Alpinet lists - alpinet2k

Olympus Marathon 2008


Ma uit la luminile
orasului Litochoro, ce se pierd in noaptea fierbinte. Undeva mai sus disting
vag silueta impunatoare a Muntelui Olymp. Se aude fosnetul delicat al marii si pare ca timpul sta in loc. Ca
intotdeaunam un nod ma impiedica sa inghit si stomacul este ghem de
emotie.
Dar nu e timp de visare; impreuna cu tata,
Tudor si alti aproximativ 500 de alergatori (majoritatea greci), ne inghesuim
in zona de start, chiar langa ruinele anticului orasel Dion, pentru
numaratoarea inversa ce anunta startul in cursa Olympus Marathon. Momentul este
ales, nu intamplator, in acelasi timp cu rasaritul soarelui: ora 6 si 5 minute.
Si iata clipa multa asteptata, pentru care am insiruit sute de kilometri de
antrenament si am renuntat da multe ore de somn.

START
!!!

Dupa
atatea emotii alerg si ma lupt in continuare cu gandurile care au luat-o razna.
Sunt oare pregatit pentru 44 km? Cum voi rezista la diferenta de nivel de
peste 3100 m? Nu ar trebui sa alerg mai incet ca sa am resurse pentru mai
tarziu? O sa ma incadrez in baremul de 10 ore? Sper sa nu fiu printre ultimii si sa ma fac
de ras!!!

Primii
6 km trec usor, caci ne indreptam direct catre muntele Olymp pe un drum
asfaltat ce urca usor, dar curand intram pe o poteca ce urmeaza un tunel ingust
prin padurea deasa care acopera poalele Olympului. Aruncam o ultima privire la
cerul albastru si ne insiruim gafaind, tacuti si concentrati, cu fruntile
inundate de sudoare. Mergem, alergam, sarim peste pietre si valcele, alunecam
pe frunzis si grohotis, ne sprijinim de copaci, si ignoram bataile inimii care
a luat-o razna. Castigam inaltime depasind cateva puncte de alimentare si cam
dupa 3 ore de la plecare, iesim pe la 2000 de metri altitudine, de unde se
deschide o priveliste de parca am fi in avion. Se vad ruinele din Dion, de unde am plecat, marea straluceste sub lumina
soarelui ca o oglinda, iar pacla asternuta da ansamblului o nota de poveste.
Sau poate nu este pacla ci doar privirea mea incetosata de la efort Nu-mi bat
capul cu asta, neuronii sunt prea ocupati sa convinga muschii ca sunt in stare
sa mai indure inca vreo 700m de urcare, asta dupa ce au suferit deja 2000.

Curand
urcarea se mai domoleste, ajungem pe o creasta, cu privelisti ametitoare,
cataram un prag stancos ajutati de un cablu, trecem compatimitori pe langa un
alergator ce tipa de durere cu muschii blocati de carcei, alergam pe langa un
laculet pe malurile caruia pasc cativa
cai, o ultima poteca in curba de nivel, si uite refugiul Apostolodis, cel mai
inalt punct de pe traseu! Ceata mai ascunde din privelistea impunatoare
ce se deschide in fata noastra. Varful Mitikos, aflat deasupra, este
innaccesibil (pentru noi alergatorii) asa ca il ocolim respectuos pe o curba de
nivel si dupa atata urcare ne aruncam cu bucurie pe coborare catre refugiul
A. Dar, usurel!!!! Grohotisul si stancile nu sunt de joaca si desi nu
mai gafaim asa de tare, toata atentia se indreapta catre locul unde vom face
urmatorul pas.

Pasim pe terasa larga
a refugiului A si ne bucuram de un nou punct de alimentare. Aici se
cuvine sa acordam nota maxima pentru
organizatorii si voluntarii din punctele de alimentare care, cu multa rabdare
si intelegere, ne-au ajutat pe toata durata cursei. Incepand de la vorbele de
incurajare si terminand cu ajutorul dat pentru umplerea camelback-urilor, toate gesturile lor au contat enorm.

Prind o trena buna in
spatele a trei alergatori greci, si ne angajam in coborarea lunga si anevoioasa
catre Prionia. Serpentine scurte, stanci, bolovani, radacini, valcele uscate,
apoi prin padure in cea mai mare viteza, multumind turistilor care ne faceau
loc si ne incurajau.

Prionia. Cum sunt
abia la km31?!? Am un mic soc.
Oboseala este deja instalata, la fel si caldura, in jur de 35 grade. Aici nu
mai adie vantul ca sus la 2700m. Sunt ca un zombie, si plec in alergare peste
un podet de lemn spre Manastire.

Ce a urmat nu-mi mai
este foarte clar. Apa de clestar ma imbia la o baie racoritoare. Urcari,
coborari. Colbul de pe poteca, tocat, ridicat si coborat de sute de perechi de
adidasi. Scari. Un schit ascuns sub o stanca. Privelisti cand de jos in sus,
cand de sus in jos catre defileul Epineas. Un voluntar de la un punct de
control ne stropeste din cap pana in picioare cu un furtun cu apa si-mi vine
sa-i sarut mainile de bucurie! Urcam din nou; picioarele se lasa greu
convinse. Ma incearca o bucurie marunta cand mai depasesc un alergator, dar
incerc sa o maschez urandu-i curaj. Ajung pe o crestulita si zaresc in
sfarsit acoperisurile caramizii ale caselor din Litochoro. Imi vine sa plang de
bucurie, ma intorc spre varful muntelui Olymp si multumesc in gand. Alerg cat
pot de tare pe ultimii km, urmand stradutele inguste, pline de localnici ce ne
aplauda cu respect.

SOSIRE!!!
Ma opresc intr-un
nene care imi atarna o medalie de gat si ma felicita. Imi vine sa
plang din nou, as vrea sa ma asez dar totul frige, picioarele nu vor sa se
opreasca, o doamna ma vede ca-s strain si ma intreaba de vreo trei ori in
engleza daca imi este bine In sfarsit, un loc la umbra langa alti
alergatori!!! golesc un litru de lichid pe nerasuflate si incep,
incetisor, sa inteleg ca in sfarsit s-a terminat.

Un timp de 7ore
40minute si un loc 131 la general pentru mine, iar pentru tata si Tudor 9ore 50
minute si locurile 394 si 395. Nu este prea bine, dar rezultatul
functiei complexe ce include copii, sotie, familie, servici,
colegi, antrenament, timp disponibil s.a.m.d. nu este pentru toti acelasi. Multumirea ramasa este foarte
mare si, desi din poveste s-ar putea
intelege ca sunt un sportiv avid de cifre care a transformat muntele in
stadion, va asigur ca bucuria miscarii in libertate pe munte este ceea ce ma
motiveaza cu adevarat.

Cu multumiri pentru rabdare,
Serban Chiurlea
chiurleas@yahoo.com
(daca sunt amatori de delalii, nu ezitati)

Login or register to comment