Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio București


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Ciucaș: Când nu poți sta în casă - Ciucaș: Când nu poți sta în casă

Bookmark and Share

    M-am trezit cu senzatia ca iar or sa-mi fie date planurile peste cap. Trebuia sa fie Ciucas, trebuia sa pornesc la drum cu Laurentiu si Garcea, trebuia sa plecam pe la ora 8 (dupa noua ora, de vara). Dar se facuse pranz, aparusera nori la orizont, iar eu eram tot in biroul din mansarda, cu gandul la ce zi frumoasa trece pe langa mine, fara sa se intample nimic.
    M-a salvat un telefon. Geo are chef de munte, oriunde, numai sa fie (aveam sa aflu ca „sursa” chefului lui era de fapt Ioana, ca el mai mult cu gandul la bicicleta pierduse dimineata). Gata! Ne mobilizam. Dar la ce ora!! Este trecut de unu, si abia acum reusim sa plecam cu o masina, din Racadau. Trecand prin Sacele, spre Bratocea, intram in norii tot mai adunati. Deh, de dimineata fusese vremea buna de munte. Acum totul pare sa se strice. Si parca imi pierise si din chef... las` sa fie, ca poate n-am sa regret.
   A trecut un ceas si am ajuns in sfarsit in Pasul Bratocea, intre judetele Brasov si Prahova. Suntem la o altitudine de 1265 metri, intre muntii Ciucas si Grohotis, intr-o mica poiana din padurea de conifere. Zapada nu se prea vede decat pe versantii cu expunere nordica. Primavara incepe sa se simta tot mai puternica, iar ultimele rabufniri de zapada nu reusesc sa dea cu prea multe zile inapoi anotimpul ce-si face loc in calendar. In ultima vreme incepusem sa simt frustrarea iernii ce nu mai trece, si ma bucuram privind in jurul meu fiecare pic de verde ce apare si se satureaza tot mai mult in desenul naturii.
   Am pornit la pas pe un drum forestier ce se indreapta spre releul Bratocea. Pe unde zapada a disparut, pamantul musteste. N-au prea fost zile cu soare sa usuce tot noroiul dintre cele doua anotimpuri. Intr-un fel e bine ca ne-am pus parazapezile, ca macar nu ne umplem de mocirla. Din loc in loc, pe drum, s-a pastrat cate un pod zdravan de zapada putrezita, ce se va mai lupta o vreme cu caldura. Petice vor mai tot ramane si cu cat urcam, cu atat isi vor numara mai multe zile de trai; dar nu prea multe!
Este cald. Prea cald, parca, pentru norii ce se tot inghesuie deasupra noastra. Pe sub suprapantaloni nici nu mi-am mai luat nimic, in graba in care am plecat de acasa. Doar sa nu fie cu frig pe mai sus... Dupa ceva minute bune de traversat o padure destul de luminoasa de amestec, iesim in marea poiana a Stanii Bratocea. Petice intinse de zapada, cele mai multe inghesuite pe firul cate unei valcele, alterneaza cu petice intinse de iarba veche (pleostita de povara zapezii), printre care prinde viata cate un pic de verde, iarba proaspata a primaverii. Cum sa nu te bucuri!? Din loc in loc, coloritul este accentuat de brandusele de primavara, care si-au facut de ceva vreme aparitia si pe care ultimele ninsori nu au reusit sa le doboare.

 DSCN4114
Releul si Sfinxul Bratocei (vazute din Poiana Stanii din Bratocea)


    O cladire destul de sinistra, si un pic darapanata, troneaza pe coasta din stanga, parca privind cu dispret spre noi. E Stana din Bratocea, una din putinele ce mai exista prin muntii Ciucas. Mai incolo, intr-o vale, cativa oameni se odihnesc pe niste scaunele in aerul tare de munte. Nu-s la gratar. Pur si simplu au simtit nevoia sa vina aici sa isi traga sufletul in natura. Nu zabovim pe nicaieri. Ziua, desi s-a mai lungit cu un ceas, e trecuta de mult de jumatate. La ora doua plecasem din pas si trebuia sa ne incadram in cel mult trei ceasuri pana pe varf. Drumul forestier incepe sa anine cateva serpentine largi pe coasta puternica a muntelui. Noi nu ne mai tinem dupa el, ci trecand pe langa un copac izolat, prindem un fir de vale (unul din paraiele de obarsie, cu zapada, pe care tinem pana mai sus, la marginea padurii, iesind din nou in marcaj. Ce e drept, scutesti ceva, fiindca nici panta nu e prea hotarata.
    Dincolo de releul Bratocei se vad primii colti de piatra, scotand stancile umbrite, deasupra padurii de rasinoase, intre nori. Sunt Coltii Bratocei, acele formatiuni conglomeratice formate de natura, in povestea ei. Par departe, dar sunt aproape. Nu cred sa treaca vreo jumatate de ceas pana acolo. Dupa ce mai taiem doua serpentine ale drumului, pe o poteca ghicita printre ceva stanci, iesim la releul de televiziune, „plantat” aici inainte de 1989. Suntem la aproximativ 1450 metri altitudine, si ne trece un sentiment de optimism ca stim ca pana la golul alpin n-ar fi mai mult de doua sute, ramase.
    Ciudata ingemanare intre natura si mana omului. De aici in sus, lasam in urma mana omului si ramanem doar noi trei si natura. Poteca noastra are o puternica inflexiune spre dreapta, dar fara sa suie prea puternic incepe sa se desfasoare printre molizi, stanci, si infundaturi cu zapada. Este destul de odihnitor sa urci pe aici, si poate de asta am si ales culmea Bratocei (pentru mine o nota in plus ca sa ma hotaresc, fusese ca nu mai urcasem din pas spre culme, pe poteca asta). Pe nesimtite castigam altitudine, dar zapada nu da semne sa ingroase gluma. In poteca se tine bine, dar pe acolo pe unde mai iesim in cate un luminis, vedem ca acele coaste expuse spre sud sunt bine dezgolite. Oare pana unde o fi asa?
Intr-o poiana urmele din zapada se cam pierd. De fapt ele nu se pierd ci devin atat de imbarligate ca nu mai stii pe unde sa o iei. Deh, te face sa te opresti in loc. Si cascand ochii spre stanga, te fura niste pereti mari de piatra, cu varfurile rotunjite. Uite mai ca am ajuns la Coltii Bratocei. Acum intelegi si ce e cu urmele ambigue... toata lumea se opreste sa arunce ochii si fiecare cauta un loc cat mai bun ca sa fotografieze. Baza stancilor se afla pe la 1550 metri iar ele nu par mai inalte de 50-70, dar destul de impunatoare fata de relieful mai rotunjit din jur.
    De aici urcam mai tare, avand grija ca zapada groasa sa nu se rupa sub noi, pe acolo pe unde podeste cate un sant. Dupa un mic palc de molizi, iesim cu totul in golul alpin, in dreptul unei trecatori mai inguste intre conglomerate (Portile Bratocei), peste un valcel abrupt. Zapada a ramas infundata in ulucul ingust al vaii, trezindu-ti ganduri de dat cu fundul pe acolo. Interesant... dar numai pana la prima saritoare! Apoi...

 DSCN4127
La Coltii Bratocei. In ultim plan se vede Vf. Bratocea din Jos (1683 m)


    Las gandurile pentru alta data si ma tin de coasta muntelui, traversand zapada moale de pe firul vaii. Deasupra mea se vede primul varf mai important din Culmea Bratocei, undeva aproape de 1700 metri. Ce repede am castigat altitudinea! Cu ochii dupa creasta, nu dau atentie faptului ca marcajul face o mare curba la stanga, spre Zanoaga Bratocei (1662 m), apoi la dreapta, pentru a nu fi prea obositor, iar eu imi vad de drum, direct in lungul pantei spre primul varf. Abia sus imi dau seama ca scurtasem, cand mi-au iesit in ochi, de nicaieri, cativa turisti. Poteca dadea semne ca vine prin alta parte. Si asa era! Cocotat pe varful cu cota 1683 (sau 1687 metri pe harta turistica) ma uitam sub mine, pe versantul nord-vestic, ghicind stalpii de marcaj si urmele turistilor. Ehh, cel putin am luat o cota pe altimetru. Cota aceasta se numeste Varful Bratocii din Jos si este adevaratul varf Bratocea (nu cel cu cota de 1722 metri, care-l gasim atat pe plansele topo cat si pe harta turistica ca fiind Bratocea).
    Cobor de pe varful mai stancos, si ma opresc in culme, in saua de sub el. Din urma apar Geo cu Ioana, pe poteca, iar popasul e numai bun ca sa mai tragem o bluza pe noi (pana aici ne-a tinut la tricou, dar s-a intetit vantul).
E lunga culmea Bratocei. Si abia acum incepem sa o strabatem. Zapada e mai compacta, dar doar pe culme, caci coastele din stanga tot dezgolite sunt. Privirile alearga departe, spre Gropsoare si Bocarnea-Malaia, care se vad in planuri succesive. In urma noastra, dincolo de pas, se ridica muntii greoi Babes-Bobu, din vecinul Grohotis. Incerc sa ghicesc poteca pe care urcasem in urma cu un an, spre Bobu Mic. Iar intre noi si Brasov... ehh cati munti! Primul e Vaida, cu crestetul tot mai golit de zapada, apoi Piatra Mare, din al carui abrupt se distinge doar silueta, fara alte detalii. Acolo trebuie mers. Cata fascinatie imi provoaca abruptul asta dinspre Garcini. Si inca nu l-am urcat...
    Imi vad de poteca odihnitoare, cu gandul ca pana in Saua Tigailor sunt vreo 3-4 km de drum. Iar pe zapada nu mergi asa usor ca pe pamant. Nu intra piciorul, dar nici bine nu-i. E moale, viermanoasa cum se zice, si tot fuge bocancul. Te oboseste. Prefer locurile pe unde a scos nasul iarba veche. Dar nu-s prea multe. Trecem peste un mic umar, de care se reazama in stanga varful de 1722 metri (numit Capra Bratocei) iar incet incet lasam si in dreapta noastra cateva varfuri mai iesite in evidenta (cel mai inalt are 1765 metri si mai era cunoscut ca fiind Varful lui Manole) si ne luam dupa niste urme de schiuri ce strabat coasta nord-vestica a muntelui. Mai este cunoscut sub numele de Bratocea Mica, iar pe harta turistica il gasim cu cota de 1769 metri.
    Ce linistite sunt pantele spre Valea Teslei... prea linistite, parca. Molizi pitici si izolati mai umplu campurile de alb ce se lasa in jos. Apoi valea se infunda in padure. Urcasem odata pe aici, acum cativa ani. Nu mi-aduc aminte pe unde, dar trebuie sa fie vreun marcaj.

 DSCN4215a
Vf. Tigaile Mici cu1843 m (in stanga) - Vf. Culmii (1799 m, in centru) - Tigaile Mari (1844 m, in dreapta)


    Coasta asta lunga se termina pe o culme nord-vestica, dupa care parca pasim in alta lume. Apare, umpland incet incet cerul, piramida Tigailor. Impresionant cadru... Cel putin acum parca ai o tinta, parca grabesti pasul ca sa ajungi sa cuprinzi cat mai multe creste cu ochii. Dar pana acolo mai este muntele cel mai inalt al Bratocei (Vf. Bratocea Mare), cel cu 1843 metri (1827 metri pe harta turistica). In fond este impropriu spus varful Bratocei. In unele surse apare ca Vf. Tigaile Mici, si cred si eu ca aceasta ar fi denumirea corecta pentru ca din el pleaca creasta cu acelasi nume.  Nu-l urci, da-l vezi. E masiv, plin de stanci greoaie, rotunjite. Denumirea de Culmea Bratocei, s-a extins de la sud spre nord
    Am schimbat coasta nord-vestica cu cea sud-estica. E mai inclinata, dar nu infioratoare. Ca sa ajungi in Saua Tigailor, ocolesti mai intai cota 1779 (1802 pe harta turistica) pe curba de nivel, prin un valcel interesant. Si in privinta acestui varf trebuiesc facute unele precizari. Si el a purtat denumirea de Vf. Bratocea Mare, atata timp cat s-a considerat aici capatul culmii Bratocea (i se mai spunea si Vf. Culmii (vezi nota).
    Ehh Laule, pe aici e de placa ta... si sincer chiar vad ceva urme de snowboard pierzandu-se in vaile infundate cu zapada si fara de obstacole. Doar undeva, mai jos, inspre padure, par a se termina in ceva saritori. Dar ai timp sa te opresti.
    In drumul nostru ne mai intersectam cu un cuplu de turisti, dupa care ramanem singuri in munti. A fost oricum ceva lume in Ciucas, in week-end-ul asta. Marturie sunt si urmele proaspete de prin noroi sau zapada. Tinandu-ne cu ochii dupa o insiruire de trei stalpi, urcam ultima coasta dinainte de sa. Este culmea Tigailor Mici, ce se lasa (mai domoala) din cota 1843,  spre Paraul Berii (aproape de confluenta dintre Valea Tigailor si Valea Berii).
    Zapada e mai multa, dar tot uda. Doar pe coborarea din culme spre Saua Tigailor, prindem ceva urme mai zdravene si mai compacte, ce se lasa de-a coasta spre adancitura dintre munti. N-ai emotii. Nu ai unde sa aluneci, ca cel mult faci o plimbare prin zapada pana in fundul vaii. Dar nu e nici abrupt, nici accidentat. Necazul ar fi doar sa urci inapoi tot ce ai dat pe fund. Valea Tigailor incepe cu cateva culoare impresionante ce se lasa dinspre creasta Tigailor Mari (agatata de pe varful Ciucas cu cei 1954 m, pana peste Tigaile Mari, cu 1844 m), adunandu-se manunchi intre creasta amintita si cea a Tigailor Mici (ce se desprinde din Varful Bratocei, cel cu 1843 m), de unde un culoar larg te invita la schi alpin spre Valea Berii.
    Nu pot sa nu ma opresc. Toata creasta dintre Ciucas si Tigai, se amesteca cu luciul din ochii mei bucurosi. Tigaile Mari este cel mai reprezentativ ansamblu de turnuri din Carpati, atat ca dimensiuni cat si ca forma. Turnurile s-au format din evolutia periglaciara a varfului Tigaile.

 DSCN4168
Colegii mei de drum, George si Ioana (in ultim plan Ciucasul si Tigaile Mari)


    Pentru asta a meritat sa ma sui pana aici. Bucuria nu se poate exprima, privind toate jgheaburile alea infundate cu zapada lucind in soare, printre capatanile de zahar formate in conglomerate. Iar pe cer norii aia negri s-au facut mai cuminti, devenind niste norisori atat de simpatici incat nu stiu cum sa scot mai repede aparatul foto. Multumesc natura! Azi ai fost darnica...
Dincolo de Tigai, privirile ti se continua cu o suprafata de nivelare ce se intinde pana la varful La Rascruce (1815 m, in culmea Gropsoarele). Obisnuit cu abrupturile Ciucasului, iti sare in ochi aceasta suprafata plana (reprezentanta in Ciucas a suprafetei de eroziune Chirusca, ce se intinde pe la 1650 metri altitudine in Ciucas, Grohotis si Baiului). De altfel si denumirea de Chirusca o primeste din Ciucas, datorita faptului ca aici este cel mai bine evidentiata (in zona muntelui Chirusca), pe o lungime de aproximativ 4 kilometri si o latime de 1 km. Pe aceasta suprafata de nivelare s-a ridicat si cabana Ciucas (la o altitudine de 1585 m). Suprafata Chirusca, atat de bine evidentiata in Ciucas, se poate intalni in muntii Neamtului (Paltinu) la peste 1800 metri altitudine, si in Piatra Mare, in zona platoului (la 1800-1843 m) si este echivalenta suprafetei Rau Ses (atat de cunoscuta de noi de la lectiile de geografie).

 DSCN4165
Ciucasul (format din cele doua varfuri; cel din dreapta are 1954 m)


   Cu ochii atintiti tot catre Ciucas, ajungem sanatosi in Saua Tigailor. Aici, acum ceva zeci de ani ar fi fost un refugiu de fibra de sticla (ca cele din Crai). Din pacate a ajuns mai degraba adapost pentru ciobani, care de altfel l-au si distrus. Pacat de el... Acum, in saua adanca, ne asteapta doar un indicator turistic cu multe palete. Iti zice ca poti sa o iei inapoi spre pas, in doua ore, sau ca poti merge direct la cabana Ciucas pe sub Tigai, prin Valea Tigailor in vreo ora, ca te poti duce la Babarunca, pe sub Tesla, in vreo doua-trei ceasuri, sau ca poti sa te sui pe varf in trei-sferturi de ceas. Ultima e a noastra...
    Nu stiu de ce aveam senzatia ca panta trebuie sa fie mai mare si mai periculoasa. Iaca nu-i asa. Chiar ghicesti pe unde se ajunge sus. Daca insisti sa nu atingi prea multa zapada, poti sa te lasi pe coasta pana in firul vaii de sub varf, si sa urci pe o coasta inierbata pana aproape de pisc. Dar lasa ca si pe poteca marcata pare a fi in regula. Dar inainte de asta, sa-mi trag si eu sufletul, pe un prim mamelon, ca am „alergat” pana aici, sa ajungem in doua trei ceasuri.
    In urma mea urca voiniceste si cei doi colegi de tura. Privind in sus, vad cativa oameni coborand printre stanci, spre mine, iar sus langa paleta de pe varf, cateva siluete care nu pot fi decat zvapaiatele din Floare de Colt (care plecasera de dimineata cu ocazia). Mai jos, le sunase Ioana, si tocmai ce plecau spre varf de la cabana Ciucas, cand eram noi pe la releu. Ehh, ce simpatica ar fi treaba sa ne dam mana pe varf. Unii dintr-o parte, altii din alta!
   Dar pana sa ajung sus, mai am coasta asta din fata. Intr-o mica sa, sub stanci, peste cine dau! Tocmai Laura, profesoara. Hehe, a reusit-o si pe asta, sa treaca peste varf. Imi confirma ca fetele ne asteapta sus, asa ca nu mai pierd vremea. Ups, am ajuns la un loc mai ingust. Vara e bine, dar acum trecerea este destul de sensibila. O potecuta ingusta se transforma intr-o brana bine agatata, pe vreo douazeci de metri lungime. N-ai avea prea multe emotii, de sub tine n-ar fi un perete de vreo zece metri. Suficient cat sa-ti spargi capul...  Zapada flescaita nu prea are aderenta, iar betele de trekking incep sa ma incurce. Dar mai tinandu-ma de zapada sau de cate o ramurica de molid, trec de pasaj. Dincolo, ies in mijlocul unui jgheab ce se lasa de sus. Nu am pe unde decat in lungul pantei sa urc. Nu-i prea mare si nici obositoare. As putea sa ies pe ea chiar pana in creasta inalta a muntelui (se stie ca Ciucasul e format din doua varfuri apropiate ca inaltime (1920 cel vestic si 1954 cel estic, cu o creasta de vreo trei-patru sute de metri intre ele), cu efort minim. De fapt asa ar si trebui sa faci, iarna la zapada mare. E mai sigur. Poteca de vara iese pe un umar, in dreapta, taind de-a coasta toata fata muntelui pana pe varf. E o travesare periculoasa la zapezi mari. Dar nu e cazul acum. Fiind cald afara n-ai nevoie nici de coltari (dimineata, cu zapada inghetata, e foarte recomandat sa-i ai, altfel poti aluneca pana in fundul vaii Tigailor, e drept fara vreo saritoare).
   Aleg sa urc pe poteca de vara, stiind ca ajung mai repede pe varf. Fetele incepusera sa coboare, dar insist sa ramana sus (ba chiar sa se intoarca vreo doua sute de metri), pentru a face cu totii o fotografie de grup la cota. Si am ajuns! 

 MN300307_alpinet
Geo, Ioana, Emi, Mihaela, Alexandra, Iulia si Alina (la cota 1954)


    Cand esti asa aproape de 2000 de metri, iti vine parca sa intinzi o mana sa atingi acel prag. Si te intrebi de ce natura nu a vrut mai mult de la acest munte! Dar gresesti. N-a putut sa-i dea altitudine, dar i-a dat alte frumuseti. Nicaieri nu intalnesti atata talent artistic in modelarea conglomeratelor, ca aici, in Ciucas. Ne-am adunat cu totii. Suntem sapte la numar: Emi, Ioana, Geo, Alexandra, Mihaela, Alina si Iulia. E plin de rosul hanoracelor FDC, pe varful Ciucasului. Si cate poti vedea de aici... 

   - Unde e Mana Dracului? 
   - Uite-o colo, spre Valea Dalghiului. Doar ca de aici nu iti prea dai seama. Toata acea perspectiva ce sugereaza toponimul, este dinspre Saua Ciucasului. E frumos traseul inspre Dalghiu, dar acum e destul de periculos.

    Este, caci cateva cornise suspenda deasupra versantului nordic. Departe se vede serpuind valea Dalghiului, in drumul ei spre raul Buzaului. Apoi, in zare, numarand de la stanga spre dreapta, intelegi ca acolo e Goru (1785 m), ca dincolo-i Penteleul (1772 m) si ca mai aproape de noi sunt varfurile greoaie ale Bocarnei (1656 m) si Malaiei (1667 m) din Siriu, ridicate cu aproximativ 200 metri deasupra suprafetei de nivelare Podul Calului. Intre Siriu si Zaganu, se poate observa culmea mai joasa a Tatarului (martor al suprafetei de nivelare Podul Calului, situata la altitudinea de 1400-1450 metri pe Tataru) ce s-a dezgolit de toata zapada. Ici colo cate un petic mai joaca rolul iernii.

 DSCN4191
Zaganul (1817 m) si Vf. Capul Muntele Rosu (in planul apropiat)


    Un vant mai rece ne goneste la vale. Este trecut de ora cinci, si incepe sa se simta ca soarele si-a pierdut din puteri. Zapada incepe sa inghete in jurul nostru. Ne dam de vale pe acelasi drum, sfaramand cu bocancii crusta subtire de gheata ce s-a format. Lamelele de gheata aluneca la vale intr-un fosnet placut urechilor. Parca am fi spargatoare de gheta. Luminile calde de dupa-masa s-au pierdut printre norii ingramaditi sus. Intr-o liniste de gheata coboram spre saua Tigailor, cu atentie mai mare la pasajul expus. Iar cand trecem dincolo, spre Bratocea, intram in umbra batand tot mai tare zapada ce apucase sa inghete. E drum lung spre casa, si parca nu as mai zabovi prea mult. M-am bucurat destul de culori, lumini si contraste. Acum ma gandesc la o masa copioasa si un pat confortabil.
     Dar si starea se schimba dupa cum se schimba si vremea. A luat-o invers. Lasarea serii a spart pana la urma norii, si dupa ce am trecut de Tigaile Mici, aruncand privirile in urma vedem cetatea de piatra in galben si albastru. Ce culori! Doi pasi, alte minute „pierdute” prin obiectivul aparatului foto, alti doi pasi... si parca muntele se indeparteaza. Lumina da senzatia ca se inteteste cu putin inainte de apus, iar cand coboram de pe ultimul varf mai important al Bratocei, prindem intensitatea maxima.

 DSCN4217b
Plan apropiat, cu Tigaile Mari (1844 m)


Sub Coltii Bratocei, nu nimeresc poteca buna, si prinzand o scurtatura de cativa zeci de metri imi dau seama ca nu intotdeauna drumul cel mai scurt e cel mai bun. Ma infund de doua ori, cu piciorul pana la sold, in cate o capcana facuta de podurile goale de sub zapada. Abia astept sa scap de pacatele albe si sa simt doar pamantul tare sub bocanci. Ca in bocanci simt altceva de vreun ceas (ghetele de trei sezoane trebuie neaparat date cu solutie de impermeabilizare, altfel toata zapada uda intra pana la ciorapi). Preferasem aceste ghete, celor de iarna. Pe la pranz vorbisem cu Grasa la telefon (ea colindand prin vecinul Bobu Mic) si mi se plansese ca si-au luat ghetele de iarna iar acum injura talpa rigida prin campurile de iarba. 
    Dar acum ce sa ma mai plang. E bine ca nu mai e pasul departe. Trecand pe langa releu stau si ma intreb cum o fi inauntru. Printre toate instalatiile alea de receptie-emisie mi-as imagina un pat moale si o soba