - Stânișoara: 2 h
  • Stânișoara - Colțul lui Damaschin: 1 h
  • Colțul lui Damaschin - Muchia Vlădesei: 1/2 h
  • Muchia Vlădesei - Înțeleptul: 3/4 h
  • Înțeleptul - cabana Cozia: 3/4 h

  • cabana Cozia - ramificație BA: 1/2 h
  • ramificație BA - stâna Turneanu: 3/4 h
  • stâna Turneanu - La Troc: 3/4 h
  • La Troc - La Troiță: 3/4 h
  • La Troiță - Turnu: 3/4 h
  • Turnu - baraj: 20 min
Autor: Zoltan Hascsi
Vizualizări: 8429, Ultima actualizare: Joi, 1 Sep 2011


Comentariu
Fără foto Cristi Cuțurescu, Joi, 8 Sep 2011, 16:56

Multumesc pentru jurnal. Placut, ingrijit si cu fotografii frumoase!

Fără foto Dan Loghin, Marți, 27 Sep 2011, 7:32

da.

Corneliu Negulescu Corneliu Negulescu, Vineri, 30 Sep 2011, 17:12

Bravo ! Pentru tot: tura, poze, redactare! Mai rar am citit ceva atat de frumos, scris cu atata sensibilitate!

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii