Motto: Suind pe firul apei zbuciumate/ Până acolo unde-n lung şuvoi/ Vâltoarea urlătoarelor se zbate. Nicolae Labiş
Localizare: partea sud-vestică a Munţilor Căpăţânii. Acces: pe drumul naţional 67, Târgu Jiu - Râmnicu Vâlcea, din localitatea Slătioara (aflată la vest de Horezu), spre nord. Bibliografie: Nae Popescu - Munţii Căpăţânii - Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977, nr. 15 din colecţia Munţii Noştri (harta nu are scară, nu din vina autorului, ci pentru că a fost publicată într-o perioadă când asemenea date constituiau secret de stat).
O interesantă excursie poate fi făcută pe firul Cernei vâlcene, către amonte; se poate intra de-a lungul ei nu departe spre vest de cunoscutul oraş Horezu, de pe DN 67, din localitatea Slătioara, pe drumul asfaltat către satele Ruget şi Cerna. Drumul dintre aceste două din urmă localităţi intersectează calea de sub munte, paralelă cu DN 67 (interesantă şi ea), care uneşte localităţile Polovragi (la vest, pe DN 67) şi Vaideeni (la est). De exemplu, din Bucureşti sunt autobuze direct până la Vaideeni; pentru informaţii la zi privind transportul rutier de persoane, vezi www.autogari.ro.
La capătul satului Cerna se află o mică pensiune. De aici în amonte, drumul forestier, în cea mai mare parte accesibil oricărui mijloc auto, ţine firul apei, cale de 15 kilometri. Întâlnim pe dreapta şi stânga alte drumuri forestiere, dar cel de pe Cerna nu se desprinde de firul apei. Trecem de un loc în care din lemne se fac cupole, apoi acestea se aprind, ca să ardă mocnit, pentru obţinerea mangalului (nu în puţine locuri ale ţării mangalul este un produs destinat exportului).
Ceva mai departe trecem prin Cheile Cernei, cu pereţi abrupţi, înalţi, tăiaţi în calcarul care stăpâneşte locurile. Pe undeva pe aproape se află Peştera cu Vâjgău. (O primă informaţie despre cavităţile din zonă o constituie Catalogul sistematic al peşterilor din România, paginile 77 şi 309, codul 2046, bazinul Luncavăţ şi Cerna Olteţului. Catalogul a fost editat, în 1982, de Institutul de Speologie "Emil Racoviţă" Bucureşti, Federaţia Română de Turism Alpinism şi Comisia Centrală de Speologie Sportivă. Autor: Cristian Goran. Colaboratori: Rada Bulgăr, Liviu Vălenaş, Gabor Halasi, Arpad Szilagyi, Ică Giurgiu.)
Drumul face apoi câteva serpentine, urcând până la un platou (A) pe care se află aşezările exploatării forestiere care a golit faţa Muntelui Milescu, de pe malul stâng al văii. De aici, drumul pe Valea Cernei este accesibil doar omului.
Urmăm firul apei, pe lângă care se mai poate identifica traiectul unei vechi exploatări forestiere. Îl urmăm până la capăt, aproximativ cota 1300, acolo unde putem alege una din variantele ce ne scot pe culmile înalte din preajmă. Pe dreapta cum urcăm, un vechi drum de tractor, acum înierbat, ne scoate în culmea muntelui, pe Drumul Fometeştilor, ce iese în dreptul Pietrii Stroieştilor (B), 1721 metri (cotă identificabilă pe harta lui Nae Popescu), cam acolo unde întâlnim o fântână care ne potoleşte setea. De la platforma forestieră am mers pe vale circa 2 ore, după care am mai urcat până pe creasta amintită încă 1˝ ore. De aici putem coborî spre satele Mariţa, Cerna sau Izvorul Rece sau putem urca spre Vârfurile Beleoaia şi Funicel, aflate la nord, pe creasta Munţilor Căpăţânii.
Altă cale, dar fără potecă, se află pe malul drept al văii, urcând pe Piciorul Corşorului (vezi harta) şi ne scoate, după un drum lung, de mai bine de 2 ore, pe creasta secundară ce coboară către localitatea Polovragi. Este muchia sudică cea mai înaltă din masiv, cu patru vârfuri în jur de 2000 metri, dintre ele menţionând, de la nord la sud, Beleoaia, Corşor şi Cujba.
Spre nord, această culme sfârşeşte în? aua La Nedei, aflată sub vârful piramidal Nedeia (2130 metri), cel mai înalt din masiv. Legendele spun că aici, pe vremuri, se desfăşurau serbări pastorale. Doar poveştile şi un ciot de lemn mai amintesc că aici s-a aflat o troiţă. Acum s-a ridicat alta, nouă, din piatră şi beton, reper bun de urmărit.
Revenim la coborârea pe muchie, spre localitatea Polovragi. Ultima porţiune a drumului către vale se desfăşoară pe drumul forestier ce străbate interesantele şi aproape necunoscutele Chei Tărâia.
Iar de la platforma forestieră amintită (A), urmând un drum de TAF (utilaj auto forestier), urcăm abrupt în Muchia Milescu. Apoi, continuând urcuşul pe plai, aflăm păduri încă neatinse, poieni frumoase şi un drum larg, strecurat prin zone calcaroase, unele cu abrupturi interesante, care ne vor încânta ochiul până către Piatra Stroieştilor (B), unde întâlnim drumul descris anterior. De la Piatra Stroieştilor, către sud, putem coborî, pe lângă stâna din Găuriciu (vezi harta), alegând poteci ce ne vor conduce în satele aflate la poalele munţilor (Cerna, Mariţa, Izvorul Rece).
Material redactat şi completat de Ică Giurgiu
|
