Via ferrata in Dolomiti - Via ferrata in Dolomiti - Alpinet.org

Incep prin a sublinia ca numele masivului provine de la o anumita roca din familia calcaroaselor, dar care insa difera de acestea, numita dolomita, o roca ce se foloseste in special in metalurgie pentru obtinerea otelului, iar etimilogia cuvantului provine de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, de la geologul francez Deodat de Dolomieu, a carui placa comemorativa se gaseste in Cortina d’Ampezzo, “capitala” Dolomitilor.
Dolomitii sunt niste vechi atoli, acele insule circulare ce au ramas dupa ce s-au retras marile in urma cu milioane de ani. Se pot observa in structura lor urmele apelor si modul in care valurile au macinat stancile si au depus aluviuni.

Din punct de vedere istoric Dolomitii au fost un adevarat camp de batalie. Inca din anii 1700-1800 armata franceza condusa de Napoleon se lupta cu Imperiul Austro-Ungar in Dolomiti, iar mai tarziu, in primul razboi mondial, La grande guerra, s-au dat cele mai crancene lupte intre austrieci si italieni, iar in ziua de astazi se pot observa in multe masive urme ale razboiului: adaposturi militare sapate in stanca, fortarete suspendate, sute de tuneluri, transee, urme de explozii…

Acest vis frumos, de a vedea Dolomitii, un vis ce-l aveam de multa vreme s-a concretizat anul acesta, cand impreuna cu Lucian Hulban din Oradea si cu Dan Izvoreanu din Cluj am pornit spre Cortina d’Ampezzo, renumita si emblematica perla a Dolomitilor.

Marti, 22 iulie, dupa 1000 km, suntem in Cortina. Asta dupa ce am pornit luni dupa-masa din Oradea si am dormit o noapte in Austria la niste prieteni foarte buni. Inca de cum ne-am apropiat de granita austro-italiana am vazut Alpii cu ale lor peisaje ce-ti fura iminent privirea. Ajunsi in Italia dam de Dolomiti. Multe opriri in parcari si pe marginea drumului pt. poze. Vremea este de vis, tocmai au trecut niste furtuni puternice. In continuare se anunta vreme buna.

Dan cunoaste bine zona, a mai fost si anul trecut. El este ghidul nostru si tot el este initiatorul acestei ture. Din acest motiv castigam timp pretios, deoarece stim toate smecheriile, scurtaturile si mergem direct la camping. Aici vom sta doua nopti, si vom plati 11 euro de persoana pe noapte cu tot cu masina. Merita! Cam atat vom plati in fiecare noapte. Conditii ireprosabile. Restul zilei ne prinde vizitand faimoasa statiune din inima Dolomitilor si admirand grupele muntoase in lumina unui apus parca desprins din vederile ce le gasim la tot pasul.

Cortina ne-a impresionat foarte mult. Acest gratios, elegant si extrem de agreabil oras ne-a coplesit deplin. Atmosfera care domneste aici este inegalabila, specificul zonei se reflecta cel mai bine prin multitudinea de flori colorate, prin spiritul civic alpin ce domneste aici, unde toti oamenii sunt cu rucsac in spate si cu bete de trekking in mana, majoritatea imbracati in portul traditional: tirolezi, camasi in carouri si jambiere vargate.

A doua zi de dimineata plecam spre prima noastra tura. Dorim sa facem cateva trasee de via ferrata, acele “drumuri de fier” in imensii pereti de stanca. Aceste “drumuri de fier” au fost construite de soldatii italieni in primul razboi mondial, in anii 1915-1918, pentru a-si construi fortarete in locuri cat mai inaccesibile pentru a-i surprinde pe dusmani in batalii.

Pentru inceput am ales zona “Gruppo Tofane” si am pornit dinspre Cortina spre pasul Falzarego, iar pe un drum de munte am ajuns la refugiul Duca D’Aosta. Refugiu, asa il numesc ei. Este o foarte mare diferenta intre refugiile noastre carpatine si ale lor. De fapt ei numes refugiu o cabana de cateva stele / margarete. De fapt adaposturile construite pentru bivuacuri, Bivacco, sunt echivalentul refugiilor din muntii nostrii.

De aici ne echipam cu cele necesare si pornim spre varful Punta Anna, 2731m, pe un traseu expus din peretele sud-estic al Tofanei di Mezzo. Este un traseu extraordinar cu multe traversari, aerian, dar cu o panorama de neuitat. In stanga se poate distinge Tofana di Rozes, un perete-gigant, fata sudica, unde sunt numeroase rute ale unor mari alpinisti italieni: Walter Bonatti, Angelo DiBona…

Luci renunta la jumatatea peretelui, el este prima oara intr-un traseu de via ferrata, mai bine zis prima oara pe stanca. Gresala a fost ca nu ne-am informat mai in detaliu despre gradul traseului, Dan a crezut ca este mai usor, tinand cont ca anul trecut a mai facut niste trasee prin zona. Mai tarziu, spre finalul traseului aflam de la alti catzaratori ca traseul nostru este cotat ca fiind dificil, “dificile”, penultimul grad dintr-o scara pana la foarte dificil, “molto dificile”. Ajunsi sus, ne-am hotarat sa ne retragem pe un traseu ce coboara la alt refugiu, Giussani si sa venim roata pe alt traseu de via ferrata, mult mai lejer, dar la fel de spectaculos. Inapoi la refugiu Luci ne-a asteptat pe terasa si intre timp s-a delectat fotografiind zona si studiind hartile.

A doua zi petrecuta in Dolomiti ne-a gasit in statiunea Canazei – Alba, din masivul Marmolada. De aici luam telecabina, ce ne costa 10 euro de persoana dus-intors pana la refugiul Ciampac, de unde pornim catre varful Colac, 2715m.

Dan a mai fost aici anul trecut, asa ca noi il urmam spre creasta, de unde trebuie sa ocolim vreo doua varfuri pronuntate. Luci banuieste ceva si ne spune ca nu e bun traseul, ca de la refugiu trebuia sa urcam direct pe varf si ca noi asa ocolim. In cele din urma hotaraste sa se retraga si sa se plimbe pe creasa, lasandu-ne pe mine si pe Dan sa mergem pe varf. Dupa ce am ocolit jumatate de munte, ne dam seama ca Luci intr-adevar avea dreptate si ca trebuia sa urcam direct de la refugiu, dar cu acest prilej vedem si cealalta zona a Marmoladei, partea sud-vestica. In cele din urma ajungem intr-o sa de unde scurtam vertiginos drumul pe curba de nivel printr-o vale imensa. Ideea de a merge pe aici ne-a fost rasplatita cu o multitudine de flori de colt, Stella Alpina cum le zic italienii.

Apoi pe traseul de via ferrata din spatele Vf. Colac, spatele dinspre statiunea Canazei, adica fata sudica, un traseu usor ajungem pe varf. Sus pe varf facem multe poze, ne strangem mainile si ne felicitam reciproc pentru reusita.

De pe varf ii propun lui Dan sa coboram pe traseul “Finanzieri”, un traseu care ne va duce direct la refugiu. Initial ezita, dar la insistentele mele vine, nu inainte de a intreba pe ceilalti de pe varf ce grad are traseul. Aflam ca este destul de dificil, dar nu foarte dificil, “dificile” si nu “multo dificile”. Interesante sunt si clasificarile italiene, deoarece in fiecare carte pe care am vazut-o apareau alte grade. De ex: notatia clasica italiana: foarte usor, usor, dificil, foarte dificil; apoi notatia ca in alpinism cu cifre de la 1 pana la 6, precedate de un K: K1 – K6 si o alta clasificare: prin 4 parametri urmati de o cifra de la 1 la 3: T (dificultate tehnica), O (pericol obiectiv), F (rezistenta fizica), P (rezistenta psihica).

Plecam hotarati si pe la mijlocul peretelui gasim o scara absolut verticala, formata din zeci de scoabe bine batute in stanca, intr-un pasaj chiar surplombat. Incredibil cum si unde au putut face acest traseu de via ferrata. Italienii astia sunt niste genii alpine, daca stau sa ma gandesc nici nu-i de mirare cu atatea nume arhicunoscute: Cesare Maestri, Walter Bonatti, Pallavicini, Dulfer, Messner si multi multi altii care au facut istorie.

Urmatoarele portiuni sunt mai usoare, dar la fel de expuse. Jos citim placuta cu numele si istoria traseului. A fost batut intre anii `79-80 de scoala alpina a Garzii de Finante din Italia, de aceea numele traseului poarta numele “Finanzieri”. Este absolut impresionant cum spre deosebire de Romania, in Italia marile institutii nu au echipe de fotbal, ci cluburi si scoli alpine. Alta cultura! Jos palaria!

Jos ne intalnim si cu Luci si impreuna mergem in micuta statiune Canazei, o statiune mai mica decat Cortina, dar foarte cocheta si la fel de frumoasa. Tot aici ramanem peste noapte, intr-un camping in Campitelo, pt. a fi mai aproape de Marmolada ziua urmatoare.

Vineri dimineata suntem pe drum prin Pasul Fedaia, unde admiram un lac albastru-verzui si ghetarul de pe Marmolada.
Ca sa ajungem pe ghetar urcam cu telecabina, de fapt schimbam 3 telecabine pana in Punta Rocca, la 3.250m. Aici gasim foarte multa lume si putem vedea si varful Punta Penia, de 3342m, cel mai inalt din Marmolada si din Dolomiti.

Pornim spre varf pe urmele batute, dar dupa o portiune de grohotis si gheata ne dam seama ca nu se poate ajunge din acest loc pe varf, ci trebuia sa urcam cu telecabina din zona lacului Fedaia pana la un refugiu, iar de acolo un traseu de via ferrata ne scotea pe varf.

Vremea ne permite si avem panorama asupra intregii zone a Dolomitilor, observam si Alpii Austrieci. La intoarcere, la a doua statie de telecabina ne mai orpim putin si vizitam transeele facute de Italieni in primul razboi mondial. Istoria ne spune ca austriecii au vrut sa cucereasca Marmolada, punct de intrare in Italia, iar italienii si-au format adevarate fortarete in peretii de stanca, unde si-au sapat adaposturi, tuneluri, transee, creneluri pt. tunuri, locuri de bombardament, pentru a rezista ofensivei austriece.

Coboram si seara ne prinde in zona Corvara, Alta Badia. Ne pregatim pentru ziua urmatoare sa mergem in Masivul Sella, pe varful Piz Boe, dar planurile ne sunt stricate a doua zi dimineata cand un plafon imens de nori pune stapanire pe Dolomiti. Asa ca ne indreptam spre ultima tinta, Tre Cime di Lavaredo, la Misurina, dar inainte de a ajunge ne mai oprim la Cinque Torri, cele 5 turnuri-santinela de langa Cortina. Aici sunt nenumarate muzee din timpul primului razboi mondial, dar ploaia pune stapanire pe zona si ne indreptam spre Cortina.

La Cortina prindem cea mai puternica ploaie si pe seara ajungem la Misurina, un lac la poalele celor trei Cime. Vremea se anunta in continuare foarte rea, asa ca hotaram sa plecam spre casa, nu inainte de a mai face cateva poze.