O noapte de dragoste - O noapte de dragoste

Hei, staţi uşurel, nu daţi năvală! Ăsta e un site serios. Ce poze credeaţi că vor apărea aici? La urma urmei, ce? Nu se poate vorbi de „dragoste faţă de munţi şi faţă de natură”? Ba se poate. Aaa, că de ce o noapte? Păi, simplu. M-a apucat doru’ de ducă, şi am vrut să mai petrec o noapte la un refugiu. Să mai simt o dată senzaţia de sfârşit de lume, să mai văd cum se stinge, încet-încet, felinarul cel mare şi cum se aprind altele, mai mici dar mult mai multe. Să mai respir aerul tare al înălţimilor, şi să caut cu bucurie căldura unui prici. Dar şi ca să mă mai afund în atmosfera greu de descris a oamenilor pasionaţi de munte, aceia care nu caută hoteluri de cinci stele, întrucât stelele de deasupra lor, acolo, se numără cu milioanele...  

---

Pentru vizualizarea completă a zonei se poate descărca fişierul kmz de aici.
Este necesar să aveţi instalată în prealabil aplicaţia Google Earth.

Observaţii.
- Deşi foarte exact în ceea ce priveşte coordonatele de latitudine şi longitudine, Google Earth nu este la fel de exact în evaluarea altitudinii, înregistrând o eroare sistematică de aproximativ 30-50 de metri în minus, în special pe creste şi pe vârfuri de munte.
- De asemenea, aplicaţia nu are rezoluţia unei fotografii, ea neputând fi folosită drept mijloc de orientare absolută!

---

Zona pe care am ales-o se numeşte Gavarnie (http://www.gavarnie.com/). Este localizată în inima Parcului Naţional al Pirineilor (http://www.parc-pyrenees.com/) francezi şi este, alături de corespondenta ei spaniolă Vale Ordesa şi Monte Perdido, emblema cea mai cunoscută a Pirineilor. Gavarnie a fost declarat Patrimoniu al Umanităţii de către UNESCO în 1997 şi face parte din amplul ansamblu al masivului Monte Perdido 3355, considerat cel mai înalt munte de origine calcaroasă din Europa [wikipedia]. Este chiar centrul Pirineilor, Hautes Pyrénées, Altos Pirineos, unde frumuseţea naturii şi a munţilor este literalmente atât de agresivă, încât eu, dacă mi se permite comentariul, ajung să simt un soi de ciudată oboseală psihică, după mai multe zile la rând petrecute acolo. Dar, vorba bancului ăla vechi::-) „...m-a violat ieri, m-a violat astăzi, şi mă mai duc şi mâine”.

Gavarnie, precum şi Pirineii în general, este rezultatul unor ample procese orogenetice care pornesc de la sedimentele marine ale epocii terţiare. Apropierea plăcii tectonice ibero-africane cam cu 100 km de cea europeană a dus în mare măsură la ridicarea lanţului muntos. Dar sculptorii principali în modelarea prin eroziune a actualelor forme muntoase au rămas gheţarii, cei care, cu mulţi ani in urmă, atingeau grosimi de până la 1000 de metri în văile pirenaice. Gavarnie este un ilustru exemplu în acest sens.

Termenul de refugiu folosit în Franţa şi Spania este uşor diferit de cel românesc, având mai mare legătură cu cel de cabană. În timp ce refugiul în România este un simplu adăpost, câteodată de tablă sau chiar de uralită (după amintirile mele...), cabana românească sau refugiul pirenaic sunt mici clădiri în care poţi dormi la priciuri şi mânca o mâncare caldă. Pentru refugiile pirenaice, aproape întotdeauna este nevoie de rezervare prealabilă prin telefon, afluenţa de montaniarzi fiind enormă, mai ales vara. Puţin probabil să găsesti locuri libere cu doar o zi-două înainte, sau chiar o săptămână, în iulie sau august, pe lângă vârfurile şi masivele de mare interes.

Refugiul la care voi dormi o noapte se numeşte Sarradets  (http://www.pyrenees-pireneus.com/refuge_de_la_breche_de_roland.htm), sau Refuge de la Breche de Roland, sau Refugio de la Brecha de Roldán. Se află la o altitudine de 2587 m, pe locul în care, cu ani în urmă, se adunau montaniarzii să admire extraordinarul spectacol al Breşei lui Roland, precum şi Marea Cascadă de sub vârful Marboré 3248, considerată cea mai înaltă cădere de apă din Europa, de 425 m. Început în 1951, refugiul este inaugurat la 21 octombrie 1956 de către nimeni altul decât Maurice Herzog, celebrul alpinist francez cuceritor al Annapurnei.

Fiind o excepţională poartă de intrare către irepetabila coroană de treimiari ai circului glaciar, precum şi către versantul spaniol al Pirineilor, refugiul a fost construit cu destulă generozitate: are 60 de locuri pe două nivele, distribuite în trei dormitoare plus toalete la etaj, în timp de sala de mese, bucătăria, garderobele şi alte utilităţi se află la parter, la intrare. Refugiul rămâne parţial deschis şi pe timp de iarnă, însă nepăzit, iar accesul este limitat la sala de mese şi un dormitor. În acest caz, intrarea se face direct pe un geam pregătit în acest sens şi aflat cam la 2 metri deasupra terasei betonate. Din câte mi s-a povestit, câteodată sunt dificultăţi cu intrarea de iarnă şi cei 2 metri: trebuie să sapi adânc în zăpadă ca să ajungi la înălţimea geamului de intrare... (http://www.esquidetravesia.net/imagenes/pirineos/taillon-por-la-brecha-de-rolando/grandes/refuge-de-sarradets.jpg)

Nu de puţine ori, vara se umple până şi sala de mese cu saci de dormit. Când nici sala de mese nu mai face faţă, două corturi instalate pe nişte paleţi pe acoperiş mai rezolvă vreo cinci-şase persoane.

Aprovizionarea refugiului se face exclusiv cu elicopterul. O dată, pentru că „satul” Gavarnie (halal sat! plin de hoteluri, vile, terase, restaurante, prăvălii, flori, pajisti...) se află la vreo 1350 m, ceea ce ar însemna o diferenţă de altitudine de peste 1200 de metri, pentru a urca alimentele şi alte produse necesare până la refugiu. Iar a doua oară, pentru că logistica pentru aproximativ 300-400 de persoane pe săptămână este absolut enormă. "Satul" Gavarnie:

Aflându-se la asemenea altitudine (2587 m), refugiul Sarradets nu dispune, evident, de apă curentă. Toată apa care se foloseşte la toalete şi la bucătărie provine exclusiv din gheţarul de sub Breşa lui Roland, localizat undeva aproape de 2800, precum şi din zăpezile care înconjoară mai mereu refugiul de-a lungul întregului an. În acest scop, mai multe aducţiuni sub formă de tuburi de plastic negru sunt pregătite pe versanţii alăturaţi, ceea ce, trebuie să recunosc, strică oarecum peisajul. Dar pe de altă parte, te gândeşti, ce alternativă ar exista? Măcar aşa, apa îţi vine la robinet. Un anunţ cât se poate de clar, lângă toalete şi closete, te avizează în trei limbi, franceză, spaniolă, engleză, pentru orice eventualitate: „Apa pe care o folosim aici provine din topirea zăpezilor. Dacă deschideţi robinetele şi constataţi că nu curge nimic, înseamnă că afară este prea frig şi că topirea nu se mai produce. Vă rugăm, în acest caz, să vă faceţi nevoile cât mai departe de refugiu. Vă mulţumim pentru înţelegere.” Atâta timp cât curge însă, chiar şi nefiltrată, apa este perfectă. În cel mai rău caz, există şi apă minerală, plimbată cu elicopterul... Sau bere, de ce nu?

Refugiul are lumină, dar energia electrică provine numai din câteva panouri solare care alimentează nişte baterii. În mod normal, au prioritate spaţiile comune (sala de mese, bucătăria, toaletele), în timp ce în dormitoare e nevoie de lanterne. Bineînţeles că bucătăria funcţionează cu butelii de butan, urcate cu elicopterul.

Priciurile. Ca peste tot în condiţii asemănătoare, sunt dotate cu o saltea învelită într-un cearşaf, o pernă şi o pătură. Dacă eşti friguros, pe scări mai găseşti pături cu duiumul. Ceea ce trebuie să remarc în mod special este curăţenia, nu numai de pe jos, cât mai ales a „lenjeriei de pat”. Mă consider sensibil la detaliile astea, dar o spun clar: nici cel mai mic miros neplăcut. Dormitoarele se deschid la ora 17 şi, ca la orice altă activitate programată, ora este respectată cu sfinţenie.




 

Cina. Mâncarea, ca de munte: simplă, plină de calorii, şi cu un gust ca de cel mai bun restaurant din Paris J Sau o fi fost foamea de vină?
Cina este prevăzută pentru ora 19. Pe fiecare masă (în total vreo cinci) sunt plasate bileţele cu numele fiecăruia. În felul ăsta nu există dubii sau complicaţii. La masa la care îmi văd numele mai sunt doi spanioli din Murcia, un parizian, alt francez din Normandia şi o pereche de englezi. Meniul este cam aşa:
- supă cu crutoane, cine a vrut, a repetat
- salată de varză cu morcov ras, măsline verzi şi sos de vinagretă
- macaroane ŕ la carbonara, iarăşi cine a vrut, a repetat, eu n-am pierdut ocazia
- tartă cu ciocolată şi un moţ de frişcă deasupra
- apă de gheţar la discreţie
Englezul a poftit şi la un sfert de vin, din colecţia de vreo 5-6 soiuri disponibile. Restul am preferat să fim mai precauţi, căci la deshidratarea de care suferiserăm peste zi, vinul putea să facă mesele prea mici pentru a dansa toţi pe ele deodată.
După care, odată potolite instinctele animalice produse de foame, se dezleagă limba şi încep conversaţiile pan-europene. Pentru început, subiectele se învârtesc în jurul muntelui şi al planurilor de a doua zi. Englezoaica o rupea pe spaniolă, dar spaniolii erau bâtă la franceză. Parizianul şi normandezul se descurcau cu engleza, însă de spaniolă nu auziseră în viaţa lor. Prea puţin tipic pentru firea britanică, dar fără a depăşi totuşi deloc limita decenţei, englezul ne întreabă pe toţi de unde suntem. Intrigat de faptul că eu vorbisem deja cu toţi comesenii, inclusiv cu el, în limba lor de baştină, nu reuşeste să-şi ascundă surpriza când, natural, îi spun că sunt, cel puţin de origine, român, şi că nu îmi uit şi nu îmi reneg rădăcinile, indiferent de vânturile care m-au purtat prin lume. De unde, cu oarecare resemnare, am tras concluzia că printre europeni, un român normal şi cu preocupări similare lor este încă un motiv de surpriză. Înţelegeţi voi ce vreau să spun...
La sfârşitul cinei, suntem întrebaţi la ce oră vrem să servim micul dejun a doua zi. Majoritatea zic că la 7, alţii mai leneşi la 7: 30 sau chiar la 8.
Înainte de a merge la culcare, nu rezist tentaţiei de a încerca câteva poze de noapte. Ceea ce cu certitudine am reuşit a fost să îngheţ zdravăn.

Circul glaciar în marea de nori

Breşa lui Roland 2807

Silueta masivului Vignemale 3299

Caru Mare...

Micul dejun. Pe o masă sunt lăsate de cu seară un bidon termos cu apă fiartă şi altul cu cafea, linguriţe, cuţite, ceşti. Laptele este numai sub formă de lapte praf. Altfel, tipicul mic dejun franţuzesc, cu care eu nu mă împac deloc: pâine, chec, unt. Plus, pe fiecare masă, câte un borcan de dulceaţă de căpşuni. De atâta dulce mi se face aproape greaţă, dar ştiu că în rucsac am nişte caşcaval şi ceva costiţă afumată... Sângele apă nu se face! 

Preţuri. În momentul în care îţi faci intrarea eşti întrebat dacă eşti membru al vreunui club alpin. Dacă da, atunci beneficiezi de o reducere de vreo 4-5 €. Eu, anul acesta, nu mai făcusem asigurarea care îmi dădea dreptul la statutul de membru al Federaţiei Basce de Sporturi de Iarnă. În felul ăsta, toată distracţia însumând dormitul, cina şi micul dejun m-a costat fix 38.80 €, ceea ce nu este tocmai ieftin, dar care este un ban bine cheltuit. De dimineaţă, după micul dejun, când vine momentul să plăteşti, găseşti factura gata pregătită. Nu există vreo plată fără factură. La sfârşit, ca un pur semn de grijă, eşti întrebat pe unde anume ai de gând să umbli de-a lungul zilei. Locurile sunt nu numai magnifice, dar şi destul de grele şi de delicate, mai ales în condiţii de vreme rea sau ceaţă.

Împrejurimile refugiului Sarradets...

Breşa lui Roland se află la 2807 metri, în partea ei de trecere. Este un fantastic accident geologic, fără de care trecerea dintr-o parte în alta a versanţilor pirenaici între Gavarnie şi Ordesa ar fi fost imposibilă pe o distanţă considerabilă. Ultimul zid al crestei are cam 100 de metri absolut verticali. Roca este friabilă, dacă o loveşti cu un ciocan, se sparge în mici bucăţele. Probabil din cauza asta, la un moment dat, o parte a zidului s-a prăbuşit şi a dat naştere breşei. Lăţimea ei este cam de 70-80 de metri, clar vizibilă de la mare distanţă.

 

Imediat sub breşă, în partea franceză, se găseşte un gheţar de mici dimensiuni (relativ...). Chiar şi vara, la ora 7-8 dimineaţa, zăpada este bocnă.

Văzută dinspre partea spaniolă, Breşa lui Roland îşi păstreză acelaşi caracter spectaculos.

Gheţarul de sub Breşă este loc de joacă chiar în septembrie. Iarna 2009-2010 a fost extrem de bogată în zăpadă...

Accesul către Breşă din partea spaniolă se face trecând prin Pasul Caprelor, Col des Isards, Collado de los Sarrios, la 2749 metri, unde lanţurile îţi dau oarecare siguranţă, deşi nu sunt absolut necesare...

 Locul are, cum nu se poate altfel, şi o legendă. În anul 778, Charlemagne este învins la Roncevaux (Roncesvalles) de către armata vasconilor (predecesori ai bascilor de astăzi). Ariergarda sa, condusă de către nepotul său de văr Roland, este nimicită. Calul lui Roland, Vigilante, este rănit de moarte şi, în cădere, îl prinde pe Roland sub el. Charlemagne se retrage spre Franţa, dându-l pe Roland drept mort. Acesta însă, deşi grav rănit, încearcă din răsputeri să scape de urmăritori şi se refugiază în Pirinei pentru a trece înapoi în Franţa. Dar pe culmi, un colosal zid vertical de piatră îi curmă orice nădejde. Încolţit de inamici şi dându-şi seama că viaţa i se va sfârşi acolo, Roland face un ultim gest eroic. Vrea ca măcar spada lui, numită Durandarte, să se întoarcă în Franţa. Cu atâta forţă o aruncă, încât spada loveşte zidul de piatră, îl străpunge şi îl spulberă, dând naştere unei breşe prin care Roland îşi vede pentru ultima oară patria, înainte de a-şi da sufletul. Inamicii lui îl găsesc mort în celebra trecătoare care de atunci a luat numele de Breşa lui Roland.  

Peretele est şi sud-est al circului se ridică până la 3248 de metri prin vârful Marboré, şi aproximativ 1700 de metri relativi peste nivelul fundului circului. Din acest unghi, Breşa lui Roland este situată exact la dreapta. Coroana circului plus extensia ei numără nu mai puţin de 10 treimiari: Marboré 3248, Picos de la Cascada 3161, 3108, 3098, Espalda de Marboré 3073, La Torre de Marboré 3009, Casco 3006, Taillon 3144, Gabietos 3031, 3034.




Vârful Casco 3006, văzut de pe terasa refugiului.

Marea Cascadă nu se poate vedea în întregime, ea pierzându-se jos în vale... Are 425 de metri de cădere liberă, fiind considerată cea mai înaltă din Europa. Circul Gavarnie este şi o Mecca a escaladei în gheaţă, pe timp de iarnă, când toate cascadele se transformă în cristal...

 
Accesul  către refugiul Sarradets, cel mai comod şi mai comun, se poate face dinspre domeniul schiabil al staţiunii Gavarnie. Laşi maşina într-un enorm parking la 2200 de metri, după care un lung ocol te îndreaptă către refugiu, într-o oră şi jumătate.

Drumul trece prin pasul Bujaruelo 2273, punct de graniţă. În urmă cu peste 20 de ani, un acord între autorităţile franceze şi spaniole prevedea construirea unei şosele transfrontaliere. Francezii, oameni serioşi, s-au apucat imediat de treabă şi au dus asfaltul exact până sus în trecătoare. Între timp însă, sub presiunile ecologiste plus alte interese, spaniolii au abandonat ideea şi au lăsat valea Bujaruelo complet sălbatică. Aşa se face că acum dai de o şosea pe versantul francez care nu duce nicăieri...

Poteca urcă pe la poalele muntelui Taillon 3144. Între acesta şi vecinul Gabietos 3036 se află un gheţar, nu foarte extins, dar destul de profund încă.

 
Spaţiile şi diferenţele de nivel care te înconjoară sunt enorme. Drumul continuă, iar tu te simţi ca în avion, ridicându-te încet spre cer. Începi să te tutuieşti cu masivele din jur (Pimene 2801).

Colţii ăştia ciudaţi şi contorsionaţi marchează ultima porţiune de urcare către refugiu. Panta creşte sensibil de aici încolo.




Multă lume are oarece dificultăţi cu lunga cascadă ce trebuie traversată de-a dreptul prin apă. Nu are debit mare, însă pietrele sunt cam alunecoase. Din nou, lanţurile îi ajută pe cei slabi de înger...:-)

Înainte de a atinge pasul Sarradets, de la care nu mai sunt decât 3 minute de mers pe orizontală, un alt mic circ glaciar, plin de zăpadă încă în septembrie, lasă să se vadă urme de capre negre, undeva departe. De câte ori am ajuns pe aici, locul acesta mi-a dat o intensă senzaţie de sălbăticie absolută.

În sfârşit, am ajuns pe pasul Sarradets, de la care nu mai am decât o aruncătură de băţ până la refugiu. O ultimă privire înapoi spre parkingul de la 2200, unde am lăsat maşina...

Şi am ajuns la refugiu!

 

---

Recomand cu toată căldura:-) tuturor celor care au vreodată posibilitatea să viziteze aceste locuri, să o facă! La frumuseţea locurilor se adaugă amabilitatea celor care te înconjoară, liniştea, şi respectul profund faţă de natură şi de cei din jur, valabil pentru absolut toată lumea prezentă.

L-am amintit şi l-am pomenit de multe ori până acum pe Henry Russell , conte de  Russell-Killough (1834 – 1909), un bogat aventurier francez de descendenţă irlandeză, îndrăgostit până peste cap de Pirinei. Devenit unul dintre cei mai celebri exploratori ai acestui lanţ muntos încă destul de necunoscut în sec. al XIX-lea, dar şi bun cunoscător al altor masive europene, el a rostit o simplă frază, pe care mă repet mereu citând-o: "Alpii impresionează, dar Pirineii subjugă". Mi-e greu să explic câtă dreptate are.

Frumuseţea unor munţi sau a naturii în general nu are mai mare legătură cu ţara în care există, decât cu oamenii care locuiesc acolo. Grija şi respectul faţă de natură, pe care le văd la tot pasul şi le cunosc cu prisosinţă atât în Spania, cât şi în Franţa şi în Andorra, sunt absolut uimitoare. Respectul faţă de natură este o dovadă a respectului faţă de alţi iubitori de natură (şi nu numai), iar natura este considerată doar ca o extensie a propriei noastre case.

END